Noua producţie a Operei Naţionale din Paris cu Damnaţiunea lui Faust, de Hector Berlioz, pusă în scenă de regizorul leton Alvis Hermanis, care a avut premiera la începutul acestei luni, se dovedeşte un spectacol controversat, în pofida unui cast excepţional, dacă ar fi să-i amintim numai pe Jonas Kaufmann, Sophie Koch şi Bryn Terfel.
Pentru noua sa producţie, Opera Naţională pariziană a pus la bătaie toate atuurile: dirijorul Philippe Jordan în fosă, regizorul Alvis Hermanis, Jonas Kaufmann în alternanţă cu Bryan Hymel, în rolul lui Faust, Bryn Terfel în Mefistofele şi Sophie Koch ca Margareta.
Înconjuraţi de dansurile satanice
Pentru a adapta mitul lui Faust, Hermanis, aflat la prima sa colaborare cu Opera din Paris, a ales figura contemporană a omului de ştiinţă Stephen Hawking, pentru care colonizarea altor planete, cum ar fi Marte, ar putea constitui soluţia în faţa catastrofei ecologice atât de des anunţate. Stephen Hawking, care este ţintuit într-un scaun cu rotile, considerat de regizor un Faust al secolului al XXI-lea, este întrupat pe scenă de Dominique Mercy, dansatorul-fetiş al Pinei Bausch.
Ideea iniţială de a considera că un Faust al secolului nostru nu este un filosof, ci un om de ştiinţă, nu este rea. Se deschid, de aici, modalităţi de a descrie societăţile moderne dezamăgite. Alvis Hermanis a asociat visul ştiinţific al lui Stephen Hawking cu călătoria la care Mefistofele îl invită pe Faust.
În cele două ore cât durează reprezentaţia, spectatorul se află în compania lui Hawking întrupat de Dominique Mercy şi de Jonas Kaufmann, şi a unei mulţimi de voluntari pentru construirea primei colonii pe Marte.
Dansatorii sunt o componentă importantă a spectacolului
Un decor de cuşti din oţel şi sticlă ocupă imensa scenă a Operei Bastille, în timp ce pe un mare ecran din fundal sunt proiectate video-uri de Katrina Neiburga cu insecte, cobai, melci şi mai ales meduze, câmpii de grâu, balene… proiectate ca un contrapunct al poveştii celebrului doctor care îşi vinde sufletul diavolului, în schimbul plăcerilor pământeşti.
Margareta, interpretată de mezzosoprana Sophie Koch, îşi cântă declaraţia de dragoste adresată lui Faust în timp ce, în cuştile de sticlă, dansatori în maieuri albe figurează dezmăţul infernal. N-aş putea să nu amintesc de excelenta mezzosoprană Ruxandra Donose în rolul Margaretei, acum câţiva ani.
Tenorul german Jonas Kaufmann a deplâns faptul că având “trei cântăreţi-actori” regizorul i-a folosit atât de puţin, afirmând că “s-ar fi putut, probabil, face mai mult”.
Decorul ca niste cuşti în care sunt închise personajele
Damnaţiunea lui Faust, compusă în etape de Berlioz, începând cu Opt scene din Faust din 1829, amplificate de compozitor în 1846, este recunoscută pentru problemele dificile ale unei puneri în scenă din cauza scenelor disparate. Obsedat dincolo de orice limită de Faust-ul lui Goethe, Berlioz şi l-a imaginat compunând 8 scene diverse, pe care abia în ultimul moment le-a reunit într-o operă unică. Berlioz nu dorea să scrie o operă, nu se gândea nici măcar la o piesă lirică, ci numai la câteva secvenţe. Din această cauză, Damnaţiunea lui Faust este o operă atipică de reprezentat, dar, în acelaşi timp, de o intensitate incredibilă.
Cu această operă, Berlioz nu a avut un mare succes. El a avut o viaţă dificilă. Nu cânta la pian, ci numai la flaut şi la chitară, două instrumente ideale pentru un compozitor. Cu toate acestea, în opera sa se găsesc foarte multe elemente de modernitate.
Mai multe montări cu Faust din ultimii ani au acceptat provocarea, printre care cea a lui Robert Lepage în 2001, la Opera din Paris, şi cea a luiOlivier Py, tot cu Jonas Kaufmann, huiduită în 2003, înainte de a fi aclamată, cinci ani mai târziu, la Geneva.
Scena ariei Margaretei dublată în fundal de scene erotice
Publicul a făcut însă o distincţie clară între aspectul scenic şi prestaţia muzicală. Philippe Jordan şi muzicienii Orchestrei Operei Naţionale din Paris au fost aclamaţi, ca şi trioul de excepţie format din Jonas Kaufmann, Sophie Koch şi Bryn Terfel.
Capacităţile scenice ale soliştilor sunt neglijate, ca şi ale corului, pentru a lăsa locul dansatorilor şi jocului de lumini, consideră mai mulţi critici, relevând că până şi Jonas Kaufmann, exemplar în interpretarea sa, ca frazare şi muzicalitate, părea să nu se simtă în largul său pe scenă.
Miracolul s-a produs însă în scena Margaretei, în care Sophie Koch a reuşit să readucă emoţia, influenţând şi orchestra, şi alături de care, Jonas Kaufmann şi-a dovedit măiestria în acutele rolului.
Întâlnirea cu Bryn Terfel a fost, de asemenea, fastă, baritonul oferind un Mefistofele remarcabil.
În ceea ce priveşte rolurile secundare, au fost remarcaţi Sophie Claisse în Vocea celestă, şi Edwin Crossley-Mercer, în rolul Brander.
Bryn Terfel, dansatorul Dominique Mercy, Sophie Koch şi Jonas Kaufmann
Toţi criticii, inclusiv cei mai acizi la adresa viziunii regizorale, afirmă că, din fericire, trio-ul de solişti reuşeşte el singur să ofere satisfacţii estetice, prin grija pentru nuanţe, atât de rar întâlnită, în general, în interpetarea creaţiei lui Berlioz.
Sophie Koch îşi asumă rolul cu o mare măiestrie tehnică, acutele ei trezind admiraţia publicului şi a criticii, mai ales în “D’amour l’ardente flamme”. Bryn Terfel realizează un Mefisto de clasă, un demon impozant, cu o economie de mijloace extrem de eficientă.
În ceea ce îl priveşte, tenorul bavarez Jonas Kaufmann are un stil delicat cu acute curate, cu inflexiuni excelente, aproape uimitoare pentru un solist care excelează în special în repertoriul italian şi în cel german.
Începutul carierei lui Jonas Kaufmann este legat în principal de Opera din Zürich, unde a cântat Tamino din Flautul fermecat, Don José din Carmen, Cavaradossi din Tosca, Florestan din Fidelio. În 2003, şi-a făcut debutul la Festivalul de la Salzburg cu rolul Tamino. Interpretarea personajului Alfredo din La Traviata la Metropolitan Opera din New York, în 2006, l-a propulsat pe scena internaţională. A fost invitat la Opera din Chicago, laCovent Garden din Londra, la Scala din Milano, la Deutsche Oper şi la Staatsoper din Berlin, la Staatsoper Wien.
Sophie Koch, Jonas Kaufmann şi Bryn Terfel
În 2010, a debutat la Festivalul de la Bayreuth în rolul titular din Lohengrin, în producţia semnată de Hans Neueunfels. A cântat rolul titular din Werther la Opera Naţională din Paris şi la Staatsoper Wien, Don José la Scala din Milano şi la Festivalul de la Salzburg, sub bagheta lui Sir Simon Rattle, rolul titular din Faust la Metropolitan Opera, Cavaradossi la Covent Garden, la Metropolitan Opera şi la Scala din Milano, Maurice de Saxe din Adriana Lecouvreur la Covent Garden.
A abordat rolurile Siegmund din Walkiria la Metroplitan în 2011 şi Bacchus din Ariadna din Naxos în 2012. În acelaşi an, a deschis stagiunea laScala din Milano cu Lohengrin. În 2013 a adăugat în repertoriul său trei mari roluri verdiene: Don Carlos, la München şi Salzburg, Manrico din Il Trovatore şi Alvaro din La Forza del destino la München şi a cântat rolul titular din Parsifal la Metropolitan Opera. Au urmat Werther în 2014, Des Grieux din Manon Lescaut la Covent Garden, unde a revenit anul acesta cu rolul titular din Andrea Chénier.
A fost distins cu Premiul I la concursul Meistersinger din Nürnberg, în 1993, cu titlul Cântăreţul Anului conferit de revistele Opernwelt, Diapason şi Musical America Opera News Award, în 2011, a fost declarat Cel mai bun solist şi a primit International Opera Award la Londra în 2013.
În ceea ce îl priveşte, Bryn Terfel este renumit în primul rând pentru interpretarea rolurilor Figaro, Falstaff şi Wotan. A debutat în 1990 la Welsh National Opera cu rolul Guglielmo din Cosi fan tutte. În anul următor a cântat rolul Spreche din Flautul fermecat la Opera La Monnaie din Bruxelles şi a debutat în America în rolul lui Figaro la Opera Santa Fe. Printre celelalte roluri care i-au marcat cariera se numără Olandezul din Olandezul Zburător, Mefistofele din Faust, Leporello şi rolul titular din Don Giovanni, Jochanaan din Salomé, Scarpio din Tosca, rolul-titular din Gianni Schicchi, Nick Shadow din The Rake’s Progress, Wolfram din Tannhäuser, cei patru diavoli din Povestirile lui Hoffmann, Dulcamara din L’Elisir d’amore, rolul titular din Sweeney Todd.
Faust, opera dificil de pus în scenă a lui Berlioz
Are, de asemenea, o bogată discografie cu arii din opere de Mozart, Wagner şi Richard Strauss, încoronată de mai multe Premii Grammy, Classical Brit şi Gramophone, ca şi 10 albume de lieduri, muzică sacră, roluri din comedii muzicale…
Mezzosoprana Sophie Koch a debutat în Franţa, dar cariera ei a cunoscut o recunoaştere internaţională odată cu interpretarea rolurilor Rosina dinBărbierul din Sevilla, Dorabella din Cosi fan tutte la Covent Garden din Londra şi Compozitorul din Ariadna din Naxos la Semperoper din Dresda. S-a impus apoi în roluri mozartiene, cărora le-a adăugat şi repertoriul francez, opera italiană: Octavian din Cavalerul rozelor, Charlotte (Werther), Adalgisa (Norma), Brangäne (Tristan und Isolde), Concepcion (Ora spaniolă), Mère Marie de l’Incarnation (Dialogul Carmelitelor), rol pe care l-a cântat recent la Théâtre des Champs-Elysées şi la Covent Garden, Fricka (Aurul Rhinului şi Walkiria), rolurile titulare din Mignon de Ambroise Thomas şi din Cléopâtre de Massenet…
A cântat pe cele mai mari scene lirice: Staatsoper Wien, La Monnaie din Bruxelles, Teatro Real din Madrid, Capitole din Toulouse, Operele din Zürich, Geneva, Berlin, Dresda, Chicago, Festivalul de la Salzburg.
“Regizorul şi l-a imaginat pe Faust plecând cu un bilet numai dus către Marte. Şi aceasta este damnarea sa”, spune Terfel.
Dacă Faust-ul lui Goethe şi-a găsit salvarea, Berlioz şi-a ales un alt destin. Şi-a ales un final extravagant, care este inventat de fantezia sa. Aşa cum spunea Kaufmann, “Faust coboară în abisul infernal cu Mefistofele, unde sunt primiţi cu cântece satanice”.
Spectacolul cu Damnaţiunea lui Faust de la Opera Bastille este, după toate aprecierile, un regal muzical datorat anvergurii soliştilor, dar, a fost şi huiduit Rămâne de văzut dacă, peste un timp, concepţia scenică a regizorului Alvis Hermanis va reuşi să schimbe criticile actuale, atât ale presei de specialitate, cât şi ale spectatorilor, în aprecieri mai mult sau mai puţin entuziaste.
Cotidianul Magdalena Popa Buluc
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu