„Cel mai bun lucru pentru un diplomat roman e ca nu trebuie sa stea in Romania!”
Descendent al domnitorului Gheorghe Bibescu, Anton sau Antoine- cum il numeste lumea diplomatica in care a trait – este cunoscut mai ales ca prieten al lui Marcel Proust. Face parte, alaturi de fratele sau Emanuel, din elita foburgului Saint Germain si lumea lor este lumea dupa care Europa inca ofteaza nostalgic.
Blazonul brancovenesc
Tatal, printul Alexandru Bibescu, era cel mai mic dintre fiii domnitorului Gheorghe Bibescu si ai Zoei Mavrocordat Brancoveanu. Personaj formidabil el insusi, Alexandru Bibescu era un poet, filolog si bibliofil de exceptie ( si-a consacrat viata strangerii unei colectii impresionante de carti rare).
Elena Bibescu (foto), mama, era fiica lui Manolache Kostaki Epureanu, cunoscut om politic. Figura ei a dominat viata culturala pariziana, desi s-a stins relativ tanara, la numai 47 de ani. Aflata in imediata apropiere a reginei Carmen Sylva, Elena Bibescu participa la celebrele sedinte de spiritism de la Peles. Avea si un fel anume de a-si interpreta concertele de pian: lesina deseori, fapt pus de contemporani pe seama profunzimii cu care simtea muzica! Fiind un element de referinta in anturajul reginei, Elena Bibescu s-a numarat printre cei surghiuniti de Carol I odata cu scandalul legaturii dintre printul mostenitor Ferdinand si Elena Vacarescu.
Viitorul sot o cunoaste la o serata muzicala la Barlad, este fermecat de uluitorul ei talent de pianista si in cincisprezece zile se logodesc. Elena Kostaki Epureanu era la vremea aceea, spun contemporanii, uratica, cu niste ochi imensi adanciti in cearcane negre, dar plina de o gratie incredibila si cu maini de aristocratica finete.
In 1878 se naste al doilea fiu al acestui cuplu interesant. Este vorba despre Anton Bibescu, cel care si-a petrecut 41 de ani in diplomatie, personalitate controversata despre care se stiu putine lucruri si acelea mai ales din scrierile Marthei Bibescu si din corespondenta lui Proust.
Anton Bibescu si-a petrecut copilaria si adolescenta in Rue de Courcelles nr. 69, in salonul muzical al mamei sale, unul dintre cele mai importante din Parisul acelor vremuri. Astfel, a avut privilegiul de a privi si asculta in chiar sanul familiei pe Franz Liszt, Ignatiu Paderewski, Saint Saens, Debussy, Richard Wagner si Anatole France. Mama lui fusese numita in public “vicemama” de George Enescu, cel care ii si datoreaza lansarea in lumea muzicala. Dealtfel, apogeul vietii Elenei Bibescu poate fi asimilat, fara ezitare, debutului componistic al lui Enescu, la Paris, in 1898, cu Poema romana. Pe scurt, distinsa, mare muziciana, de o gratie si discretie desavarsite, printesa Bibescu se bucura de respectul elitei culturale si muzicale europene.
In plina tinerete, Anton il cunoaste pe Marcel, pe atunci doar fiul doctorului Adrien Proust. Anton, fratele sau Emanuel, Marcel Proust (foto) si Bertrand de Salignac-Fenelon formeaza o societate secreta, cvasimasona, cu propriul limbaj codificat (Proust era Lecram, Bibesco devenise Ocsebib, Anton era Telephas, iar Fenelon- Nonelef).
Nici Salignac- Fenelon (foto) nu era un necunoscut, ci descendent al scriitorului Louis Aragon, autorul romanului Les aventures de Telemaque. Ceea ce-l individualiza pe tanarul aristocrat francez era frumusetea lui. Avea niste ochi albastri neobisnuit de frumosi, spun contemporanii si, in mod fatal, Proust s-a indragostit. Faptul ca Fenelon moare la inceputul primului razboi mondial, foarte tanar fiind, ii ofera un halou de glorie si este considerat modelul personajului proustian Robert de Sant Loup.
In acest context, Anton Bibescu a fost acuzat de snobism. Cum altfel, daca era cel mai bun prieten al lui Proust?! Numai ca autorul lui Swan este cel care-i cauta si cultiva compania. Anton este exponentul aristocratiei, al elitei spre care Proust aspira cu toata fiinta si caruia ii si datoreaza, in mare masura, publicarea operei. Dealtfel, Marcel Proust va marturisi, intr-o scrisoare catre Anna de Noailles: „Antoine seul me comprend! (Numai Antoine ma intelege!).
Printul Bibescu avea vocatia prieteniei. La Corcova lui iubita s-a scris si “Steaua fara nume”, Mihail Sebastian fiind considerat in familia Bibescu un prieten drag, pe care sunt gata oricand sa-l sprijine si sa-l gazduiasca. In Anton Bibescu, Sebastian a gasit, mai ales in anii grei de oprimare a evreilor, un puternic aparator si sustinator. La moartea lui Sebastian, printul va suferi sincer si va trai acut un sentiment de insingurare pe care numai stingerea unui om foarte apropiat il poate da.
Din punct de vedere fizic, biografii Bibestilor il infatiseaza pe Anton Bibescu (foto) mai mult decat magulitor: “Barbat chipes si viril, cu trasaturi fin cizelate si profil de imparat roman, Anton era o combinatie de vitalitate innascuta, maniere insolente si spirit caustic. Fascina femeile pe care ii placea sa le seduca si apoi sa le paraseasca.” Inzestrat, se pare, cu o rara intuitie a inimii, Anton era asaltat de femei.
Enid Bagnold (foto), care avusese o aprinsa poveste de dragoste cu printul si care ii va ramane prietena toata viata, il numea: ”printul de aur cu buzunarele pline de smaralde.”
O alta frumoasa si prolifica publicista britanica, Rebecca West (foto), cu care printul a avut o aventura in 1927, l-a numit “atlet de budoar” si a remarcat, la o receptie a ambasadei Frantei, privind in jur, ca fiecare femeie prezenta fusese la un moment dat, amanta printului!
Mediul cultural in care a trait nu se putea sa nu faca si din el un creator. Il regasim, asadar, pe Anton Bibescu dramaturg, autor al unor comedii de salon jucate pe scenele pariziene, dar si pe scena Nationalului bucurestean cu distributii de prima mana- Elvira Godeanu, Ion Manolescu, Storin. Desigur, ca autor, miza pe sprijinul lui Proust care era cel dintai cititor si critic al creatiilor sale. Despre dramaturgul Bibescu s-a spus pana la urma ca “era un plaisirist in arta, ca si in viata”.
Ca diplomat, Anton Bibescu era, de asemenea, un rasfatat al sortii.
“Avea destula avere ca sa-si plateasca orice capriciu. Se bucura de relatii sus-puse, nu depindea de nimeni, era ministru plenipotentiar si, deci, nu-si mai punea problema avansarii, nu cerea nimanui un post in strainatate, pentru ca se putea instala oriunde, fiind bine primit peste tot de prieteni si de rude fără să fie nevoie ca statul să-l numească acolo unde avea chef să stea; cel mult el, printul, putea să refuze un post diplomatic dacă nu-i convenea, iar nu să dea din coate ca să-l obtină. In sfârsit, inteligenta lui înclinată spre sarcastic îi stătea si ea la dispozitie, ca o adevărată armă cu care-si zdrobea la nevoie potrivnicul. Era dintre acei aristocrati avuti care cred că rangul social si averea le îngăduie totul.”
Sergiu Celibidache si diplomatul Mircea Berindei
Portretul acesta, de mare limpezime, i-l face Mircea Berindei in „Paravanul venetian”, pe atunci tanar diplomat aflat la inceput de drum. Aceeasi sursa reuseste si un portret fizic de mare acuratete:
”Inalt, impunator, dispretuitor in privire, ironic in conversatie, nepasator in atitudini, era omul pe care nimeni nu cuteza sa-l infrunte decat atunci cand nu era de fata. […] Il fascinau urzelile, culisele, amorurile tainuite care rasturnau guvernele, intrigile care le instaurau, santajurile care-i duceau pe unii la sinucidere, iar pe altii la glorie si imbogatire, aventurierii de inalta clasa, spioanele din lumea buna, masonii care-si ascund apartenenta, asa cum pe unii ii fascineaza romanele politiste sau rubrica faptului divers din ziare.” Catre acelasi Mircea Berindei isi formuleaza Anton Bibescu, cu naturalete si intentie de sfat, convingerile: „Daca nu stii să citesti printre rânduri, existenta îti devine anostă, conventională. Un bun diplomat trebuie să fie la curent cu ce se întâmplă în lumea pe care o frecventează „
Printul Anton Bibescu alaturi de modelul Mabel Palmer care purta bijuterii in valoare de 20 milioane
dolari la o prezentare de moda in beneficiul orfanilor de razboi din Romania, la Hotel Plaza.10 martie 1922
Acest om, care „de dragul unei vorbe de duh, jignea pe oricine, nu din răutate, ci din plăcerea de a face haz de mutra ofensată a victimei sale” si-a petrecut intreaga viata in saloanele unde se facea si se desfacea politica lumii. Cum a reusit sa ramana mereu in prim plan in aceasta atmosfera cu mari pretentii ?! Un alt diplomat de cariera al vremii, Grigore (Gu) Gr. Constantinescu explica intr-o maniera originala (era el insusi o figura!) aceluiasi tanar si intimidat Mircea Berindei:
„— Dacă ai să-l cunosti vreodată (pe A.B.), să te feresti să-l vorbesti cu cineva de rău! Află tot!
Zicându-mi acestea, Gu Constantinescu s-a ridicat de pe scaun si a deschis usile dulapului din odaie, apoi usile ce dădeau în celelalte încăperi ale apartamentului în care ne aflam, si s-a aplecat ca să privească si sub canapea.
— Nu râde! Anton Bibescu are darul de a fi oriunde. In special acolo unde se vorbeste de el. E un om deosebit, foarte destept, dar necrutător cu cei ce nu-l respectă.”
Bineinteles, acest fel de a fi a fost si sanctionat uneori: a primit opalma in chiar antecamera lui Iuliu Maniu de la un alt diplomat ofensat si a stricat o prietenie la care Anton Bibescu tinea. Acest din urma episod nu i-a dat pace multe vreme. Iata ce confesiuni ii face printul lui Rene de Weck, ambasadorul elvetian la Bucuresti si omul care le-a gasit suficient de interesante ca sa le scrie in jurnalul sau:
(Anton Bibescu) Fiind foarte legat de Morand, pretinde ca s-au certat in momentul cand cel din urma si-a anuntat casatoria. Intr-o telegrama transmisa fericitului mire, i-a scris: “Inainte de a te felicita, as vrea sa stiu daca te casatoresti cu mama sau cu fiica”. (Paul Morand era scriitor, ziarist si diplomat francez, o vreme director al Institului Cultural Francez din Bucuresti, bun si vechi prieten al printului Bibescu. El s-a casatorit cu Helene Chrissoveloni care era mult mai in varsta decat Morand avea o fata dintr-o casatorie anterioara!)
In „Familiile boieresti din Moldova si Tara Romaneasca. Enciclopedie istorica, genealogica si biografica”, Mihai Dim. Sturdza afirma ca diplomatia romaneasca nu a stiut sa profite de relatiile printului diplomat si considera ca la mijloc era dusmania aproape patologica a lui Titulescu (foto) fata de Anton Bibescu. Potrivit lui Mihai Dim. Sturdza, totul pornea de la frustrarea pe care Titulescu, urat si asexuat, o avea fata de frumusetea masculina si succesele printului Bibescu, iar aceasta frustrare a stanjenit relatiile diplomatice ale Bucurestiului cu Londra si Washington.
Constantin Argetoianu este, insa, de alta parere. Aspru in catalogari asa cum il stim, veninos de multe ori, nu ezita sa faca afirmatii taioase despre Bibescu. Il considera „un om cu totul neserios” sau, mai rau, „o cutra bine cunoscuta”. In 1936, printul Bibescu ii cere sa-i „procure autorizatia sa vada si sa vorbeasca cu Ana Pauker”, prilej pentru Argetoianu sa-si insoteasca refuzul cu urmatoarele consideratii in jurnal:
De necazul lui Titulescu care l-a scos de la Madrid si contra caruia nu indrazneste sau nu poate sa faca nimic, bietul Anton Bibescu se afunda tot mai rau. E un degenerat, un degenerat „superior” sa-i zicem, si nimic mai mult.
Doi ani mai tarziu, oracolul de la Breasta, cum l-au mai numit contemporanii, nu se sfia sa afirme:
Anton Bibescu a ajuns mare si tare in Ministerul de Externe. Istrate Micescu a hotarat sa-l ia cu dansul in turnelul pe care-l va face in curand. Politica romaneasca condusa de doi ticniti ca Micescu si Bibescu, iata ce nici un om de bun simt n-ar fi putut prevedea inainte de 1930.
Cu toate acestea, in ultima vreme se vorbeste tot mai insistent despre faptul ca, in virtutea acelei mari prietenii care-i lega, Anton Bibescu a reusit sa-l faca pe Marcel Proust agent de propaganda. Mai precis, la indemnul printului, scriitorul a intervenit pe langa redactiile marilor cotidiane europene in favoarea unei imagini bune pentru Romania! Marcel Proust, care il numise mereu pe Anton „cel mai destept dintre francezi”, a si solicitat favoarea, exprimata clar in corespondenta lor uriasa, de a fi considerat „un bun roman!” Dealtfel, in uriasa lor corespondenta, Marcel Proust l-a intrebat pe print:„Va sti vreodata tara dumitale ce ai facut pentru ea?”
La 28 aprilie 1919, in prezenta reginei Alexandra si a tuturor personalitatilor de vaza ale lumii politice si sociale din Anglia, inclusiv George Bernard Shaw, Anton Bibescu se casatoreste cu Elizabeth Asquith. Mirele avea 41 de ani si incheia astfel o furtunoasa poveste de amor cu Enid Bagnold. Mireasa implinise de curand 22 de ani si era fiica lui Herbert Asquith, unul dintre cei mai iubiti oameni de stat din Anglia, fost prim ministru in timpului primului razboi mondial. Nunta celor doi a fost considerat cel mai important eveniment social londonez din acel an, prin urmare a fost un subiect foarte discutat si cu mare incarcatura anecdotica.
Se spune ca Herbert Asquith (foto) avusese retineri sa-si marite fata cu un diplomat dintr-o tara indepartata si seducator celebru. Un presupus dialog intre socru si ginere facuse deliciul saloanelor. Herbert Asquith l-ar fi intrebat pe Anton Bibescu:
„- Inteleg ca aveti mosii intinse in Romania” la care printul, dupa o clipa de gandire, ar fi raspuns:
„- Da- ca sa va faceti o idee- Orient Expressului ii trebuie o zi sa treaca prin mine!”
Anton Bibescu se referea la mosia Corcova, imensul domeniu de langa Severin de care a fost profund atasat.
Aceasta personalitate cu spirit spumos si replica taioasa traia insa o cumplita drama interioara. La Londra, la 22 august 1915, fratele sau Emanuel se sinucide spanzurandu-se cu un cordon. Suferea de ceea ce se numeste astazi atrofie musculara, pe atunci boala misterioasa care-i mutilase, printr-o pareza faciala, frumusetea chipului. De mai bine de un an, de cand revenise dintr-o calatorie in Japonia, Emanuel Bibescu (foto) se exprima cu greutate si avea jumatate din fata acoperita cu o esarfa. Mai incercase odata, in 1914, sa se sinucida, aruncandu-se in mare si regretase apoi nereusita gestului: ”Trebuia sa-mi umplu buzunarele cu plumb” spusese el, cu un zambet amar. Anton, care de un an intreg isi supraveghea fratele si vedea cum acesta se pierde cu incetul, se invinovatea de neglijenta si blestema cerul. Telegrama care anunta Marthei Bibescu moartea lui Emanuel este un strigat de disperare: ”Emanuel a murit. Am pierdut totul.” Diplomatul cu limbaj acid si minte stralucita voia, la randul sau, sa se sinucida. Zile de-a randul a repetat aceeasi marturisire: “N-am iubit decat doua persoane, pe mama si pe fratele meu.” Mama lui, printesa Bibescu murise in 1902, pe cand se afla in tarapentru rezolvarea unor probleme de administrare a averii. Moartea ei zdruncinase serios tineretea celor doi fii.
Viata ii mai da insa lui Anton Bibescu o lovitura de dureroasa ironie:Elizabeth (foto) moare, in timpul razboiului, de o pneumonie. Avea 48 de ani. Era o femeie frumoasa, scriitoare la moda, deseori comparata cu Virginia Woolf si Catherine Mansfield. Cel putin aceasta este imaginea pe care au avut-o cei mai multi. Cunoscutii insa, cei care s-au aflat, la un moment sau altul, in apropierea ei, fac dezvaluiri deloc magulitoare. Rene de Weck scria in paginile de jurnal din 1939:
Ciudati oameni sunt acesti Bibesti. El, curios, asemeni unui anchetator, pune tot timpul intrebari, desi pare ca nu asculta niciodata raspunsurile ( pe care, dealtfel, le retine foarte bine) iar cand se pronunta, nu face decat niste afirmatii vagi si contradictorii. Nu poti niciodata sa te opui parerilor sale, caci, in timpul unei seri, el exprima, pe acelasi subiect mai multe idei. Ea este de o insistenta penibila. Sa spunem ca asteapta sa isi vada interlocutorii sorbindu-I fiecare cuvant pe care il prounta. Lui Churchill ii spune “Winston”, iar lui Roosvelt “Franklin”.
Diplomatul elvetian facea aceste observatii intors de la o receptie la Clubul miliardarilor (actualul palat Elisabeta) unde familia Bibescu aniversa 20 de ani de casatorie. La eveniment fusese prezent si Argetoianu (foto) care, mai slobod la gura, transmite posteritatii prin intermediul jurnalului sau. Iata ce scria- sec, dar savuros- in data de 30 aprilie 1939:
Masa de 36 de tacamuri oferita la Clubul Miliardarilor de Anton Bibescu si a sa sotie (pentru ce, dat fiind ca nu prea traiesc bine?!) la a 20-a aniversare a casatoriei lor.
La 6 aprilie 1945, in ziua mortii printesei, sus amintitul Rene de Weck scrie:
Astazi, pe la ora 14, a murit Elizabeth Bibescu, sotia lui Anton Bibescu, diplomat si om de teatru. Era fiica lordului deOxford, primul – ministru al Marii Britanii pe vremea cand debutam in cariera profesionala. Casatorindu-se cu Elizabeth a doua zi dupa declansarea primului razboi mondial, Anton pretinde ca voia sa o salveze de alcoolism, un viciu dobandit de la varsta de 18 ani. Nu pare sa fi reusit. Nefericita putea, oare, sa fie salvata?! Cred ca destinul ei a fost pecetluit de mult timp. Englezoaica izolata in Romania datorita razboiului- iata unul dintre motivele care au accelerat ritmul cursei catre aceasta moarte.
Nu am cunoscut pe Elizabeth in tineretea ei. Primele mele intalniri cu printesa lui Anton Bibescu au fost in 1939. Nu-mi amintesc sa fi avut sentimentul ca era o intoxicata, ci mai degraba o creatura artificiala, la care nimic nu este spontan si careia – poate pentru a nu fi privita de oameni drept inferioara sotului ei- ii placea sa fie bagata in seama. Dar, de catva timp, mergea ca un automat, privea fix in fata, il confunda pe Petru cu Pavel, repeta aceleasi cuvinte, semn al unei amnezii aproape totale.
Duminica trecuta a venit, totusi, sa pranzeasca la Mogosoaia. Singurele cuvinte pe care le-a adresat au fost sa ceara vin si coniac. Ea ma face sa inteleg adevaratul sens al expresiei: “incapatanare de betiv”.
Se spune ca a murit dintr-o doza prea mare de somnifere. Este clar ca de catva timp abuza de droguri, fie pentru a combate efectul alcoolului, fie pentru a-si alina suferintele. Pentru a rezolva enigma, trebuie cunsocute cauzele decadentei acestei femei, inca de pe vremea cand era tanara si parea a fi privilegiata de soarta.Versurile si nuvelele sale- caci era scriitoare, ca si Martha Bibescu- ar putea fi un indiciu.
Antoine si Elizabeth Bibescu
Punctul de vedere al printului Bibescu, marturisit aceluiasi Rene de Weck este si el interesant. Iata ce nota in jurnalul sau diplomatul elvetian la numai o saptamana de la moartea Elizabethei :
Anton Bibescu imi vorbeste de nevasta lui. […] Luand-o pe fiica contelui de Oxford in casatorie, acest print roman se gandea, fara indoiala, sa consolideze principatul valah printr-o alianta occidentala. Efortul sau de a-i asigura o existenta stralucitoare, asemanatoare celei pe care ar fi putut sa o aiba la Londra a fost tot timpul dublat de un rol de infirmiera si de unul de tutore. Diferenta de varsta demonstreaza acest lucru. Ea a murit la 48 de ani, iar Anton marturiseste ca are 67 de ani […] Observ la el o neliniste de natura religioasa […] precum si lupta intre dorinta inimii, revoltele instinctului si raceala gandirii. Fiica-sa, Priscilla (casatorita cu un bulgar si stabilita la Londra) nu pare sa fie pentru el o consolare.
Sigur, Rene de Weck este un diplomat, limbajul sau este unul elegant, delicat. Avem insa si o scurta descriere a printesei Bibescu facuta de Constantin Argetoianu in stilul sau inconfundabil. In Memoriile din anul 1936, acidul memorialist noteaza:
Martha Bibescu pretinde ca toate prostiile pe care (Anton Bibescu) le face, le face sub influenta nevesti-sii, o semiculta, o semiinteligenta, o semisocialista si o filo-semita […] si in tot cazul o pisaloaga “di primo cartello”.
Scriitoare si pisaloaga, vicioasa sau doar suferind, Elizabeth Bibescu este inmormantata in cavoul familiei Bibescu, la Mogosoaia, departe de tot ce a insemnat iubita ei Anglie, iar epitaful este un vers dintr-un poem al sau:„My soul has gained the freedom of the night”. Asadar, mama, fratele si sotia se sting, fatidic, in jurul varstei de 40 de ani.
Cu toate gandurile negre care-l bantuie, Anton Bibescu nu se sinucide. Traieste suficient cat sa piarda totul: pe cei dragi, averea si casa iubita de la Corcova. Face insa un ultim gest de mare excentricitate: isi comanda sicriul! In 1945, inainte de a parasi definitiv tara, cu prilejul mortii lui Mihail Sebastian, scrie cateva Amintiri pentru revista Provincia din Severin:
„Din nefericire, moartea şi-a împlinit opera, a venit pe furiş, ca hoţul din Evanghelie. Cei pe care îi iubeşti ţi-o iau înainte, lipsindu-te de toată bogăţia pe care viaţa lor ţi-o dădea. Sebastian era din prietenii aceia care ştiau să-ţi împărtăşească durerile, dar şi bucuriile, făcându-le astfel mai adevărate. Sebastian nu mai este. Elizabeth, prezentă pentru mine, e totuşi absentă. Corcova mea iubită e pe cale să dispară şi eu plec. N-am făcut rău să-mi comand sicriul”.
Intr-adevar, in 1948 conacul si mosia au fost nationalizate, iar bisericuta conacului a devenit depozit al IAS si grajd pentru vite. Fusese ridicata la 1785, reparata si pictata pe cheltuiala proprie de Zoe Brancoveanu la 1889 si adusa pe mosie de Anton Bibescu la 1910.
Trei ani mai tarziu, la 2 septembrie 1951, printul Anton Bibescu, unul dintre ultimii exponenti ai marii diplomatii si printre cei din urma protagonisti din La Belle Epoque se stinge la Paris unde locuia impreuna cu singurul lui descendent, fiica Priscilla (moarta si ea in 2004). Presa straina nu lasa momentul sa treaca neobservat. Le Figaro ii face urmatorul necrolog:
”Acest barbat extrem de civilizat a fost unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Proust; viata sa a fost intim legata de viata sociala si intelectuala a Parisului de la inceputul acestui secol”.
In The Times, Enid Bagnold scrie:
„A avut trei morminte în inima sa pe care cred că nu le-a putut închide niciodată – cel al mamei sale, al fratelui său, Emanuel şi al soţiei sale. Unic, bun sfetnic, ironic, afectuos si plin de nerabdare, brusc deprimat si la fel de brusc batjocoritor (la adresa sa sau a vietii) a ramas, in acesti ultimi ani, acelasi intelept in linistea ca argintul vechi a casei sale de pe Sena, in ale carei oglinzi se rasfrangeau apele fluviului, la fel ca pe vremuri cand locuia impreuna cu fratele sau Emanuel la Londra, pe malul altui fluviu”.
https://lectiadeistorie.wordpress.com/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu