Ce s-a spus pe scena Teatrului Odeon
Fragmente
- 01-04-2016
Ovidiu Șimonca, Alina Purcaru
Diplomă de Excelență pentru Traducere
Ovidiu ŞIMONCA despre Dinu FLĂMÂND:
Traducătorul pe care îl omagiem în această seară, la a X-a ediţie a Galei Premiilor Observator cultural, este Dinu Flămând. În ultimii ani, Dinu Flămând se identifică cu proiectul editurii Humanitas Fiction, Seria Pessoa, care a ajuns, iată, la un volum nou, apărut foarte recent, acum două săptămîni, e vorba de Quaresma, descifrator, un volum de proză poliţistă. Din cufărul fără sfîrşit al lui Fernando Pessoa se tot scot lucruri şi s-au scos lucruri şi pentru publicul românesc, datorită lui Dinu Flămând, poet, jurnalist şi critic, care traduce din portugheză, italiană, franceză şi spaniolă, şi care se află la Gala Premiilor Observator cultural între două momente importante, Salonul de Carte de la Paris şi o lectură publică la Praga.
Dinu Flămând
Dinu FLĂMÂND:
Mulţumesc, Ovidiu Şimonca, vă mulţumesc dumneavoastră, că suportaţi aici şi pe cineva care vine după sloganul mult cunoscut nouă, de vreo 200 de ani, „Traducţiile nu fac o literatură“. Probabil că nu fac, dar ce bine ne-au prins, în toate epocile, inclusiv la început, cum spunea şi Heliade Rădulescu, că tocmai prin traducţii, prin frecventarea marii poezii italiene şi a limbii latine, s-a format şi el! Ne-am format şi noi, în anii aceia de beznă; o, ce bune-au fost traducerile, parcă era o complicitate între editori şi cretinii de cenzori, unii mai puţin cretini decît ceilalţi, în sfîrşit, aici era o mare competiţie, să lase cărţile bune să treacă. Cei de vîrsta mea îşi amintesc cum mituiam librăresele să ne ţină cărţile, traducerile. Ne-au format, ne-au ajutat să respirăm în acei ani. Sînt de modă veche, de şcoală veche, şi am ştiut că trebuie să intru în această lume extraordinară care este lumea traducerilor, pentru a continua acest dialog al literelor româneşti care a fost un dialog cu restul literaturii lumii, cu marea literatură. Astfel am ajuns în situaţia în care, într-adevăr, traducerile sînt în simultaneitate cu literatura scrisă de români şi-aşa trebuia să fie de la bun început. Ce bine că s-a-ntîmplat aşa, scriitorii români încă mai au sentimentul că sînt oropsiţi de puterea comercială şi de forţa acestor traduceri, dar părerea mea e că este bine, în felul acesta putem veni în lumea civilizată şi putem să fim contemporani – iată – şi cu Fernando Pessoa, cu Umberto Saba, vorbesc de morţii lui dragi, cu Samuel Beckett sau cu recent dispărutul Umberto Eco, care sînt ai noştri şi ei. În toate marile culturi nu există un compartiment pentru traduceri şi un compartiment pentru autorii autohtoni, este marea literatură. Deci, în simultaneitate. Şi-aşa cred că trebuie să percepem şi noi fenomenul de coexistenţă între mari autori ai lumii în limba română, şi pentru ilustrarea limbii române, şi marii autori ai României, tot pentru ilustrarea limbii române.
Claudiu Turcuș
MEMORIALISTICĂ
Claudiu TURCUŞ despre Ana DRAGU:
Aş vrea să vă spun despre laureatul pe care-l premiem acum că a făcut o carte pe care mi s-a întîmplat s-o citesc la scurt timp după cartea lui Andrew Solomon,Demonul amiezii, şi cumva mi-a dat aceeaşi senzaţie că nu mai ştii cînd se sfîrşeşte copacul şi cînd începe viaţa. E-o metaforă a lui Solomon, pe care v-o las s-o descoperiţi. Dar această carte este specială şi merită citită de către toţi, şi merită premiată pentru că este despre acele zone care, de cele mai multe ori, sînt indistincte şi greu de discriminat între ele, cu care ne confruntăm, unii mai mult, alţii mai puţin, e despre modul în care învăţăm să disociem între emoţiile celorlalţi şi-ale noastre, este despre cum se întîmplă să ducem de la o zi la alta ce e de dus şi mai ales despre cît de importanţi sînt ceilalţi pentru noi.
Ana Dragu
Ana DRAGU:
Sînt foarte emoţionată, din cîteva motive, şi vreau să le spun. În primul rînd, pentru că, aşa cum scrie şi-n carte, am acasă un fabulos băieţel autist, dar cartea în sine are o puternică miză socială, cei care-au citit-o ştiu, şi mie tot timpul mi-a fost teamă că cealaltă miză, şi anume miza literară, va trece neobservată. Mă bucur mult că nu s-a întîmplat aşa şi vă mulţumesc. Vă invit să citiţi cartea, pentru că am intenţionat să ridice puţin cearşaful de deasupra unei lumi cu-adevărat fabuloase.
Iulia Popovici
ESEISTICĂ / PUBLICISTICĂ
Iulia POPOVICI despre Gabriel ANDREESCU:
Nu despre mulţi oameni de la noi se poate spune că şi-au dedicat viaţa profesională chestionării pînă la măduvă şi profund în răspăr cu restul oamenilor, a lumii în contra căreia s-au revoltat altădată printr-un prea plin sau prea gol al existenţei. Şi totuşi, cartea pe care o premiem nu e cea a unui autor sau cercetător bîntuit de-o singură obsesie. Ea e cea a unui om în căutarea unui adevăr intelectual. Adevăr care merge adesea împotriva mitologiilor, a ideologiilor dominante sau a pledoariilor pro domo. S-ar spune că, din perspectivă biografică, acest autor are toată legitimitatea de-a vorbi critic despre rezistenţa prin cultură. Doar că el n-o face din această perspectivă, el o face din perspectiva cuiva care se plasează la mijlocul drumului dintre două discursuri justificatoare. Discursul care justifică existenţa Securităţii, aşa cum se găseşte în arhivele CNSAS, şi discursul justificării existenţei intelectualilor sub comunism. Sînt, chiar dacă nu par, foarte emoţionată şi foarte fericită că-i acordăm anul acesta premiul domnului Gabriel Andreescu, pentru Existenţa prin cultură.
Gabriel Andreescu
Gabriel ANDREESCU:
Mulţumesc Observatorului cultural, care de-a lungul timpului mi-a acordat încredere. Mai întîi mulţumirile, datorate multor oameni, unii există şi-n pagina de mulţumiri. Între ei, aş vrea să numesc doi, a căror intervenţie în logica cărţii mi se pare importantă. E vorba de Caius Dobrescu, a cărui carte despre rolul criticii literare în perioada 1960-1980, de fapt, în toată istoria României, a aruncat o nouă lumină asupra problematicii pe care o deschideam. Am introdus o analiză datorită acestui sprijin în cadrul volumului, care ia distanţă faţă de orizontul de dezbatere a volumului, care arată că tema pe care o abordasem poate să aibă puncte, unghiuri de vedere preţioase, dar foarte diferite. O a doua autoare pe care aş adăuga-o este Mara Chiriţescu, care mi-a atras atenţia asupra vocilor de putere. Adică a acelor personalităţi care, afirmate încă în anii ’50, au făcut un pas înapoi, s-au retras din viaţa publică sau au intrat într-o activitate culturală mai puţin vizibilă, personalităţi care au ales în locul demnităţii relative din cultură o demnitate deplină a existenţei.
În fond, marea temă nu este rezistenţa prin cultură, un concept cu sens, după părerea mea, un sens pe care am încercat să-l stabilesc, să-l operaţionalizez, ci problema este a oamenilor de cultură în comunism: cum au trăit aceşti oameni? Cum anume raportarea lor la societate şi la propria existenţă a creat un întreg fenomen care, la limită, e tradus prin existenţa prin cultură? Şi-aşa s-au născut un nou titlu, dar mai ales un nou mod de-a privi lucrurile în care cred. Dar ceea ce v-am spus acum este, într-un fel, partea conceptuală, lupta de idei din spatele cărţii. Există şi o luptă subiectivă. De ce? Pentru că noi trăim într-o lume culturală plină de adversităţi şi e nevoie de o cenzură permanentă a propriilor atitudini ca să poţi să fii corect, ca să laşi la o parte sensibilităţile personale, „bătăliile“ personale pentru adevăr. E vorba de fair-play intelectual, de corectitudine, de faptul că nu ai voie să greşeşti faţă de adevăr din motive personale. Este – cred – o temă mai puţin vizibilă, deşi fundamentală pentru orice cultură şi, în particular, pentru cultura noastră plină de tensiuni, de animozităţi şi de meschinării. Desigur că această temă este una a creatorului, dar este şi una a cititorului.
CRITICĂ LITERARĂ
Carmen MUŞAT despre Mircea MARTIN:
Fiecare din cărţile nominalizate, cu siguranţă, ar fi meritat premiul nostru. Sînt foarte diferite ca structură, ca tematică, dar foarte apropiate ca valoare. Am ales totuşi în acest an să premiem o carte-manifest. O carte cu greutate, mai ales astăzi, într-o lume lipsită de nuanţe, într-o lume în care fanatismul de orice fel şi intoleranţa fac ravagii, ne afectează zi de zi şi lumea cotidiană, dar şi spiritul, confortul spiritual. Premiem, în seara aceasta, cartea Radicalitate şi nuanţă a profesorului Mircea Martin, profesor al multor generaţii care au trecut prin Facultatea de Litere de la Universitatea din Bucureşti, formator de spirite, creator de şcoală critică şi teoretică, pe care l-aş caracteriza prin cîteva cuvinte: luciditate patetică, preferinţă pentru opinia formulată tranşant, dar cu infinite nuanţe. Radicalitate şi nuanţă nu e doar o carte de critică literară, este mai mult decît atît, este o carte de critică culturală, o pledoarie convingătoare, puternică, pentru necesitatea de a apela întotdeauna la nuanţe, pentru a ne înţelege unii pe alţii şi pentru a vedea mai bine lumea din jur.
Mircea MARTIN:
Mulţumesc revistei Observator cultural pentru această alegere, ar fi frumos să spun că mă surprinde. La vîrsta mea, nu mă mai surprinde nimic, nici măcar un premiu. Mă surprinde totuşi ceva. Mă surprinde faptul că un juriu format din oameni tineri şi foarte tineri, teribil de tineri, a mai găsit ceva interesant, li s-a părut că această carte le spune ceva. O carte care, dacă e să scriu cronologia, a început în anii ’60, a continuat în anii ’70, ’80, pînă acum doi ani, cînd am scris ultimul eseu. E o carte veche şi nouă în acelaşi timp şi, dacă-i vorba de-o surpriză, este vorba tocmai despre această – să-i zicem – întîlnire între spiritul care guvernează această carte şi opţiunile unor oameni foarte tineri, pe care întîmplător îi cunosc foarte bine, pe care îi citesc, i-am citit, am văzut că sînt foarte incisivi, exigenţi şi mai ales au o fermă şi verificată deja independenţă de opinie. Le mulţumesc pentru această alegere, îi mulţumesc şi redactorului acestei cărţi, fostului meu doctorand Vasile Mihalache, la rîndul lui, premiant al revistei Observator cultural, pentru devotamentul lui, fiindcă fără acest devotament probabil că această carte nu s-ar fi adunat şi nu ar fi apărut. Îi mulţumesc şi domnului Cristescu, pe-atunci director al Editurii Tracus Arte, care a precipitat prin deciziile lui, aş zice chiar agresive, apariţia cărţii.
Daţi-mi voie să îmi amintesc cu acest prilej faptul că exact acum 10 ani, într-o altă sală, în sala Ateneului Român, în cadrul altei Gale de premiere, şi anume Gala Premiilor Cuvântul, rosteam o pledoarie pentru coeziune intelectuală. Pe loc se pare că acea pledoarie a avut ecou, dacă ne-am lua după aplauze, dar aplauzele ştim cu toţii că sînt ceva momentan, care nu s-a bucurat în timp decît de-o singură adeziune, şi-anume a doamnei Carmen Muşat, în paginile Observatorului cultural. Alţi autori, mai importanţi chiar, printre ei Andrei Pleşu, s-au grăbit să mă asigure că nu există această posibilitate şi că proiectul meu este utopic. Nu-mi rămîne decît să accept acest caracter utopic. Asta nu m-a împiedicat ca, un an mai tîrziu, în cadrul unui interviu pe care mi l-a luat Ovidiu Şimonca şi publicat în paginile aceleiaşi reviste, Observator cultural, să pledez pentru o comunitate intelectuală şi să deplîng existenţa ei în acel moment. Acum, dacă mă uit în jur, îmi dau seama că vremurile de atunci, din acest punct de vedere, erau cît se poate de paşnice, aproape idilice. Nu ştiu de ce nu se mai poate discuta, chiar polemiza, răspunzînd unor argumente, respectînd anumite idei, fără impetuozitatea atacului la persoană, fără să facem din scandal o metodă sigură de autopromovare, fără să jignim. Pentru mine, această siguranţă, această agresivitate a unor confraţi este năucitoare. Se cred vajnici, şi nu sînt decît jalnici. Nu-mi plac aceste manifestări şi, lucrul cel mai grav, mi se pare că ecoul pe care îl stîrnesc în rîndurile a tot mai puţini cititori este tot mai jalnic. Nu e vorba de marile mase de cititori, nu mai avem parte de aşa ceva, dar există o minoritate care are o luciditate, care are conştiinţă de sine şi care judecă aceste lucruri, care nu agreează astfel de manifestări şi care ştie s-aleagă. Să ne gîndim la această minoritate a cititorilor noştri şi să o respectăm. Cartea mea nu e un manifest, este o pledoarie. Nici mai mult, dar nici mai puţin decît atît.
Carmen Mușat și Adina Dinițoiu
DEBUT
Carmen MUŞAT despre Cristian FULAŞ:
Am avut an de an, dacă ţin bine mine, foarte mulţi debutanţi în critică şi în teorie literară. Au fost ani la rînd în care premiile pentru debut ale Observatorului culturalau revenit unor critici şi teoreticieni literari. Întrebarea pe care ne-o puneam era: unde sînt poeţii, unde sînt prozatorii? Au început să apară de cîţiva ani. Cel de-al doilea cîştigător la categoria Debut este un prozator, singurul prozator de pe listă, Cristian Fulaş, al cărui roman, Fîşii de ruşine, este impresionant pentru că tot o dramă umană este prezentă în paginile acestei cărţi. O construcţie narativă foarte vie, elaborată, cu personaje care se desprind din pagină şi te bîntuie, continuă să te bîntuie şi după ce ai încheiat lectura, un romancier de mare viitor, mizăm pe el, aşa cum mizăm şi pe Ionelia Cristea.
Cristian FULAŞ:
Aş vrea să mulţumesc juriului de la Observator cultural, oamenii care au ales Fîşiile de ruşine pentru acest premiu. Am pornit această editură de unul singur, m-am editat singur, şi iată-mă cu un trofeu mai mult decît onorant. E pentru mine o uriaşă responsabilitate, de azi încolo, să rămîn la nivelul celor întîmplate aici. Faptul că sînt aici, pe scenă, e o dovadă că literatura poate depăşi orice război, iar jocul influenţelor e mai mult unul declarativ. Mulţumesc.
Adina DINIŢOIU despre Ionelia CRISTEA
Premiul de debut pentru Poezie se acordă unei autoare care, în viaţa de zi cu zi, este medic neurolog şi care, prin forţa lucrurilor, are acces la experienţe-limită. Ea mărturiseşte că a început să scrie poezii dintr-un soi de terapie prin cuvînt şi că acest volum i-a luat patru ani. Iată că în aceşti patru ani noi credem că a reuşit să facă acest salt formidabil de la terapia prin cuvînt la intensitatea poetică, la poezie, la discursul poetic. Avem de-a face cu un volum dificil la lectură, un volum al experienţelor-limită de viaţă şi de moarte, de un expresionism crud, nişte poeme care pornesc de la realităţile medicale, de la boală, de la acea zonă gri care desparte viaţa de moarte în acele clipe în care-ţi dai seama de limitele condiţiei umane.
Ionelia CRISTEA:
Aş vrea să mulţumesc juriului şi revistei Observator cultural pentru premiul acordat în această seară, mă simt onorată pentru această distincţie obţinută pentru o carte de poezie şi aş vrea să mulţumesc pe această cale tuturor celor care au făcut posibilă publicarea şi apariţia acestei cărţi. Noaptea de gardă a fost scrisă, într-adevăr, în patru ani, ea prezintă o viziune de interior asupra exercitării profesiei de medic, asupra relaţiei medic-pacient şi asupra resorturilor interioare care stau de multe ori la baza exercitării acestei profesii. Mi s-a pus de multe ori întrebarea: ce legătură există între literatură şi medicină? Am răspuns de fiecare dată că există o complementaritate greu sesizabilă la prima vedere, însă, prin profesia medicală, capeţi anumite abilităţi, anumite percepţii de receptare şi integrare a dramei umane, şi cred că asta ajută cumva exerciţiului literar foarte mult.
Adrian Lăcătuș
POEZIE
Adrian LĂCĂTUŞ despre Ştefan MANASIA
Este foarte dificil să prezint premiul la această categorie, care a fost una dintre cele mai strînse şi mai puternice ale acestei Gale. Nu numai că avem aceste şase cărţi de poezie foarte bună ale unor poeţi tineri, ajunşi la o maturitate, la al treilea sau cel mult al patrulea volum, şi care continuă să practice această artă foarte dură şi foarte distrugătoare – aş spune – pentru ei înşişi, şi-o artă de nişă, care nu-ţi aduce o mare recompensă, dincolo de asta e şi un tip de poezie care se confruntă foarte direct cu existenţa noastră de zi cu zi, cu experienţa cea mai directă a vieţii în realitatea cotidiană şi socială, nu o poezie care fuge de-aceasta şi-ncearcă s-o învăluie, ci una care se luptă cu limbajul şi cu ideile şi cu emoţia şi cu raţiunea, cu tot ce are, de fapt, fiinţa noastră mai bun în această încercare. Am fi putut da premiul oricăruia dintre aceşti poeţi şi nu s-ar fi produs nici un scandal, nici cunoscătorii nu ar fi avut ce să obiecteze. Am tot dezbătut şi am ales poetul care ni s-a părut în acest an cel mai original. Ştiam că este un poet straniu, ştiam că este un poet care face experienţa noastră de zi cu zi citită-n paginile lui, a iubirii, a fricii, a angoasei, să pară în acelaşi timp foarte familiară şi exotică, şi ne-a dat anul acesta o carte în care s-a întrecut pe el cumva: cerul senin.
Ștefan Manasia
Ştefan MANASIA:
Am inaugurat fără să vreau o tradiţie, eram la a patra nominalizare pentru poezie. Practic, de cînd s-au înfiinţat Premiile Observator cultural, fiecare volum a fost nominalizat. Eram pregătit să ajung un soi de Peter O’Toole al Generaţiei 2000. N-a fost să fie. Mă bucur că e-n sală Marin Mălaicu-Hondrari, ca reprezentant al Editurii Charmides, unde am publicat ultimele mele trei volume, o editură extreme de răbdătoare şi aş putea spune afectuoasă cu noi, poeţii. Ţin neapărat să-i mulţumesc unui domn aflat în sală, prietenului meu pe care-l alint „amiralul de Şomeşul mic“, lui Radu Niciporuc, debutat el însuşi cu un volum de proză excelent. Îi mulţumesc că mi-a citit manuscrisul, a fost primul lector, privilegiat, şi a tăiat în carne vie, la cerul senin el a jucat rolul de redactor de carte. Şi le mulţumesc celor două zeităţi care guvernează nu doar viaţa în ultimul timp, citind cartea asta vă veţi convinge că guvernează şi paginile şi poemele mele, Patricia şi Estera. Mulţumesc juriului şi revistei acesteia, de care sînt ataşat de la primul număr pînă astăzi.
Bianca BURŢA-CERNAT
PROZĂ
Bianca BURŢA-CERNAT despre Daniel VIGHI:
Anul 2015 ne-a adus o foarte bogată ofertă la categoria Proză. A trebuit să ne limităm la şase titluri nominalizate, nu le-am putut premia pe toate şase, premiem în schimb două. Una dintre aceste două cărţi e un roman masiv şi obsedant, care pune problema, la modul ficţional, evident, a unor decenii obsedante şi a marasmului postcomunist. E un roman despre graniţă, aproape o filozofie a graniţei, înţelegînd prin asta atît graniţa politică, cît şi, pînă la urmă, multitudinea de „graniţe“ literare posibile. Pentru că, în romanul la care mă refer, teritoriile se amestecă: dimensiunea realistă şi aceea fantasmatică sau aceea conspiraţionistă, coşmarul şi speranţa că undeva, dincolo de graniţele unei lumi-închisoare, există o lume liberă (aceea a lui Janis Joplin şi a lui Jimi Hendrix). Un roman excepţional, pe care vă invit să-l citiţi: este vorba despre Trilogia Corso şi despre Daniel Vighi, un autor care ar merita o lectură mai atentă, de acum înainte, şi o promovare mai susţinută.
Daniel Vighi
Daniel VIGHI:
Cu un juriu alcătuit din critici tineri, exigenți și recunoscuți, semnificația premiului dumneavoastră este onorantă, cu atît mai mult cu cît multe premii literare cad adesea pradă conjuncturilor, aranjamentelor sau lipsei de independență și curaj a unora dintre cei care le acordă. Romanul pe care l-ați premiat spune povestea trăită de autor ca soldat grănicer, la nici nouăsprezece ani, obligat de țara sa să stea cu pistolul mitralieră Kalașnikov împotriva propriei țări, vreme de mai multe, nenumărate, nopți, dotat cu foaie de cort și cîine lup împotriva altor tineri asemenea lui, care luau cu asalt frontiera în ritmul ghitarei marelui răposat Jimi Hendrix, spre mirajul unei lumi paradiziace, false ca o fata morgana, care i-a dus pe mulți spre o moarte neștiută prin cimitire, astăzi năpădite de buruieni și uitare. Romanul nu este despre cum am trăit atunci rezistența prin cultură, ci despre cum anume cultura ne-a însoțit trădările, tăcerile vinovate, visele abandonate, lașitatea și spaimele. Cultura care nu ne-a vindecat, de fapt. Cultura care ne-a însoțit peste tot și nu ne-a folosit faptul acesta la mare lucru, în ciuda – nu-i așa ? – a faptului că am folosit-o drept meterez și turn de fildeș al rezistenței.
Vă mulțumesc, așadar, pentru faptul că atrageți, prin premiul dumneavoastră, atenția asupra unei mărturisiri publice care, cel puțin pe noi, autorul ei, în sfîrșit, ne-a eliberat.
Cezar Gheorghe
Cezar GHEORGHE despre Mircea CĂRTĂRESCU:
Laureatul din această seară este un profesionist al scrisului. Este primul scriitor român la care ne gîndim cînd auzim această sintagmă. Cu siguranţă toţi cei din generaţia mea l-au citit încă din liceu. Este un autor fără de care nu mi-aş imagina literatura română. A scris aproape în toate genurile literare: poezie, proză, eseu, jurnal. A revenit în acest an cu romanul Solenoid, care este un adevărat tur de forţă, o summa a tuturor temelor care se regăsesc în opera sa.
Mircea CĂRTĂRESCU:
Mă uitam şi după Daniel Vighi, n-a putut veni, probabil, n-aş fi vrut să fiu singur pe scenă, sînt foarte, foarte bucuros că i-aţi dat şi lui acest premiu. Este aceeaşi situaţie ca şi la Poezie anul acesta, Juriul pur şi simplu nu putea greşi. Oricui i-ar fi atribuit acest premiu ar fi fost minunat, pentru că, în afară de Daniel, fireşte, avem aici cîţiva dintre cei mai importanţi prozatori ai noştri. Este în primul rînd Octavian Soviany, pentru care eu am un cult, realmente. Îl consider unul dintre cei mai mari scriitori ai noştri. Cu Cristian Teodorescu am făcut armata, am o grămadă de poveşti acolo. Şi-apoi am învăţat să scriem împreună, ne-am influenţat unul pe celălalt, cînd mergeam la Cenaclul Junimea al profesorului Crohmălniceanu, şi-a rămas de-a lungul deceniilor deja unul dintre priete
Mircea Cărtărescu
nii mei cei mai apropiaţi. De asemenea, Ion Iovan este pentru mine un clasic şi l-am predat an de an la facultate. Probabil sînt singurul care l-a predat vreodată, şi cu mare-mare admiraţie. Practic toţi cei care au fost nominalizaţi aici meritau cu desăvîrşire acest premiu.
Nu am ce să spun despre cartea mea. Fiecare carte vorbeşte pentru ea însăşi prin simplul fapt că este la dispoziţia oamenilor. Vreau doar să mulţumesc revisteiObservator cultural şi de asemenea juriului. Mulţumesc juriului în întregime. Şi celor care au fost pentru cartea mea, şi celor care au fost împotriva cărţii mele, pentru că nici o carte nu-i pentru toată lumea, lucrul ăsta trebuie să-l înţelegem foarte bine. Ar fi suspect pînă la urmă să existe o carte pe care-o iubeşte toată lumea. O carte trebuie să aibă adversari, aşa cum are şi prieteni, ca fiecare dintre noi. Mulţumesc deci şi juriului, care a avut bunăvoinţa să acorde acest premiu.
Observator Lyceum
Carmen MUŞAT despre Premiul Observator Lyceum:
Atunci cînd am iniţiat Premiul Observator Lyceum, m-am gîndit la cum eram eu şi prietenii mei în liceu, la cît de multe visuri aveam pe vremea aceea, cînd orizontul era închis, libertatea era posibilă doar pînă terminam facultatea şi nu ştiam ce ne-aşteaptă după aceea. Mi-am adus aminte ce profesori minunaţi am avut, şi-am fost norocoşi s-avem profesori minunaţi, mi-am adus aminte cît de mare plăcere ne făcea să ne întîlnim, să discutăm despre literatură, despre artă, despre muzică, despre subiecte care nu erau abordate în spaţiul public, dar pe care le comentam cu un nesaţ extraordinar, şi-aveam sentimentul că împreună şi discutînd despre aceste lucruri ne salvăm şi că şansa noastră de a rămîne liberi este de a trăi frumos, de a trăi în cultură. Eu cred că frumuseţea va salva lumea, eu cred că, atîta vreme cît ştim să rămînem oameni şi să fim interesaţi de artă, avem o mare şansă. Ca profesoară, am avut apoi elevi şi studenţi extraordinari, care astăzi se află în postura de profesori, de formatori. M-am gîndit să-i convoc şi să-i rog să aleagă dintre elevii lor pe cîţiva îndrăgostiţi de cărţi, de literatură, pentru că ştiu cîţi tineri extraordinari există, ştiu ce oameni minunaţi sînt ei, ce visuri au, şi mai ştiu la fel de bine că multe dintre aceste visuri sînt ciuntite de lumea în care trăim.
Sîmbătă ne-am întîlnit cu 21 de elevi, de la 7 licee din Capitală. Daţi-mi voie să vă spun care sînt aceşti tineri şi daţi-mi voie să-i rog să urce aici, pe scenă:
Colegiul Naţional „Iulia Hasdeu“: Cristina Ciobanu, Ana-Maria Ion, Lorena Mihăilescu; profesor: Dorica Nicolae; Colegiul Naţional „George Coşbuc“: Elena-Cristina Constantin, Ilinca Bulai, Patricia Andreea Smărăndescu; profesor: Teodora Roşca; Colegiul Naţional „Gheorghe Lazăr“: Teodora Agarici, Elena Dincă, Mihail Lucian Florescu; profesor: Dumitriţa Stoica; Colegiul Naţional „Gheorghe Şincai“: Mara-Elena Ciuntu, Gabriela-Florentina Doţe, Kimberly-Ligia Vintilă; profesor: Luminiţa Gheorghiu; Colegiul Naţional „Sfîntul Sava“: Alina Hinescu, Dragoş Iordache, Ana Velicaru; profesor: Irina Georgescu; Colegiul Naţional „Tudor Vianu“: Paul Dogioiu, Emilia Mirea, Matei Weselowski; profesor: Georgiana Sârbu; Colegiul Naţional „Mihai Viteazul“: Mihnea Bălănescu, Cristian Ghihanis, Andrei Deak; profesor: Brînduşa Dragomir.
Sînt elevi din clasele a IX-a şi a XII-a. Dintre ei, unii vor să meargă la Drept, alţii la Matematică, alţii, mai departe, sînt interesaţi de robotică sau de cinematografie, alţii de Facultatea de Litere, alţii de Istorie. Sîmbătă, cînd au umplut redacţia revistei noastre de tinereţe, dezbaterile despre cele şase cărţi nominalizate la Proză au fost extraordinare. Au avut argumente, au avut un discurs bine articulat, au avut personalitate, îndrăzneală, şi sînt foarte mîndră de ei.
Am să-i invit să vă spună ei cum au jurizat şi pe cine au ales.
Lucian FLORESCU:
În seara aceasta am ales să acordăm premiul unei cărţi care vorbeşte despre vulnerabilitatea condiţiei umane, unei cărţi care este un exerciţiu de compasiune şi de înţelegere.
Teodora AGARICI:
Romanul acesta explorează necunoscutul şi te face să te gîndeşti la limite şi la depăşirea lor. Stările pe care această carte le propune sînt multiple şi deopotrivă sînt la extreme. Te emoţionează, pentru ca mai apoi să te zguduie. Te intrigă, ca după aceea să te bîntuie. Te face curios pentru a te năuci. Iar cînd crezi că nimic nu te mai poate uimi, exact aici autorul oferă lovitura de graţie, care te trezeşte la realitate.
Cristian GHIHANIS:
Cartea uimeşte prin îmbinarea şi alternarea de perspective narative, atît omnisciente, cît şi obtuze, care surprind cititorul.
Paul DOGIOIU:
Un soi de fotografie cu dublă expunere este şi romanul pe care l-am selectat noi. De ce? Pentru că oferă o viziune amplă, o viziune cuprinzătoare asupra aceluiaşi subiect. Două puncte de vedere total diferite: unul subiectiv, altul obiectiv. Mai mult, cel obiectiv nu ne este relevat aşa cum ne-am obişnuit, povestindu-ne la persoana a III-a. Nu, el ne povesteşte la persoana I plural, ceea ce mi se pare foarte tare.
Ana VELICARU:
Noi n-am votat cea mai bună carte, pentru că în mod evident ea nu există şi nici nu va exista vreodată, căci s-ar încadra în tiparele imaginarului borgesian. Am votat cartea pe care-am simţit-o acum cea mai aproape de noi. Romanul pe care l-am ales le are pe toate, are tot ce-i trebuie ca să existe şi să se facă simţit: are dramă, dragoste, ironie, credinţă, război şi suferinţă.
Octavian Soviany
Octavian SOVIANY:
Sînt extrem de emoţionat. Deşi vorbesc destul de frecvent în public, rareori mi se-ntîmplă să fiu emoţionat. Şi sînt mirat în acelaşi timp. Cînd am scris Moartea lui Siegfried, nu m-am gîndit nici un moment că acest roman poate să intereseze nişte adolescenţi. Este un roman sumbru, un roman cu o construcţie destul de sofisticată, probabil greu de citit, şi iată că nişte adolescenţi au avut răbdare să citească ditamai cărămida. Şi nu numai că au citit, dar au şi înţeles ceea ce au citit. Iată o prejudecată ce se prăbuşeşte. Aceea că tinerii din ziua de azi nu citesc. Ba citesc!
Premiul „Gheorghe Crăciun“ pentru Opera Omnia
Cezar GHEORGHE despre Angela MARINESCU:
Laureata Premiului Opera Omnia este una dintre cele mai influente poete române. Angela Marinescu are o adevărată vocaţie a revoltei şi a insubordonării. Nu e de mirare că ea este mai ales citită de poeţii tineri. Iată ce spune autoarea Limbajului dispariţieidespre propriul scris: „Scrisul este trupul meu pe cale de dispariţie. Este urma mea în trupul ce se tîrăște pe pămînt. Este chiar trupul meu. Scrisul meu este trup. Pot spune ca pe un dat, așa precum Moise descifra legile pe muntele Sinai cu ochii în ceaţa timpului, că scrisul meu este trupul meu și invers. Am avut noroc, alţii nu-l au. Mi-am convertit trupul în scris. Cînd scriu, sînt. Cînd am fost bolnavă, sau cînd sînt bolnavă îmi apare trupul ca o revelaţie și revelaţia este scris. Scrisul meu este revelaţia trupului meu“.
Angela MARINESCU:
Sînt copleşită şi nu am obişnuinţa discursului public. Nu m-am aşteptat nici o clipă c-o să primesc acest premiu, sînt foarte emoţionată şi neputincioasă în acelaşi timp. Vreau să cînte acest grup de blues, pentru că eu sînt rockeriţă. Cînd Alexandru, fiul meu, se-ntreabă: „oare de ce“ mama mea nu intră-n depresie niciodată?, pot să-i răspund: pentru c-ascult tot timpul aşa ceva! Pentru că Marius Chivu îmi trimite sistematic CD-uri. Îmi pare bine că Daniel Vighi a scris despre Jimi Hendrix, pentru care, dac-ar trăi, mi-aş da viaţa. Ascult c-o plăcere imensă rock adevărat.
Sînt bucuroasă că am primit premiul unei reviste care nu are parti-pris-uri generaţioniste. Şi mă bucur că am primit acest premiu din partea instituţiei private Observator cultural. Recunosc că mă încîntă faptul că există oameni din sfera privată care susţin şi simt cultura şi spiritul ei. Niciodată nu m-am gîndit că fac cultură cînd scriu, pentru că am vrut doar să mă cunosc pe mine însămi. În poezia mea există muzică. Vreau să existe, cred că există. Tensiune, indecenţă. Poezia mea este sens. Poezia mi-o doresc fără mormînt şi fără limite.
Sînt foarte mulţi critici literari tineri care-au scris despre mine în ultimul timp, şi cred că acestui fapt i se datorează acest premiu minunat, pentru că eu îl consider cel mai mare premiu literar din ţară. Bineînţeles, şi pentru că mi-am scos Operele complete, la Charmides, îi mulţumesc domnului Ţărmure şi lui Marin Mălaicu-Hondrari pentru asta.
Fotografii de Andrei PĂCURARU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu