Traducere // Translate

Praporii lui Horia Bernea


În opera pictorului Horia Bernea se remarca  o profundă înclinaţie spre creştinism. Acesta declara:  “Suntem creştini atât de vechi că uneori nici nu mai ştiu că suntem”.
“Sunt un mare păcătos. Sunt un om nervos, sunt foarte departe de idealul creştin ca înclinaţie interioară. Dar în pictura mea se vede mult mai mult într-un metabolism intim aplecarea spre sacru, decât în subiect. Continuu să cred că un iconostas nu este mai aproape de o trăire a sacrului numai din cauză că este subiectul “iconostas” faţă de, ştiu eu, un peisaj oarecare sau un nud sau un botez. E vorba mai mult de o resacralizare a gestului de a face decât  de a aduce o recuzită religioasă în picturi. Lucrul ăsta s-a modificat un pic în momentul în care Ceauşescu a început să dărâme, în care ateismul a început să se manifeste atât de puternic, cum se manifestă şi acum. Şi am simţit nevoia să mă mărturisesc prin credinţă, turle, prin cruce, prin prapor, prin iconostase, subiecte aproape netratate în pictură, tocmai din dorinţa de a manifesta în chip direct ortodoxia. Roma este parcă pregătită să-şi primească creştinismul. Roma îşi remainteşte că universalitatea şi dreapta orientare fac împreună metabolismul unui creştinism adevărat.”

Posteritatea artistilor mari nu este intotdeauna fericita. Dintre cei disparuti relativ de curand, Ion Bitan, de pilda, e aproape uitat. Despre Octav Grigorescu s-a scris foarte putin. Expozitia pe care i-a organizat-o Muzeul palatelor brancovenesti de la Mogosoaia in iarna aceasta i-a readus totusi numele in atentia publicului, chiar daca pentru prea putina vreme.
Horia Bernea e si in aceasta privinta o exceptie. De la disparitia lui prematura in 2000, cateva expozitii si carti au meritul de a fi pastrat vie amintirea pictorului. Recentul album conceput de Mihai Oroveanu propune un inceput de cercetare a operei foarte vaste a lui Bernea, risipita prin muzee si colectii din tara si strainatate. De excelenta tinuta grafica, cu aproape doua sute de reproduceri dupa lucrari din toate perioadele, unele reproduse pentru prima oara, albumul ofera o introducere in opera pictorului si o incercare de ordonare a parcursului mereu imprevizibil al acestui artist care nu a incetat sa impresioneze lumea artistica romaneasca prin capacitatea sa de a nu "incremeni in proiect" si de a adanci in acelasi timp propriile-i obsesii.


Numeroase fragmente din scrierile lui Horia Bernea precum si o selectie din textele despre Bernea - ale lui Theodor Enescu, Andrei Plesu, Anca Oroveanu, Calin Dan, Dan Haulica, etc. insotesc si comenteaza imaginile in desfasurarea lor, care urmeaza, asa cum precizeaza Mihai Oroveanu in postfata volumului, logica expozitiilor lui Bernea si implicit a seriilor tematice, asa cum s-au structurat ele in timp, suprapunandu-se si continuandu-se unele pe altele. Bernea insusi se privea oarecum cu un ochi din afara, incercand sa obiectiveze mecanismul genezei propriei sale picturi, sa intelega cum si de ce programul pe care si-l impunea se modifica imprevizibil. L-am auzit pe Bernea spunand la inceputul anilor '70, in plina faza a dealurilor, ca doreste sa refaca genurile traditionale - peisajul, natura moarta, nudul. Nu fidelitatea fata de un program deliberat asumat face din Bernea un mare artist, dar simpla lui existenta si respectarea lui fac din insemnarile pictorului, publicate fragmentar cu diverse ocazii, dar nu in totalitatea lor cum ar merita, un material documentar indispensabil pentru cercetarea operei.


Reperele biografice din finalul volumului lasa sa se intrevada ca Horia Bernea se afla prin anii 70 la inceputul unei cariere internationale pe care rarefierea treptata a relatiilor cu lumea occidentala in anii '80 a intrerupt-o. Cele cateva expozitii personale din Anglia, comentate interesant de Paul Overy, sau prezenta in Franta in expozitii de la Centrul Pompidou evoca succesele internationale ale lui Bernea din anii '70, ceea ce spune ca, in ciuda apartenentei pictorului la o matrice spirituala autohtona sau poate tocmai de aceea, pictura lui iradia oriunde ar fi fost expusa.
Ciclul praporilor
Având ca limite de timp anii '70 şi extinzându-se până la finele anilor '80, praporii au alcătuit tema preferată a lui Bernea. De la încercările timide de reprezentare a lor în schiţe până la ilustrarea tridimensională a acestora, atingând punctul culminant în picturile din anii '80, când totul se transformă într-o masă de culoare, filtrând lumina. Praporii sunt pentru artist şi modalitate de înţelegere, de cunoaştere, de interiorizare a lumii: unul dintre prapori trimite la cultura egipteană (praporul cu sarcofag), altul la arta Renaşterii (praporul albastru), dar cei mai mulţi fac rapel la arta tradiţională (prapor din Almaş, 1984-1985), la creştinism, la crucile ortodoxe, la serafimi şi heruvimi..


Despre “Prapor”, Horia Bernea declara: “Praporul nu e un motiv. La început avea acest caracter. Răspunderea unor înclinaţii personale. A devenit subiect. Am început să mă supun lui. Nu e nici teză. Emblema, semnul, simbolul au constituit un traseu pe care l-am parcurs firesc. Aş zice că asta presupune o implicare de tip iniţiatic. Dar e o afirmaţie care cere foarte multă circumspecţie. Acest semn ca atare nu mă reprezintă pe mine. Nu e substanţa ultimă a străfundurilor mele. El răspunde şi pentru mine unor nevoi de echilibru interior.”
Marcaj pentru infinit, o veritabilă paradigmă în creaţia lui Horia Berena, “Praporul” înscrie un mesaj spiritual mai profund decât în alte abordări stilistice ale autorului, fiind evident autoritatea centrului. Forma epurată, artistică a Praporului a pornit de la studii chiar inginereşti prin încrucişarea a două bare de metal. Praporul, numele steagului de procesiune ori de paradă, este în cultura românească şi numele vălului care înconjoară viscerele, spre a menţine intimitatea fiinţei.
Cuprinzând parcă totalitatea lumii, praporul lui Bernea aminteşte de forma perfectă a pătratului, la care visau pitagoricienii şi Platon, sugerând totodată o continuitate paradoxală, cu mişcări temporale şi fizice complementare.

Un motiv recurent în praporii lui Bernea şi în mare parte din lucrările de la sfârşitul anilor '90 este coloana din arhitectură, ca element de sprijin ce susţine un pronaos, un naos, o catapeteasmă. Coloana, ca legătură între cer şi pământ, ca element al ortodoxiei şi tradiţiei. În martie 2008, în expoziţia retrospectivă de la Palatele Brâncoveneşti, Sorin Dumitrescu expunea alături de prototipul coloanei - stâlp al ortodoxiei, câteva lucrări cu acest motiv din tablourile lui Horia Bernea. Atunci, în acel spaţiu al foişorului de la Mogoşoaia, Dumitrescu încerca o traducere pe linie tradiţională a unui reper elocvent al ortodoxismului românesc prin pictura "Judecata de Apoi" de la Mănăstirea Voroneţ. Se crea astfel un context expoziţional în care coloana verticală sălăşluia laolaltă cu acest spaţiu românesc ancestral, punând în contrapondere antinomia acesteia, coloana orizontală reprezentată de statuia lui Lenin (dărâmată în `89, imediat după căderea sistemului şi abandonată după zidurile palatului de la Mogoşoaia), ca reper al comunismului. La MNAC, într-una dintre lucrările din expoziţie apare o reprezentare a Mănăstirii Suceviţa, sub forma abstracţiunii, asemănătoare ca joc al formei şi culoare cu schiţele pentru "Proces de filamentare" din 1968 ale lui Horia. În aceste lucrări este redată într-un mod voalat viziunea ortodoxă.

.In calitatea sa de Director al Muzeului Taranului Roman timp de 11 ani, perioada in care Bernea a creat acest muzeu al spiritualitatii taranului roman si si-a lasat o amprenta imposibil de sters chiar azi, dupa 16 ani de la disparitia marelui pictor vom gasi în centrul muzeului «icoana» țăranului și în titlul său cuvântul «țăran».
“Sunt dominat de credința puternică în valorile artei țărănești, în valabilitatea ei și de respectul pentru acești oameni care n-au știut să se apere", spunea Horia Bernea.

Incepand cu ciclul „Praporilor”, continuand apoi cu cel al „Stalpului – Coloana” si al „.Iconostasului”, Horia Bernea circumscrie tot mai strans o pictura ce pare „caznita”, ca si cand ar fi fost facuta de cineva care pare ca o ia mereu de la capat, mereu uimit de fortele care anima si dau sens faptului de a picta. De la ciclul „Praporilor”, deci din anii '80, pictura sa nu mai are orgoliul sa numeasca ceva anume, sau sa se arate pe ea insasi, cu problemele si, mai ales, cu izbanzile ei. Ea castiga, in schimb, in umilitatea de a incercui o problema, de a-i da ocol, de a o adulmeca, fara a o epuiza, fara s'o atinga macar. El, Pictorul, renunta la atingere, la implinirea intru imagine, el plasmuieste insa un loc de asteptare si de intalnire, in care pictura insasi sa vrea sa se arate – si doar daca privitorul o merita.
Tocmai aici, in zona de trecere, in intervalul intre cele de sus si cele de jos. Aici e „acasa” pictura lui Horia Bernea, aici e mediul ei optim, aici isi cauta ea identitatea, tonul, sensul. Aici, pe „poarta cea ingusta”, intre precaritatea si splendoarea propriei ei conditii isi cauta ea, pictura, puterea de a fi slujitoare, si nu triumfatoare, tocmai pentru ca ar putea fi mult prea usor astfel.


Intrebat intr-un interviu: “Cum aţi caracteriza generaţia dumneavoastră? “, pictorul raspundea:
“Este generaţia care face pictura de azi. Tinerii pictori încă nu fac pictura de azi; ei participă doar la facerea şi extinderea unui fenomen, dar rolul important în pictura de azi îl are generaţia noastră. Generaţia noastră nu a suferit de pe urma realismului socialist. Noi am apărut exact când s-a terminat cu realismul socialist şi când a început deschiderea spre un fel de recuperare a ceea ce s-a pierdut. Am fost oarecum la jumătatea drumului într-o semipresiune. Mai serioşi decât cei de azi, cu un cult al artei şi al efortului, ceea ce acum a dispărut complet, chiar pe plan mondial. Nu numai la noi se întâmplă asta. Cu conştiinţa că arta e o activitate de cursă lungă, foarte lungă. Tinerii vor să producă deja capodopere cam în doi-trei ani până la limita vârstei de 30 de ani, ceea ce este un nonsens. Toată istoria artei probează că lucrurile nu se petrec aşa. Numai în sensul acesta generaţia mea e foarte diferită de cea tânără.”
La ce visaţi?”
“Să vă spun la ce visam? O iconografie post cognitivă. Conform acestei viziuni cosmosul poate fi subsumat unui mare tip humanoid, urmat de categoria amorfului visceral, apoi de un spaţiu vectorial şi, în fine, de unul polarizat, bazat pe un sistem binar. Îmi doresc să mă reîntorc la Roma, muzeul viu în care se trăieşte.”
Din păcate, viaţa trepindantă a Romei nu va mai fi niciodată contemplată de Horia Bernea.
                                                                                                             G.N

Niciun comentariu: