Graham Lynch este un compozitor britanic contemporan si doctor in muzicologie (compozitie), titlul fiindu-i acordat de King’s College London. A studiat de asemenea la Royal College of Music. Lucrarile sale au fost interpretate pe scene din peste 30 de tari si difuzate in numeroase emisiuni de radio si televiziune, au fost selectionate si premiate in concursuri internationale samd.
Ilinca Bernea este scriitoare si om de teatru. Este un artist complex: initiata in pictura, actorie, dans contemporan si creatie multimedia. Este doctor in filosofie, titlul fiindu-i acordat de Universitatea Bucuresti si este specializata in estetica si teoria artei. Este laureata a doua premii literare si a catorva mentiuni internationale pentru fotografie.
***
Ilinca Bernea: Intotdeauna am fost putin reticenta fata de expresia „down to earth” (pamantean, cu picioarele pe pamant). In engleza, sa spui asa ceva despre cineva, e mai degraba un compliment, o recunoastere a modestiei si bunului simt de care da dovada acea persoana. Si in romana sensul expresiei este unul similar. Insa in franceza, expresia „terre a terre” nu e catusi de putin un compliment. Fiind a doua mea limba materna, mi-am insusit de mica sensul peiorativ al acesteia. Un ins care e „terre a terre” e un tip complet lipsit de gratie, farmec si profunzime. Si mai ales fara imaginatie. Cum ar veni opusul profilului artistic. N-am reusit sa imi insusesc conotatia semantica din notiunea romaneasca si englezeasca de „terestru”, pentru mine cea frantuzeasca e cheia. Faptul ca traiesti la nivelul solului nu e ceva de care sa fii mandru… asta e ideea mea. Tu cum percepi chestiunea? Esti dispus sa te recomanzi ca o persoana „down to earth”? Te consider realist?
Graham Lynch: Intr-un anume sens, da. Compozitia imi ia foarte mult timp si necesita o anumita stare de seninatate, de calm asa ca am fost nevoit cumva sa devin realist in ce priveste organizarea vietii; incerc sa negociez cu realitatea anumite aspecte care sa imi permita libertatea de a crea in conditii optime. Trebuie sa fiu cat de cat calculat si adaptat.
Ilinca Bernea: Unde vreau eu sa aduc, de fapt, discutia este spre curentele artistice realiste. Crezi ca menirea artei este aceea de a oglindi o realitate sociala si a oferi o interpretare acestei reflectii? Cum te impaci cu „realismul” in general?
Graham Lynch: Inclinatiile mele artistice nu sunt catre arta realista, in general, desi, imi plac, spre exemplu, romanele lui Zola, ale lui Balzac si Flaubert. Ma simt mult mai apropiat sufleteste de autori ca Nerval sau Aragon. Nu ma intereseaza prea tare arta care reflecta viata intr-o forma descriptiva, explicita – in fond, unde e adevarul despre viata? – ci arta care invoca moduri alternative de a fi si de a gandi.
Ilinca Bernea: Simt nevoia sa clarific ceva: nicio forma de arta nu pluteste pe deasupra realitatii. Daca o creatie este complet deconectata de la realitate apare ca fiind falsa si lipsita de noima. Exista implicatii social-politice in substanta oricarei expresii umane. Dar arta nu poate fi doar o oglinda a realitatii, menirea ei este sa o chestioneze, sa o transfigureze, sa o redimensioneze. Eu una am nevoie sa simt, in orice forma de arta, confruntarea, contrastul, tensiunea existenta intre dorinta si realitate, intre vis si realitate, intre lumea interioara si cea exterioara intre care suntem prinsi ca indivizi, sa simt drama subiectului uman. Ai pomenit de Nerval. Si eu am fost mereu tentata sa gandesc realitatea in termeni romantici, ca exil al sufletului intr-un mediu impersonal.
