MR. TURNER

Mike Leigh, regizorul coproductiei englezo-francezo-germane MR. TURNER (2014)a tinut sa releve ce a crezut ca este important de descoperit in filmul sau: „Este un film despre oricare dintre noi care se afla in suferinta dar se straduieste sa-i faca pe ceilalti sa rada. Acum eu am intors din nou camera in jurul nostru, noi cei care incercam sa fim artisti, in ciuda tuturor bataliilor pe care chemarea noastra ne obliga sa le purtam.Dar a face oamenii sa rada indiferent cat de dificil ar fi, presupune un lucru: sa-i indrumam spre experienta frumusetii profunde, sublime, spirituale sau epice si spre drama terifianta a ce inseamna sa fii viu pe planeta noastra.  Unii dintre noi reusesc intr-un sfarsit, altii doar incearca. Turner a realizat toate acestea, desigur. El a fost un gigant printre artisti, singular si lipsit de compromisuri, extrem de prolific, revolutionar in abordare, clarvazator in viziunea sa. Omul Turner era excentric, anarhic, vulnerabil, imperfect, inegal, uneori straniu. Dar el putea fi egoist sau nesincer, uneori generos, dar capabil de o mare pasiune si poezie.. MR. TURNER , filmul, vorbeste despre tensiuni si contraste intre acest om muritor si  opera sa atemporala, dintre fragilitatea si puterea sa. Este o ocazie de evocare a schimbarilor dramatice din lume din timpul ultimului sfert de veac al vietii sale”

Desi Turner(1775-1851) a facut si portrete, a pictat si trenuri sau drumuri verzi si coline valurite ale Angliei de sfarsit de veac 18, pasiunea si dorinta sa a fost sa redea conationalilor sai sentimentul prezentei si importantei marii in viata lor, cu valuri si mirosuri felurite, cu furtuni, victime si mai ales cu luminile ei fascinante.

Adesea descris ca „pictorul luminii”, Turner a fost parte a scolii romantice de pictura a caror munca a condus in ritm lejer catre Impresionisti. De altfel filmul pune un mare accent pe fascinatia luminii si a culorilor si ce inseamna sa le creezi si sa le re-creezi ca pictor. Cel mai des,Turner era preocupat si vorbea despre lumina, efectele ei, descompunerea ei. Este de altfel deosebit de interesat de expozeul si demonstratia verisoarei sale scotiene Mary Sommerville (Lesley Manville) despre proprietatile magnetice ale culorii violet. Sau, la fel de interesat  cand tatal sau (Paul Jesson) care calatorea prin lume cumparand ustensile pentru pictura l-a avertizat ca „ultramarinul s-a scumpit cu o guinee uncia”. Altadata il vedem pe pictorul imbracat de obicei modest si comod, intr-o tinuta si cu un limbaj aristocratic si ales tinand un curs doct despre proprietatile luminii, despre folosirea acesteia in pictura in fata unei adunari cam snoabe si cam neatente.

Filmul MR.TURNER nu are un fir epic care sa urmareasca ultimii 25 ani de viata ai artistului intr-o continuitate cotidiana, cronologica. Personajul, afectat puternic de moartea tatalui sau, persoana tonica  care desi un om de rand reusise prin munca sa sa sparga esaloanele superioare ale societatii oferindu-i si fiului sau un start in cariera artistica, urmeaza sa fie definit in derularea scenariului din bucati ale unui puzzle care reuseste in egala masura sa-l intregeasca atat pe pictor cat si epoca sa. De aceea ai uneori impresia ca esti in fata unui documentar mai ales datorita detaliilor de mare finete ale scenelor. Mixul de episoade, gratie artei regizorului reuseste sa redea firea, pasiunea, implicarea pictorului, cat si ambientul englezesc get-beget in care evolua acesta.

Sunt astfel episoade care par a fi broderii de arta fara niciun ochi sarit sau lucrat excentric regulilor estetice. Astfel, amintesc:

·       Purcell interpretat sensibil la pian intr-o sala a Academiei de Arte de catre o necunoscuta si inganat vocal de catre pictor; placere, gingasie, emotie de ambele parti. Un moment eteric.

·         Peisagistul Haydon care considerandu-l amic pe Turner disperat din cauza multiplelor probleme materiale ii solicita acestuia un imprumut. Intre cei doi se latea prapastia dintre cel recunoscut pe vremea aceea – si cel neglijat si ignorat de catre Academie caci nu picta in stilul placut de public si bine vandut publicului. De altfel Haydon s-a si sinucis se pare inainte de moartea lui Turner. Reiese de aici ca si  mai departe din momentele premergatoare deschiderii Expozitiei de la Academie ca aceasta folosea drept criterii in pozitionarea mai vizibila sau mai periferica a tablourilor modul de apreciere al publicului, moda zilei si nu valoarea intrinseca a pictorului sau a operei sale judecata obiectiv de catre academicieni. Nu se urmarea  formarea gustului englezilor ci promovarea functie de gustul impus de public. Il vedem de asemenea pe Turner interactionand cu colegii sai, multi dintre ei peisagisti, in ajunul vernisajului galeriei de la Academie, plimbandu-se cu un aer sigur de maestru de la un tablou la altul, de la un maestru la altul aruncndu-le cate o idee, o critica, o parere. Cu ceilalti artisti Turner era de obicei conventional, politicos, colegial si competitiv. El era  cumva recunoscut si respectat de confrati pana in momentul in care s-a apropiat de propriul sau tablou si a aruncat cu pensula o pata rosie de vopsea, in centrul tabloului sau terminat si in sfidarea generala a onoratei asistente de artisti. Pentru colegii sai acest gest neconformist din partea lui Turner a fost considerat drept o declaratie de razboi fata de clasa lor. Desi Turner revine si finiseaza pata de vopsea intr-un mod neobisnuit asimiland-o cu succes cu o baliza, colegii sai raman definitiv jigniti de comportamentul libertin si lipsit de respect fata de migala presupusa de arta a acestuia. De altfel cativa ani mai tarziu, in urma vizitei reginei la o expozitie a Academiei, a criticilor acesteia la adresa tablourilor lui Turner, presa, farsele jucate in strada si publicul conform si ipocrit renunta la adularea lui Turner si-l ingroapa intr-o gramada de invective ridicole si nemeritate. Soarta artistului de geniu nu s-a dezis nici in cazul lui Turner de cotiturile dramatice din cariera. Un mediu putred al artei engleze de mijloc de secol 19.

·       Scena din bordel cu Elisa, durerea sincera in fata destinului acelei fete,   descatusata in timp ce-i facea schita, prin cateva hohote sfasietoare este impresionanta. Asa cum este impresionanta si simpatia fetei fata de tulburarea pictorului manifestata simplu, prin oferta unui pahar cu vin, gest maxim de simplitate si naturalete emotionant in acel stabiliment in care nu te asteptai sa gasesti puritate la o fiinta expusa neincetat pacatului. Acelasi interes il arata pictorul si fata de fata inecata, un sentiment de curiozitate artistica de redare a durerii, inrudit cu cel acordat prostituatei.

·       O scena formidabila, de mare calibru artistic, densa in lumina si derulata cu o infinita gingasie este cea in care pictorul o roaga pe Doamna Booth sa se uite pe fereastra si-i descopera in lumina frumusetea unei statui grecesti. In acel moment, spectatorul gratie talentului actritei si regizorului chiar vede o femeie frumoasa, cu mult peste ce reprezenta uzual Doamna Booth, de altfel o persoana buna, generoasa, harnica si de o simplitate si o franchete remarcabila.

·       Este de remarcat si momentul in care Turner cere sa fie legat de catargul corabiei in timpul furtunii de iarna care sa-i ofere prilejul cunoasterii sentimentelor dramatice incercate pe viu in astfel de situatii. Intelegem ca Turner considera ca el este personajul principal al unui tablou, nevazut dar prezent prin senzatii, sentimente, capabile sa dea autenticitate si credibilitate, sau daca vreti, viata, tabloului.

·       Intram in atmosfera artificiala a englezilor din prima jumatate a secolului 19 in mod direct si cu accentele vremii bine puse cu ocazia intalnirii din casa familiei Ruskin. Discutia despre influenta vremii asupra calitatii agriselor este de fapt un moment de umor englezesc gustat mai mult de catre continentali. De altfel John Ruskin, tanarul care apare in acea scena alaturi de alti pictori este chiar acel gigant al criticii de arta engleze din secolul 19, estet de marca in egala masura.  De altfel acesta spunea la varsta senectutii ca “cinismul nu are ce cauta in evaluarea artei”. In film, Ruskin apare ca fiind adulat de parintii sai, gata sa-i satisfaca orice dorinta, un tanar cu o voce de copil si cu destula emfaza incercand sa vorbeasca despre actul de creatie fara sa fi tinut in mana inca o pensula sau sa fi vazut si evaluat mii de panze.

·       Este fermecator si episodul de sinceritate si apropiere de Doamna Booth, cand pictorul, multumit de imaginea de la distanta a proaspatului sau tablou in curs de finalizare isi revarsa satisfactia asupra partenerei sale iubite cu care pare ca se simtea cel mai in largul sau, adica se simtea a fi “el insusi”. El fredoneaza cateva versuri pe care ulterior istoria chiar i le-a atribuit lui in exclusivitate:

Be still my dear Molly dear Molly be still
No [‘Don’t’ overwritten] more urge that soft sigh to a will
Which is anxious each wish to fulfill
But I prithee dear Molly be still

O mentiune speciala as face in favoarea rolului si jocului lui Hanna, personaj jumatate real, jumatate parte din peisajul tabloului calm al gospodariei tatalui si fiului Turner. Misterioasa in privinta sentimentelor ei discrete, ramane acoperita de mistrerul acelei scrisori gasite accidental in haina pictorului si pe care desi pornita la drum sa i-o inmaneze, ceva o opreste in ultimul moment sa-si indeplineasca intentia.

Turner, jucat cu o delicatete sincera, grosolana uneori, grohaita mai tot timpul a oferit ocazia actorului Timothy Spall sa faca un rol mare, credibil, fiind cand un om obisnuit, cand un geniu cu emotii si apetituri normale. Arta sa nu s-a nascut din cine stie ce tulburare sau trauma speciala, desi are si el partea lui de nefericire, si desi pare cel mai adesea ca se supune inspiratiei presante, acesta si arta sa apartin in mare masura oamenilor obisnuiti.

Efortul realizarii acestui film a fost impresionant: producatorul impreuna cu regizorul au reconstituit interioare si chiar asezarea relativa a tablourilor de la Academie, parcurgand cataloage ale vremii si bonurile de cumparare a materialelor pentru amenajarea spatiului Academiei.

Un film de atmosfera, de detalii incantatoare, pe care vi-l recomand cu caldura.

                                                                                    Gabriela Nicolescu