Marina Tarkovskaia
În anul de foamete 1946 o cunoștință a povestit mamei despre cum vecina sa câștiga destul de binișor din vânzarea de flori. Nu flori de grădină, nu. În jurul Moscova tot pământul era folosit pentru cultivarea de legume, atunci flori creșteau din belșug în pădure sau pe câmp. Și două veri la rând mama s-a ocupat cu asta, ar părea o muncă poetică.
Ca întotdeauna, pentru mine și Andrei era închiriată o casă de vară – o parte dintr-o casă de lemn. De obicei, mama venea la noi sâmbătă seara după serviciu. Așteptam ziua aceasta cu nerăbdare – în primul rând, ni se făcea dor de ea și cumva ne sălbăticeam într-o săptămână, iar în al doilea rând, știam că ne va aduce ceva de mâncare. Îmi amintesc drumul prăfuit care ducea la gara Petușki și pe care desenam cu un bețișor ce am vrea să mâncăm. Andrei a desenat o farfurie cu crupe de ovăz și un covrig. La gară ne duceam din timp și așteptam multe ore pe peronul gol, îngăduind să treacă tren după tren… Bucuria sosirii mamei era întunecată de trebuința de a culege flori. Of, cât de mult ne displăcea această ocupație! Una este să culegi un buchețel drăguț de flori în timpul unei plimbări, și alta e recoltarea „masivă” pentru vânzare. Mai mult, din cauza acestor flori, duminica mama trebuia să plece mai devreme ca să aibă timp să le vândă înainte de căderea serii.
În ziua următoare, după sosirea mamei, mâncând în grabă, plecam la treabă. „Lista roșie” încă nu fusese creată atunci; primăvara smulgeam flori de mălin și mărgăritare, vara diverse flori de câmp. Andrei ajuta mult doar la culesul florilor de mălin – ca o maimuță se cățăra în copaci și ajungea la cele mai frumoase și mai înalte ramuri. Eu și mama, de jos, îi spuneam pe care să o rupă, iar el ni le arunca de sus. Culesul de alte flori îl plictisea, se văicărea și inventa tot felul de scuze ca să lenevească. Până la urmă mama se sătura să-l tot convingă, și-l lăsa în pace. Pentru un timp rămânea prin preajmă și curăța crenguțe de alun de frunze, și mai apoi, tiptil, dispărea la râu să se scalde sau acasă să citească.
Mama lega florile de mălin în snopi bogați și le căra de-a curmezișul. Se grăbea să le vândă chiar la gară, deoarece mălinul umed putea „să se scuture”, iar cel uscat să se treacă repede. După florile de mălin, apăreau mărgăritarii. Din acestea trebuia culese multe, multe, făcute buchete, fiecare buchețel împachetat cu frunze și legat cu ierburi. Și asta nu e chiar așa ușor. Și te mai mușcă și țânțarii…
Și mamei, și mie ne plăcea mai mult buchetele din flori de câmp. Avea pentru orice gust: „burgheze” – dese, floare lângă floare, din mușețel sau albăstrele și, preferatele noastre, buchetele din mușețel, trifoi, sipică la care mama mai adăuga și timoftică, mohor sau drăgaică străvezie. Erau vremuri grele, timp anevoios, războiul doar ce se terminase, iar oamenii aveau nevoie de flori, fie și din acestea simple. Se vindeau bine în gări, la piață, la intrarea în magazin.
Odată, cu coșulețul în care mai rămăseseră câteva buchete ce nu se vânduseră, mama s-a urcat într-un tramvai și mergea pe culoar. Câte unul din pasageri o oprea și cumpăra flori. Un oarecare tânăr îndelung a tot ales, până la urmă a luat un buchet, dar în loc să plătească, s-a îndreptat repede spre ieșire și la următoarea stație a coborât. Când a sosit, mama ne-a povestit întâmplarea asta. Era mâhnită și nedumerită: „Avea înfățișare de intelectual și buchetul ales nu a fost unul „burghez”, ci cel cu trifoi roșu-închis... Și nu a plătit! Oare chiar nu avea treizeci de copeici? Dacă ar fi spus, i l-aș fi dat și așa”. Și dintr-odată izbucnește în râs: „Era îmbrăcat elegant, probabil mergea în vizită. Imaginați-vă, sosește, sărută mâna doamnei și îi oferă buchetul. Și acesteia nici prin cap nu-i trece că este furat…”
Câștiguri deosebite din vânzarea de flori nu au apărut. Cât câștiga mama, noi nu știam – ei nu-i plăcea să amestece copiii în treburile bănești. Banii îi socotea singură, seara târziu, când toți deja dormeau. Și își nota în caietul făcut de ea:
Ca întotdeauna, pentru mine și Andrei era închiriată o casă de vară – o parte dintr-o casă de lemn. De obicei, mama venea la noi sâmbătă seara după serviciu. Așteptam ziua aceasta cu nerăbdare – în primul rând, ni se făcea dor de ea și cumva ne sălbăticeam într-o săptămână, iar în al doilea rând, știam că ne va aduce ceva de mâncare. Îmi amintesc drumul prăfuit care ducea la gara Petușki și pe care desenam cu un bețișor ce am vrea să mâncăm. Andrei a desenat o farfurie cu crupe de ovăz și un covrig. La gară ne duceam din timp și așteptam multe ore pe peronul gol, îngăduind să treacă tren după tren… Bucuria sosirii mamei era întunecată de trebuința de a culege flori. Of, cât de mult ne displăcea această ocupație! Una este să culegi un buchețel drăguț de flori în timpul unei plimbări, și alta e recoltarea „masivă” pentru vânzare. Mai mult, din cauza acestor flori, duminica mama trebuia să plece mai devreme ca să aibă timp să le vândă înainte de căderea serii.
În ziua următoare, după sosirea mamei, mâncând în grabă, plecam la treabă. „Lista roșie” încă nu fusese creată atunci; primăvara smulgeam flori de mălin și mărgăritare, vara diverse flori de câmp. Andrei ajuta mult doar la culesul florilor de mălin – ca o maimuță se cățăra în copaci și ajungea la cele mai frumoase și mai înalte ramuri. Eu și mama, de jos, îi spuneam pe care să o rupă, iar el ni le arunca de sus. Culesul de alte flori îl plictisea, se văicărea și inventa tot felul de scuze ca să lenevească. Până la urmă mama se sătura să-l tot convingă, și-l lăsa în pace. Pentru un timp rămânea prin preajmă și curăța crenguțe de alun de frunze, și mai apoi, tiptil, dispărea la râu să se scalde sau acasă să citească.
Mama lega florile de mălin în snopi bogați și le căra de-a curmezișul. Se grăbea să le vândă chiar la gară, deoarece mălinul umed putea „să se scuture”, iar cel uscat să se treacă repede. După florile de mălin, apăreau mărgăritarii. Din acestea trebuia culese multe, multe, făcute buchete, fiecare buchețel împachetat cu frunze și legat cu ierburi. Și asta nu e chiar așa ușor. Și te mai mușcă și țânțarii…
Și mamei, și mie ne plăcea mai mult buchetele din flori de câmp. Avea pentru orice gust: „burgheze” – dese, floare lângă floare, din mușețel sau albăstrele și, preferatele noastre, buchetele din mușețel, trifoi, sipică la care mama mai adăuga și timoftică, mohor sau drăgaică străvezie. Erau vremuri grele, timp anevoios, războiul doar ce se terminase, iar oamenii aveau nevoie de flori, fie și din acestea simple. Se vindeau bine în gări, la piață, la intrarea în magazin.
Odată, cu coșulețul în care mai rămăseseră câteva buchete ce nu se vânduseră, mama s-a urcat într-un tramvai și mergea pe culoar. Câte unul din pasageri o oprea și cumpăra flori. Un oarecare tânăr îndelung a tot ales, până la urmă a luat un buchet, dar în loc să plătească, s-a îndreptat repede spre ieșire și la următoarea stație a coborât. Când a sosit, mama ne-a povestit întâmplarea asta. Era mâhnită și nedumerită: „Avea înfățișare de intelectual și buchetul ales nu a fost unul „burghez”, ci cel cu trifoi roșu-închis... Și nu a plătit! Oare chiar nu avea treizeci de copeici? Dacă ar fi spus, i l-aș fi dat și așa”. Și dintr-odată izbucnește în râs: „Era îmbrăcat elegant, probabil mergea în vizită. Imaginați-vă, sosește, sărută mâna doamnei și îi oferă buchetul. Și acesteia nici prin cap nu-i trece că este furat…”
Câștiguri deosebite din vânzarea de flori nu au apărut. Cât câștiga mama, noi nu știam – ei nu-i plăcea să amestece copiii în treburile bănești. Banii îi socotea singură, seara târziu, când toți deja dormeau. Și își nota în caietul făcut de ea:
„30 iunie 1946.
Din flori................6 rub. 55 de copeici”
Din flori................6 rub. 55 de copeici”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu