Între 2003 și 2007, romancierul Nicolae Breban și-a publicat cele patru volume de memorii intitulate Sensul vieții (Iași, Editura Polirom; ed. I: 2003; ed. II: 2004; ed. III: 2006; ed. IV: 2007). Unul dintre aspectele demne de tot interesul ale vastului eseu cu pretext memorialistic pe care autorul l-a atins în volumul al II-lea al suitei narative a fost atitudinea românilor în perioada de „carantină“ comunistă, între 1948 și 1989. După cum se spune în pagină, „cînd ocupația străină se întinde pe cîteva decenii și, mai ales, cînd ea nu se «mulțumește» cu stricta posesiune a rezervelor și a bogățiilor naționale și cu «liniștea publică», ci vrea să «transforme oamenii și instituțiile de bază, dărîmînd statuile sacre și însăși Tradiția», atunci o națiune nu are de ales decît ori să lupte, fugind în munți, cum se pare că am făcut-o prin secole, «boicotînd istoria», cum o spune Blaga, ori… să-i înfrunte!“ (p. 215). Românii nu au aplicat însă nici una dintre cele două strategii avute aici în vedere. Și asta pentru că, „în istorie și în viața socială, întotdeauna turbulentă și aspră, cu osebire în vremuri de coșmar, cum a trăit colectivitatea românească vreo jumătate de secol, părăsită de lumea civilizată și, parcă, de noroc! – Adevărul, Dreptatea și Valoarea, ca să se afirme, ca să «supraviețuiască», trebuie să adopte unele «forme», ca să nu zic stratageme, «vicleșuguri», dacă vrea să continue într-un fel sau altul tradiția, reperele de esență care au stat la baza formării și ridicării statului național“ (p. 214).
De ce nu s-a încercat pe o scară mai largă, la nivelul întregii societăți, o opoziție radicală la dominația din afară? După Breban, „acest război ce numai în aparență era unul ideologic, […] era și unul pentru supraviețuirea esenței și ființei unui Neam, iubit de Dumnezeu mai ales în ultima sută de ani, cînd «ni s-a permis» să ne adunăm de pe ambii versanți ai mîndrilor Carpați și să ne regăsim în interiorul unor granițe care încă generației pașoptiste și celei a lui Eminescu li se păreau o utopie romantică!“ (p. 116).
Ar fi absurd să ceri unui popor precum al nostru o opoziție în forță pe o durată atît de lungă cum a fost ocupația ideologică și dominația politică a URSS: „à la longue, populația unei țări întregi nu se putea refugia într-o atitudine de rezervă totală față de un sistem politic oricît de «anormal», de dur; timpul trece, copiii cresc, ai nevoie de atîtea lucruri de minimă comoditate și necesitate și, nu în ultimul rînd, de o fărîmă de «respectabilitate și siguranță», de un viitor cît de cît previzibil…“ (p. 232). Iar această opinie este întărită în mai multe rînduri, precum aici: „Nu, nu poți supraviețui aproape o jumătate de secol într-un sistem social care vine peste tine nu numai cu tancurile și cu armele, dar și cu o «ideologie dintre cele mai avansate», dacă nu te acomodezi, cît de cît, dacă nu apelezi la acele «mecanisme» la care instinctiv apelează și un corp viu în primejdie: adaptarea…“ (p. 292). Sau: „Formele de rezistență față de un regim ticălos și impus din afară nu pot ține piept anilor și deceniilor, mai ales cînd noua tiranie e sprijinită din afară, mai mult sau mai puțin, și își declară scopuri «umaniste», în «consens cu istoria»“ (p. 378).
Datorită acestei situații, ca și a precedenţelor experienței noastre istorice, Nicolae Breban se simte încurajat să afirme că „noi, în veacuri, în medievalitatea tîrzie, de exemplu, am mai trăit forme asemănătoare de opresiune și disperare, dar nu ne-am frînt, deși eram departe de a ne fi constituit într-o colectivitate atît de masivă, de compactă, precum cea românească, modernă, și eram lipsiți totalmente de arma – poate cea mai redutabilă în lupta contra invadatorilor de orice tip: limba, litera scrisă și edificiul triumfător al literaturii și artelor, ceea ce se cheamă cu un termen tehnic …: suprastructura!“ (pp. 216-217).
Prin urmare, cultura a fost, în această perioadă, zona în care s-a dat cu adevărat bătălia; poate nu singura, dar, în orice caz, cea mai importantă bătălie pentru păstrarea identității românești și pentru demnitate.
Acest răspuns – pe care l-aș numit ipoteza culturalistă (și care concordă cu literaturocentrismul atribuit culturii noastre) – este cel prin care Breban respinge defăimarea românilor ca lași: „«Laș» poate fi un individ sau un grup de inși, mai mult sau mai puțin larg, dar nu un întreg popor! Cine acuză românii că au fost lași sub comunism sau că, după Decembrie ’89, nu au fost maturi pentru democrație, sînt spirite pripite în cel mai bun caz, dacă nu de-a dreptul dușmani, reacționari în bunul și adevăratul sens al cuvîntului“ (p. 379).
Rămîne, totuși, un reproș pe care, cu destul temei, autorul îl face societății și elitelor noastre: „Lucrul probabil cel mai dificil de «înțeles», «pasivitatea» a ceea ce numim azi societatea civilă, dar și a multora dintre vîrfuri, politice, economice, administrative, culturale care, «în particular», nu cruțau criticile și sarcasmele la adresa «nebunului și a soției sale», dar [care] nu au fost capabili, cu adevărat, de o minimă coeziune și organizare a rezistenței, a împotrivirii, trebuind să aștepte izbăvitoarea pentru toți cădere a zidului de la Berlin, din noiembrie ’89!“ (pp. 392-393).
Încercînd mai mult să înțeleagă și să facă înțelese anumite mecanisme sociale relevante pentru fenomenul dat, Nicolae Breban propune argumente preluate din recuzita istoricului: „Există, totuși, puncte de sprijin raționale în explicarea acestui fapt care, vrem – nu vrem, ne apasă și va apăsa, dacă nu conștiința, oricum, spiritele generațiilor care vor veni.
– Constituirea tîrzie într-un stat centralizat al României, abia după 1918… […] – Absența mișcărilor de revoltă contra «domnului și a stăpînirii» în Principate, în istorie… […] – «Paternalismul escesiv al românilor»… Credința lor, nevoia lor de un rege, de un stăpîn protector, tara psihologică a unei populații care e convinsă că «răul sînt boierii, intermediarii», și că «Domnul» e animat de bune porniri, însă dezinformat… […] Nu, adevăratele motive ale «lașității » noastre, cît şi ale unei reale paralizii a elitei din orice domeniu, nu numai politic, trebuie poate căutate, totuși, în foarte tîrzia unire a celor trei provincii istorice românești, mai ales nu în ceea ce privește unitatea administrativă și instituțională, cît în ceea ce privește «unitatea morală», unitatea efectivă a unui mod de a gîndi, de a acționa, de a răspunde unor împrejurări majore, excepționale“ (pp. 395-396).
Coerentă, consecventă în strădania de a oferi o hermeneutică a trecutului din cea de a doua jumătate a secolului trecut, hermeneutica lui Nicolae Breban pare să fie una dintre încercările cele mai meritorii, cel puțin pînă astăzi, de interpretare a comunismului românesc și a reflexelor societății noastre la el.
De ce nu s-a încercat pe o scară mai largă, la nivelul întregii societăți, o opoziție radicală la dominația din afară? După Breban, „acest război ce numai în aparență era unul ideologic, […] era și unul pentru supraviețuirea esenței și ființei unui Neam, iubit de Dumnezeu mai ales în ultima sută de ani, cînd «ni s-a permis» să ne adunăm de pe ambii versanți ai mîndrilor Carpați și să ne regăsim în interiorul unor granițe care încă generației pașoptiste și celei a lui Eminescu li se păreau o utopie romantică!“ (p. 116).
Ar fi absurd să ceri unui popor precum al nostru o opoziție în forță pe o durată atît de lungă cum a fost ocupația ideologică și dominația politică a URSS: „à la longue, populația unei țări întregi nu se putea refugia într-o atitudine de rezervă totală față de un sistem politic oricît de «anormal», de dur; timpul trece, copiii cresc, ai nevoie de atîtea lucruri de minimă comoditate și necesitate și, nu în ultimul rînd, de o fărîmă de «respectabilitate și siguranță», de un viitor cît de cît previzibil…“ (p. 232). Iar această opinie este întărită în mai multe rînduri, precum aici: „Nu, nu poți supraviețui aproape o jumătate de secol într-un sistem social care vine peste tine nu numai cu tancurile și cu armele, dar și cu o «ideologie dintre cele mai avansate», dacă nu te acomodezi, cît de cît, dacă nu apelezi la acele «mecanisme» la care instinctiv apelează și un corp viu în primejdie: adaptarea…“ (p. 292). Sau: „Formele de rezistență față de un regim ticălos și impus din afară nu pot ține piept anilor și deceniilor, mai ales cînd noua tiranie e sprijinită din afară, mai mult sau mai puțin, și își declară scopuri «umaniste», în «consens cu istoria»“ (p. 378).
Datorită acestei situații, ca și a precedenţelor experienței noastre istorice, Nicolae Breban se simte încurajat să afirme că „noi, în veacuri, în medievalitatea tîrzie, de exemplu, am mai trăit forme asemănătoare de opresiune și disperare, dar nu ne-am frînt, deși eram departe de a ne fi constituit într-o colectivitate atît de masivă, de compactă, precum cea românească, modernă, și eram lipsiți totalmente de arma – poate cea mai redutabilă în lupta contra invadatorilor de orice tip: limba, litera scrisă și edificiul triumfător al literaturii și artelor, ceea ce se cheamă cu un termen tehnic …: suprastructura!“ (pp. 216-217).
Prin urmare, cultura a fost, în această perioadă, zona în care s-a dat cu adevărat bătălia; poate nu singura, dar, în orice caz, cea mai importantă bătălie pentru păstrarea identității românești și pentru demnitate.
Acest răspuns – pe care l-aș numit ipoteza culturalistă (și care concordă cu literaturocentrismul atribuit culturii noastre) – este cel prin care Breban respinge defăimarea românilor ca lași: „«Laș» poate fi un individ sau un grup de inși, mai mult sau mai puțin larg, dar nu un întreg popor! Cine acuză românii că au fost lași sub comunism sau că, după Decembrie ’89, nu au fost maturi pentru democrație, sînt spirite pripite în cel mai bun caz, dacă nu de-a dreptul dușmani, reacționari în bunul și adevăratul sens al cuvîntului“ (p. 379).
Rămîne, totuși, un reproș pe care, cu destul temei, autorul îl face societății și elitelor noastre: „Lucrul probabil cel mai dificil de «înțeles», «pasivitatea» a ceea ce numim azi societatea civilă, dar și a multora dintre vîrfuri, politice, economice, administrative, culturale care, «în particular», nu cruțau criticile și sarcasmele la adresa «nebunului și a soției sale», dar [care] nu au fost capabili, cu adevărat, de o minimă coeziune și organizare a rezistenței, a împotrivirii, trebuind să aștepte izbăvitoarea pentru toți cădere a zidului de la Berlin, din noiembrie ’89!“ (pp. 392-393).
Încercînd mai mult să înțeleagă și să facă înțelese anumite mecanisme sociale relevante pentru fenomenul dat, Nicolae Breban propune argumente preluate din recuzita istoricului: „Există, totuși, puncte de sprijin raționale în explicarea acestui fapt care, vrem – nu vrem, ne apasă și va apăsa, dacă nu conștiința, oricum, spiritele generațiilor care vor veni.
– Constituirea tîrzie într-un stat centralizat al României, abia după 1918… […] – Absența mișcărilor de revoltă contra «domnului și a stăpînirii» în Principate, în istorie… […] – «Paternalismul escesiv al românilor»… Credința lor, nevoia lor de un rege, de un stăpîn protector, tara psihologică a unei populații care e convinsă că «răul sînt boierii, intermediarii», și că «Domnul» e animat de bune porniri, însă dezinformat… […] Nu, adevăratele motive ale «lașității » noastre, cît şi ale unei reale paralizii a elitei din orice domeniu, nu numai politic, trebuie poate căutate, totuși, în foarte tîrzia unire a celor trei provincii istorice românești, mai ales nu în ceea ce privește unitatea administrativă și instituțională, cît în ceea ce privește «unitatea morală», unitatea efectivă a unui mod de a gîndi, de a acționa, de a răspunde unor împrejurări majore, excepționale“ (pp. 395-396).
Coerentă, consecventă în strădania de a oferi o hermeneutică a trecutului din cea de a doua jumătate a secolului trecut, hermeneutica lui Nicolae Breban pare să fie una dintre încercările cele mai meritorii, cel puțin pînă astăzi, de interpretare a comunismului românesc și a reflexelor societății noastre la el.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu