Paul Claudel: Ireductibilul1
El va fi fost precum matrozul lăsat pe-o insulă pustie, în voia sorţii şi proscris,
Dându-i bătăi de cap poliţiei cu gologanii de tutun, cazieru-i judiciar belgian, foaia-i de drum pân’ la Paris.
Năier, de-acuma, fără mare, un vagabond sub cerurile libere,
Adresă – fară, nici profesie…, „Verlaine Paul, om de litere“.
Nefericitul face versuri, într-adevăr, la care dl Anatole France nu e sensibil,
Că dacă scrii pe franţuzeşte,-i ca să te faci comprehensibil.
Omul e, totuşi, pitoresc, cu gamba-i ţeapănă, şi nostim, încât l-a pus într-un romanţ2,
Este faimos printre studenţi, pe-o „albă” îi mai dai un sfanţ.
Doar că ce scrie el îs lucruri de necitit fără un pic
De indignare, fi’ndcă au treişpe picioare3, uneori, şi nu semnifică nimic.
Privirea Domnului Montyon4, uitându-se la noi din ceruri, nici premiul Archon-Despérouses5,
Nu-s pentru el, – o biată calfă printre maeştri, un intrus.
Sfaturi îi dau cu toţii, bune; e vina lui că se hrăneşte, din timp în timp, cu numai aer.
Ca să se lase tras pe sfoară de către unul cum e ăsta, nu-i nimenea atât de fraier.
Bani de ajuns nu sunt nici pentru onor. Domnii Profesori cari, ca mâine, au să se omoare
Să ţină cursuri despre el fi’nd decoraţi, până la unul cu Legiunea de onoare.
Noi nu-l cunoaştem pe-omul ăsta şi-abar n-avem ce e cu el...
Bombăne,-n barba-i numai câlţi, Socratele bătrân şi chel;
Căci cin’zeci de centime costă paharul de absint şi-i trebui’ cel puţin patru, să se-mbete;
Dar, decât să ne fie seamăn, preferă a-i fi veşnic sete.
Căci inima-i este de parcă e otrăvită şi s-a zis
Cu ea, de când a pervertit-o glas de femeie, de copil – sau, poate, glasul unui Înger ce-l agrăia în Paradis!
Sully Prudhomme6 păstreze-şi gloria, ca şi Catule Mendès7, alt bonz
Al poeziei! El refuză şi laurii întrauriţi şi scumpa diplomă de bronz,
Fie-ale altora virtutea, ca şi femeile, plăcerea, havana, între buze, lată!
Cu-o nepăsare de tătar, el, unul, doarme-n pielea goală, într-o odaie mobilată,
E ca acasă la spital, cu cârciumarii e per tu,
Mai bine, însă, mort cu zile, numai ca lumea asta – nu.
Să-l celebrăm, dar, într-un glas, în fine, pe Verlaine, acum, când ni se spune c-a murit.
E tocmai ceea ce-i lipsea, – iar lucrul de nelămurit,
E că-i pricepem poezia noi toţi, cântată, actualmente,
De domnişoarele cuminţi, – pusă pe muzică de mari compozitori, şi-agrementată cu-angelice-acompaniamente!
S-a dus bătrânul în ruină şi fără căpătâi, cu nava care, cândva, l-a debarcat
Şi care,-n portul ăsta negru, îl aştepta de multă vreme, dar noi nimic n-am remarcat,
Nimic decât detunătura de mare vela ce se umflă şi,-n spuma albă, larma prorei,
Nimic mai mult decât un glas, glas de femeie, de copil sau glas de înger ce chema: Verlaine! în ceţurile orei.
1910
–––––––––––––––
1 Versiunea ultimă (şi, sper, definitivă) a acestei tălmăciri din Paul Claudel.
2O, mai degrabă, povestire, al cărei titlu e Gestas, – numele, în vechile misterii, al tâlharului crucificat de-a dreapta Domnului, pe care-acesta, în final, îl miluieşte: „Gestas, dixt li Signor, entrez en paradis”.
3Metrice, bineînţeles.
4Filantrop şi economist francez (1733-1820), fondator a trei faimoase premii, între care unul „de Virtute”, – căruia „imoralistul” Charles Baudelaire i-a făcut o critică acerbă, din cauza prea marii ostentaţii cu care răsplătea o, nu o dată, făţarnică filantropie.
5Numele unui premiu acordat, din 1834, de către l’Institut de France, scrierilor unor poeţi îndeajuns de „comme il faut”, – între care José-Maria de Heredia şi Anne de Noailles, născută prinţesă Brancov(e)a(n)u.
6Om prud şi,-n ’901, laureatul cel dintâi a mult-râvnitului Nobel (pentru, evident, literatură).
7Nu mai notoriu, astăzi, decât precedentul, de vreme ce numele-i necesită o footnote!
O lume, helas!, disparuta, desi se poate bea din nou absinth la Paris. „Socratele batran si chel” nu implinise 52 de ani cand a parasit aceasta lume. E drept ca din Verlaine cele mai cunoscute astazi versuri sunt cele in care se anuntza Debarcarea, dar din Catule Mendes si chiar Sully Prudhomme chiar nu a mai rams vreo urma, desi poate pe nedrept. Paradoxal e ca si Paul Claudel e mai putin cunoscut in acesti ani decat Camille, probabil si ca dovada a influentei, sa zicem si culturale, a cinematografului. Corifeii actualei batalii intra-scriitoricesti de la noi ar trebui sa se gandeasca si la aceste evolutii in constiinta publica.
„Ireductibilul” claudelian e „Albatrosul” specific (originalul baudelerian fiind cel generic). „Aripele-i imense” (de tot felul, cele crescute înlăuntru, cele de 13 picioare ori cea a tirșitei gambe țepene) „l-împiedică să mearga” (în rîndul oamenilor). Notele unui context ironic-sarcastic nu pun, totuși, surdină accentului wagnerian ce face din matrozul far’de mare Verlaine –prinț al vastei zări oarecum în maniera Christului buñuelian- un fliegende Holländer .
Privind desenul lui Verlaine închipuindu-i pe poeții “siamezi” (alăturat textului traducerii) am avut senzația că Rimbaud trebuie să fie și el pe undeva în poem, în filigran măcar. Și este, printre altele, termenul “vagabond” nu ratează a trimiterea la „Vagabonzii” rimbaldieni, tot așa cum, negreșit, cesta din urmă va fi informat „Ireductibilul” lui Claudel. Pe de altă parte, Paul Claudel l-a mulat pe Verlaine în spiritul apreciativului folosit de medicii care îl îngrijeau pe muribundul Rimbaud (citați in Prefața canonică a lui Claudel la opera adolescentului genial) :”singulier…” Nu mă hazardez a ghici la ce se vor fi gîndit medicii aceia, confortul, totuși, aposterioric, îmi ingăduie să aleg din polisemie ceea ce poate părea , vai, poncif: ‘singulier’ – “d’une excellence rare” , “qui ne ressemble point aux autres”.