Realitatea este, din punctul meu de vedere, lumea exterioara, indiferent cum am concepe-o: un camp de interferenta intre toate fiintele, sau intre fiinte si fenomenele naturale, ceva din care facem toti parte si in care ne manifestam, insa intr-un mod care ne cenzureaza o parte din adevarul launtric. Si cred ca unul dintre telurile artei este sa inchipuie mijloace prin care acest adevar launtric sa capete o forma comunicabila, indiferent daca este vorba de un adevar pur particular sau de unul aplicabil intregii specii. Obiectiv vorbind, realitatea nu e una singura. Sunt tot atat de multe realitati cate fiinte vii; pentru fiecare dintre noi „acelasi” mediu social sau natural apare intr-o alta forma si are alt gust. „Cherchez la femme!” se spune. „Et la Realite”, as adauga.
Graham Lynch: Poate ca, fiind vorba de muzica, arta mea este deja scutita de o confruntare cu lumea reala. Intotdeauna va exista o controversa legata de ceea ce muzica poate si nu poate exprima in mod legitim. Sunt de acord ca orice actiune umana are anumite implicatii sociale, dar eu unul nu asta caut in operele de arta pe care le pretuiesc. Sunt atras mai ales de experientele care nu pot fi exprimate intr-o maniera concreta, care se situeaza la granita cu oniricul si straniul si care tintesc intr-o directie mai atemporala. Ca si cum ai incerca sa privesti prin spatele unei oglinzi. Curios, in muzica, e nevoie sa stapanesti un limbaj foarte organizat si complex rational ca sa fii in stare sa transmiti ceva din materia irationala specifica emotiilor si viselor. Structura muzicala poate produce experiente estetice puternice, chit ca este foarte riguroasa.
Ilinca Bernea: Formele de arta contemporane, validate de lumea academica, tind sa colecteze tot mai multe atribute ale discursului critic tintit la adresa celor ce se petrec pe scena lumii, cu alte cuvinte artele tind sa fie mai degraba orientate spre realitatea exterioara decat interesate de impactul pe care caracteristicile acesteia il au asupra lumilor interioare. Ce crezi despre consecintele acestei orientari a artelor contemporane? E adevarat ca, de-a lungul timpului, s-au succedat curente si miscari culturale care au fost alternativ interesate preponderent de lumi interioare sau exterioare (fie ele personale sau colective), dar imi pare, intuitiv, ca de data asta lucrurile au ajus putin cam departe in materie de realism. Pe scurt, se cam exagereaza cu pozitivismul.
Graham Lynch: Sunt intru totul de-acord. Perspectiva stiintifica si exoterica este prevalenta in cultura contemporana. Orice tip de discurs care vizeaza experienta interioara sau ceea ce in mod traditional a fost asociat spiritului sau sufletului a disparut din zona de expresie general acceptata. Exista, desigur, o hiper-industrie dedicata rezolvarii traumelor si altor forme de consiliere psihologica, dar toate componentele si produsele ei sunt guvernate de stiinta. Tot ceea ce nu a fost validat ca forma de cunoastere oficiala, e privit ca lipsit de sens si de valoare, si acest fapt se datoreaza, in parte, si programei universitatilor cu profil artistic, care se fac vinovate de faptul ca s-au aliniat unui curent de idei care incearca sa cuantifice orice. Si, evident, nu orice poate fi evaluat prin masuratori externe sau cuantificat.
Ilinca Bernea: Actuala muzica de camera si orchestrala propune publicului, destul de des, piese agresive, zgomotoase, care induc stari angoasante. Cred ca trebuie sa fii putin pervers sa te bucuri de o asemenea tortura sonora. Crezi ca aceste compozitii au de-a face cu paradigma „realista”?
Graham Lynch: Realismul in muzica e mai problematic de afirmat pentru ca, exceptand stilul verismo al anumitor opere italiene, nu e atat de clar ce ar putea insemna. Nu am o problema cu muzica celei de-a doua Scoli Vieneze (Schoenberg, Berg si Webern), ba chiar o pretuiesc mult pentru natura expresionista si intunecata a materialului sonor. Acesti compozitori au comunicat ceva esential despre trairea umana, intr-un mod precis si calculat artistic. Muzica aparuta dupa aceasta perioada (Stockhausen, Boulez, Xenakis, de exemplu) pare sa fi pierdut contactul cu ceea ce incerca aceasta pleiada de compozitori vienezi sa exprime si a devenit o simpla explorare a unor noi tehnici posibile, iar acest fapt a condus, in ultima instanta, la sterilitate in multe aspecte ale muzicii contemporane. Iar publicul si-a pierdut interesul pentru creatii inovatoare si aride. Daca exista o dimensiune realista in aceste forme muzicale aceasta rezida in incercarea de a justifica anumite compozitii printr-un aparat tehnic care poate fi explicat si, deci, vazut ca avand merite artistice…
Ilinca Bernea: Nu tot ce e inventiv si original e si artistic!
Graham Lynch: Evident!
Ilinca Bernea: Niciodata nu m-am sinchisit prea tare de problema „iluziei”. Ce ma intereseaza e starea de gratie care e consubstantiala inspiratiei. In materie de interferente umane nu exista adevar obiectiv. Radacinile dorintei si atractiei nu sunt in realitatea palpabila, ci in instinctele noastre cele mai profunde. Cei mai multi dintre artisti au creat intr-o stare de spirit „modificata”. Exista un punct de fierbere care face ca piesele din mintea cuiva sa intre intr-o alta stare de agregare, una care produce inspiratia. Tu esti acest gen de artist? Si, daca da, ce inseamna pentru tine un astfel de „punct de fierbere”? De unde provine inspiratia? in cazul tau.
Graham Lynch: Ca compozitor, iti ia uneori si luni intregi sa scrii o piesa, lucrand la ea zi de zi. Asa stand lucrurile, inspiratia nu e un fenomen spontan care sa produca o creatie intr-un interval de timp scurt. Punctul de vedere comun este acela ca un artist este o „persoana speciala” care are niste trairi mai profunde si a carui personalitate individuala e capabila sa transforme aceste trairi in arta. Dar eu nu sunt in asentimentul acestei conceptii si ii dau dreptate lui T.S. Eliot care a negat „substantialitatea unitatii sufletului”. Eu ma percep ca o fiinta fragmentara care are multe valente si, de asemenea, nu simt ca imi exprim personalitatea ci, mai degraba, ca mediul muzical imi permite sa exprim lucruri pe care le-am captat din alte arte. Ideea mea despre inspiratie este ca survine atunci cand lucrurile se leaga in sinea mea intr-un mod care permite unei lucrari sa avanseze lin o vreme; atunci cand fragmente interioare se combina intr-un mod care creeaza sens. Chiar daca o piesa va avea la sfarsit un titlu care se va referi, probabil, la ceva din lumea exterioara sau la o opera de arta, in procesul de creatie vor fi fost implicate multe lucruri, de natura intima, care au contribuit la producerea cercului magic muzical. Sunt curios sa stiu daca tu consideri arta ta (si ma refer aici si la creatiile tale literare si la cele vizuale) ca avand un limbaj care se dezvolta si, deci, presupune schimbari in modul tau de a lucra – prin manevrarea unor mijloace si tehnici distincte – si o explorare constienta a anumitor strategii creative, sau aceste schimbari de tehnica survin in consecinta unor trasee emotionale pe care le-ai parcurs si a unor schimbari pe care le-a inregistrat personalitatea ta. Cu alte cuvinte, este evolutia tehnicilor implicate in actul creativ, rezultatul unei dezvoltari constiente a mijloacelor de expresie, sau pur si simplu o nevoie de a gasi o cale pentru a exprima mereu, intr-un mod diferit, anumite trairi?
Ilinca Bernea: Incerc sa acordez limbajul (si prin asta presupun un anumit stil/ forma de expresie) cu natura mesajului pe care urmaresc sa il transmit si cu savoarea specifica trairii sensibile asociate acestuia. Incerc sa imprim scrisului sau picturii mele o anumita tonalitate si tensiune, un gust inerent unei anume experiente, situatii sau reflectii. Limbajul creativ incearca sa transmita aceste lucruri in mod nemijlocit si nu „indirect”. Mai precis: sa spui ca X e intristat pentru ca a primit vestea mortii celui mai bun prieten este un mod indirect de a descrie o situatie, modul cel mai indirect fiind acela parcelat prin expresii standardizate (fie lexicale, sonore sau vizuale) asociate diverselor probleme de viata cu spectru general. Modul direct de a exprima dezolarea nu este in nici un caz o afirmatie de tipul „X e dezolat”, ci o maniera imprevizibila (originala) de a spune acest lucru fara a numi propriuzis dezolarea. Nu putem fi atinsi in mod sensibil de formulari stereotipe sau de simpla numire a unei emotii. Creierul uman e obisnuit sa ingereze reflex aceste coduri de comunicare si expresii consacrate si le inregistreaza la un nivel pur cognitiv. Chiar si formele artistice care au fost candva foarte percutante emotional, sufera o anumita eroziune in timp. Nu putem savura cu aceeasi pofta aceleasi forme si gusturi zi de zi. Orice limbaj devine rutina daca nu este provocat estetic. De aceea limbajul artistic trebuie sa-si innoiasca mereu mijloacele si strategiile. Ca sa iti raspund mai clar la intrebare: in cazul meu procesul de creatie este rezultatul unei dezvoltari si evolutii constiente. Pe masura ce am capatat experienta am reusit sa evit mai bine locurile comune si exprimarile „indirecte”.
Graham Lynch: Iti dezvolti universul in mod organizat si deliberat? prin lecturi, bunaoara, sau esti tentata sa explorezi noi idei gratie lucrurilor care te pasioneza la un moment dat sau centrelor tale de interes intuitive?
Ilinca Bernea:
Ma bazez in cea mai mare masura pe instincte si intuitii. Daca sunt,
aparent, cerebrala, chestiunea se datoreaza faptului ca am nevoie,
probabil, mai mult decat altii, sa imi pun ordine in minte si in
ganduri. Tocmai pentru ca nu sunt foarte organizata si riguroasa in
stilul de viata, am nevoie sa investesc timp in reflectie si analiza.
Taiesc, de obicei, relaxat si sunt deschisa multor posibilitati.
Asteptarile mele sunt, de obicei, flexibile. Arareori sunt morocanoasa
si incerc sa gestionez chestiunile nefericite cu umor. Insa, in materie
de dragoste si creatie, sunt o fiara imperturbabila. Lucrurile devin
serioase. Sunt chiar extrem de disciplinata in aceste privinte: am o
capacitate uriasa de concentrare, de-a dreptul obsesiva. Devin foarte
atenta si exigenta si imi imping limitele (emotionale, fizice si
intelectuale deopotriva) pana intr-un punct periculos. Iubesc si scriu
pe viata si pe moarte, da. De fapt instinctul erotic si cel estetic au
radacini comune. Si intr-un anume sens acest extremism imi prieste.
Creatia si dragostea ma transforma intr-un ascet. Nu mai am pofta de
nimic altceva. Pasiunea se pare ca e, in formele ei paroxistice, o forma
de durere voluptoasa. E ceva instinctiv, in tot cazul. Animalele in
calduri se pare ca simt la fel. De multe ori mi s-a intamplat, scriind
sau dansand, sa resimt o chemare pentru stari si emotii extreme. Chiar
am avut adeseori sentimentul vecinatatii cu ceea ce se poate numi
„pierderea controlului”. Tie ti s-a intamplat?
Graham Lynch: Dincolo de rutina pe care o presupune
actul creatiei muzicale, pe care am descris-o mai devreme, si care este
coloana vertebrala a conditiei mele de artist, trec prin stari care
oscileaza intre extaz si deznadejde. Situatia pe care o descrii, de
concentrare intensa si exclusiva pe un proiect, o traiesc mai ales in
stadiile mai tarzii ale lucrului la o piesa; si imi place faptul ca ma
pot sustrage realitatii inconjuratoare, ca pot lasa de-o parte celelalte
piese din viata mea si ca singurul obiect al contemplatiei devine munca
mea. Imi extrag o forma curioasa de extaz din aceasta focalizare
intensa, si o traiesc ca pe o forma de implinire, chit ca e vorba de
ceva de scurta durata.Ilinca Bernea: Stiu ca una dintre cartile tale preferate este o colectie de eseuri scrise de Italo Calvino. Si eu m-am simtit vizata de o parte dintre reflectiile lui expuse acolo. Una dintre ele, cu care sunt in deplina afinitate, exprima, in termeni moderni, faptul ca rolul esential al artei este acela de a produce un limbaj capabil sa creeze catharsis. Seninatatea despre care vorbeste el este o sublimare a experientei brute de viata. N-o putem dobandi decat situandu-ne la o anumita distanta fata de egoul nostru emotional si fata de revendicarile egoului intelectual deopotriva. Acesta seninatate nu este nici contemplatie zen nici detasare nici viziune simplificatoare asupra unui anumit subiect, ci capacitatea de a vedea lucrurile intr-o stare mentala de gratie. Doar arareori cineva o poate atinge spontan si cred ca, atunci cand se intampla in viata reala, faptul e in buna parte datorat si influentei modelelor artistice. E misiunea artei sa evoce seninatatea, spune Calvino, sa transforme o experienta cenusie in albastru pur. Chiar ma gandesc ca anumite procese mentale au fost initial configurate pe cale artistica. Nu crezi? Am banuiala ca insasi starea de seninatate este o traire estetica la origini.
Graham Lynch: Intrebarea ta atinge multe zone si se indreapta spre problema cheie a rolului pe care arta il joaca in vietile noastre. Din punctul meu de vedere exista anumite trairi, stari de spirit, pe care ar fi imposibil sa le cunoastem dincolo de un anumit model estetic. Experienta vietii cotidiene este fragmentara si sectionata in mici momente care implica planul fizic (si implicit sexual), emotional, cerebral, sensibil, afectiv, dar aceste momente survin oarecum arbitrar, iar continutul lor ne apare neuniform, discontinuu, ca un produs incontrolabil al hazardului. Insa, intr-o opera de arta reusita, aceste franturi de experienta si fotograme de stare sunt condensate intr-un eveniment unitar (poem, pictura sau piesa muzicala) care le situeaza pe o alta coordonata existentiala, una transcendentala, desigur, iar acest intreg este unul care contine multa tensiune interioara si semnificatie, dar si un tip de staza si seninatate.
Ilinca Bernea: Eu una cred ca aceasta seninatate are aceleasi radacini cu umorul. Ce e umorul? Ce rol joaca in vietile noastre? Cat de important e? E capabil umorul sa produca, la randul lui, catharsis? Pentru mine umorul este un punct de contact al constiintei umane cu sublimul.
Graham Lynch: Cred ca umorul poate actiona ca o lumina calauzitoare in situatii extreme si, adeseori, umorul negru e cel mai rizibil. Poate imprastia emotie ca o bomba care a fost gandita sa fie inofensiva si care sa readuca la nivel „uman” chestiuni care ne depasesc cu mult si care, altminteri, ne-ar fi parut amenintatoare sau coplesitoare.
Ilinca Bernea: Care e primul lucru care iti trece prin minte cand auzi cuvantul „lume”?
Graham Lynch: Sentimentul a ceva ce apartine tuturor si ar fi bine sa-i purtam de grija.
Ilinca Bernea: Si cuvantul „act”?
Graham Lynch: Faptul de a scrie muzica.
Ilinca Bernea: Cu care dintre cele cinci simturi de identifici mai mult? In ce masura arta este o experienta senzoriala pentru tine?
Graham Lynch: Probabil ca ma identific cu vazul. Ceea ce poate parea ciudat, dar ca muzician, atunci cand compun, relationez intr-o mai mare masura cu imaginile din mintea mea decat cu sunetele din mediul exterior. Arta vizuala si simpla prezenta a culorilor sunt vitale pentru mine. Izolate, culorile contin emotie, ceea ce nu se poate spune despre grupuri de sunete armonice (cum ar fi un singur acord), acestea capata o vibratie sensibila doar daca functioneaza si prind viata int-un anumit context. Practicile armonice vestice sunt conditionate cultural, si sunt o inventie recenta, dar experienta culorii este una fundamentata biologic. Tu percepi, ca artist vizual, culorile individuale ca senzatii codificate?
Ilinca Bernea: Cred ca da.
Graham Lynch: Faptul se reflecta constient in modul in care iti constuiesti tablourile?
 |
| Pictura de Ilinca Bernea |
 |
| Pictura de Ilinca Bernea |
Graham Lynch: Ma intreb de ce albul si negrul imi apar ca fiind mai evocative, senzuale, incitante si stranii?
Ilinca Bernea: Albul si negrul sugereaza linii dramatice si un tip de dualitate, o emotie a antinomiei: accentueaza si evidentiaza contraste. Si, de asemenea, evoca umbrosul, obscurul, iar ambiguitatea implica, inerent, o complexitate semantica. Exista un anume esentialism in formele de arta in alb si negru si un grad mai inalt de transfigurare a imaginilor primare, provenite din realitatea inconjuratoare.
 |
Foto Ilinca Bernea |
 |
Foto Ilinca Bernea |
 |
Foto Ilinca Bernea |
 |
Foto Ilinca Bernea |
 |
Foto Ilinca Bernea |
Ilinca Bernea: E foarte interesant ce spui. Suna proustian intrucatva. Cred ca toate artele au, in modul lor propriu, capacitatea de a accesa si activa memoria noastra afectiva si de a aduce un curent de aer proaspat in realitatile noastre interioare, dar n-am simtit niciodata ca ar fi ceva neutru intr-o forma de arta care ma atinge. Dimpotriva, pentru mine, fotografia alb-negru produce efecte dramatice, pentru ca amplifica si produce contraste. Chiar exista vreun sunet sau vreo imagine intru totul neutre? Nu doar in arta ci si in mediul inconjurator. Suntem programati natural sa interpretam experientele noastre senzoriale, sa le decodificam si sa le dam un sens. O serie de adepti ai artei abstracte au exploatat chetiunea profitabil. Jackson Pollock, de exemplu. Schimband acum subiectul, ce crezi despre asa zisa arta militanta? Ma refer la acele forme de arta care sunt fundamentate ideologic.
Graham Lynch: N-as zice ca operele de arta pe care le pretuiesc eu cel mai mult pot fi coagulate intr-un inteles de sine statator sau arondate unei ideologii, cele mai bune creatii radiaza multe intelesuri si permit chei de lectura alternative. Din acest motiv gasesc ca arta cu substrat ideologic ca fiind monoculturala si anosta. Este una dintre problemele pe care le am si cu arta conceptuala, care te intamplina cu o descriere lingvistica a sensului sau care sa iti faciliteze intelegerea. Tu cum te impaci cu arta conceptuala?
Ilinca Bernea: Nu prea ma impac. O gatesc putin cam prea cerebrala si demonstrativa. Si reductionista, datorita acestei claritati a mesajului de care ai pomenit. Un mesaj clar este unul univoc. Or in arta n-au ce cauta mesajele univoce. Uneori conceptualistii iti ofera o explicatie a ceea ce au creat in insusi obiectul creatiei. E ca si cum ti-ai cumpara o rochie eleganta pe suprafata careia apare scris manualul cu instructiuni de folosire. Cumva arta contemporana te trateaza de parca n-ai putea gandi cu mintea proprie sau ai fi venit de pe o alta planeta. Nu-mi place sa mi se spuna cum sa inteleg o opera de arta, vreau sa fiu lasata libera sa o interpretez in felul propriu. Sensibilitatea mea lingvistica imi spune ca orice calificativ atribuit unei creatii artistice ii diminueaza valoarea. Sa spui despre un tablou, bunaoara: aceasta este o piesa de arta inseamna mai mult decat sa spui: aceasta este o piesa de arta angajata. Uneori, determinarile specifice ale calitatilor unui obiect ingradesc si imputineaza, la nivel perceptiv, campul sau de valente, semnificatii si virtuti. Acelasi lucru se intampla si cu adjectivele si epitetele asociate unor caracteristici deja elogioase. Sa spui despre o femeie ca este foarte frumoasa este mai putin decat sa spui: e frumoasa.
Nu sunt neaparat de acord cu faimosul „less is more” al lui Van der Rohe, dar in anumite contexte cred ca se aplica.
Si apoi, orice piesa de arta autentica e, intr-un anume sens, angajata. Nu doar cauzele externe si sociale, suprapersonale, merita sa fie numite cauze. Arta militeaza pentru tot felul de lucruri: libertate, scepticism sau cinism, pentru anarhie sau voluptate, pentru placere si vis. Intr-o anumita masura orice forma de arta este militanta. Dar a subordona o creatie artistica unor teluri ideologice consider ca e ceva scandalos. Pe scurt, e propaganda… Nu te-am intrebat niciodata. Care e lucrarea ta preferata in arta?
Graham Lynch: Mi-e imposibil sa raspund. Nu e mereu aceeasi lucrare. Depinde in ce stare sunt la un moment dat. Exista, desigur, anumiti artisti de care ma voi simti intotdeauna apropiat si la creatiile carora revin periodic, dar nu as putea privilegia admiratia pe care o am pentru unui dintre ei in detrimentul celorlalti. Tu ai putea?
Ilinca Bernea (rade): Eu da. Sunt obsedata de Freundschaft al lui Egon Schiele. Asta e lucrarea mea preferata.
Graham Lynch: Muzica pare sa fie singura arta cu care nu ai o legatura directa, in sensul creatiei. Ce rol joaca ea in viata ta?
Ilinca Bernea: Muzica ma inspira cel mai tare. Sunt intru totul dependenta de muzica. Este catalizatorul fluxului meu emotional.
Graham Lynch: Cum e? cultura tarii tale transpare in creatiile tale sau crezi ca oriunde ai fi crescut si trait ai fi fost aceeasi si te-ai fi exprimat in mod analog?
Ilinca Bernea: De vreme ce nu traim in culturi izolate sau pur traditionale, e practic imposibil sa fii intru totul influentat de una singura. Toti am crescut citind literatura, ascultand muzica sau urmarind filme si bucurandu-ne de lucari de arta concepute in diverse timpuri si spatii culturale. Si apoi, este cultura romana pur romaneasca? E cultura franceza pur frantuzeasca? Ar fi o prima intrebare. O cultura e un organism viu, menit sa comunice, sa evolueze, sa devina, sa se primeneasca. O cultura inchisa e aproape o cultura moarta. Un ins care traieste inchis in sinea lui, fara conexiuni umane, fara sa iubeasca pe nimeni, se urateste, devine steril sufleteste, se imbacseste intelectual, i se altereaza ceva din substanta interioara. Devine ursuz si cenusiu. Un animal tinut in cusca isi pierde instinctele, sufera si se imbolnaveste mai des, e afectat, deturnat de la destinul sau firesc. O planta tinuta inchisa intr-o camera pustie, se ofileste si moare. Acelasi lucru e valabil si pentru culturi. Ele au nevoie sa comunice.
Cel mai rau lucru in comunism a fost tocmai aceasta inchidere, as zice. O cultura tinuta „in captivitate” si controlata de un regim totalitar e una care se va usca sau se va altera si se va macera emanand duhori. Asta este ceea ce s-a intamplat cu cultura romana in timpul razboiului rece. In lumea in care m-am nascut, climatul cultural era un cosmar. Evident ca nu ma pot identifica nicicum cu el. Dimpotriva: am facut tot ce mi-a stat in putere sa ma sustrag. Mi-am cautat resorturile si identitatea in alte culturi. Noroc ca o cultura are fundamente in eter, nu e dependenta de planul material. E adevarat ca mediul social joaca un rol crucial in procesul devenirii noastre. Daca aceasta este favorabil, ne asumam valorile lui, dar, daca este ostil, avem tendinta de a ne dezvolta personalitatea in opozitie cu trasaturile si valorile acestuia. Cam asa se intampla.
Graham Lynch: Pentru mine intotdeauna a fost mai dificil sa definesc cultura britanica decat s-o definesc pe cea franceza, germana sau italiana. Noi, britanicii, avem tendinta sa asimilam propria noastra cultura dintr-o perspectiva externa si, de asemenea, avem obiceiul sa ne prindem tarziu de ce se intampla prin alte parti ale Europei. Suntem mai degraba o natie de creatori individuali decat de promotori de curente. Chiar si notiunile de „cultura” sau „intelectual” sunt privite cu dispret si suspiciune aici, asa ca eu unul ma simt inapt sa descriu in ce ar consta specificul vietii culturale britanice.
Ilinca Bernea: Incepand din Renastere, cand creatorul-de-arta a capatat un alt statut si si-a asumat dreptul de a interpreta lumea in termeni proprii, traditiile culturale au fost clatinate, chestionate si uneori chiar renegate. Limbajul a explodat si a inflorit, capatand intelesuri si forme neasteptate, largind frontierele intelegerii. Cu cat au devenit mai particulare expresiile artistice si mai independente fata de axiomele si cadrele generale ale unei culturi cu atat au devenit mai universale continuturile lor si sensurile inerente acestora. Nu e un paradox, e ceva evident. Artistii Renasterii, prin proclamarea „independentei”, au facut revolutie in istoria artei. Nu crezi? In ce relatie esti cu arta Renasterii?
Graham Lynch: Din punctul meu de vedere, Renasterea se situeaza artistic intre doua perioade culturale care ma intereseaza in cea mai mare masura: antichitatea greceasca, mai cu seama in privinta aspectelor sale bucolice, si modernitatea urbana europeana, in speta Parisul secolelor 19 si 20. Am trait cu totii tentativa de a relationa cu lumea naturala (intr-o maniera care nu poate fi, insa, decat fictionala sau artificiala) si de asemeni am avut de-a face cu alienarea din orasul modern. Renasterea si-a extras inspiratia din felul in care artistii si-au imaginat lumea Greciei antice, reprezentare pe care au revitalizat-o, decantandu-i paganismul in forme noi si profunde de expresie care au insemnat o adevarata revolutie a spiritului, intr-adevar. Acest fapt a fost proiectat gradual, mai departe, in timp, iar cerinta de individualizare a expresiei a fost determinata si de relatia dintre individ si mediul urban. Multe dintre viziunile introspective ale unora ca Baudelaire, fratii Goncourt, Huysmans, Rilke (in faza pariziana), Breton sau Aragon, care sunt atat de relevante si de marcante pentru ceea ce a devenit gandirea moderna si, mai nou, contemporana, n-ar fi fost posibile fara Renastere.
Ilinca Bernea: In ce priveste „diferenta specifica” care desemneaza trasaturile distinctive ale unei culturi, am o curiozitate particulara in legatura cu regnul-englezesc. Stii ca am propriile mele repere anecdotice si referinte in domeniu si ca am obiceiul sa improvizez glume cu englezi. Dar tare as vrea sa aflu ce consideri tu ca ar fi esenta „englezitatii”.
Graham Lynch: Sincer, mi-e imposibil sa raspund! Nici nu ma simt tocmai englez, tatal meu a fost irlandez, stii, si o mare parte din viata mea de adult am trait-o in nordul Scotiei. Acum 15 ani m-am stabilit in Cornwall. Toate aceste locuri au puternice conexiuni celtice. Desi imi petrec in prezent ceva timp in Londra, am uneori senzatia ca sunt singurul englez din oras. Conceptul de „englezitate” e supus acum unui referendum national, dar cand eram mai tanar nici macar nu exista ca atare si nu tin prea tare sa il aprofundez. Dar ma intereseaza sa stiu in ce consideri tu ca ar consta „englezitatea”.
Ilinca Bernea: Ce e specific englezesc este evitarea de a-ti complica viata spunand chestiuni directe si personale, cand exista si vorbire impersonala sau pur si simplu optiunea de a tacea, reticenta fata de confesiune si sinceritate, o maniera foarte politicoasa de a spune lucruri ofensatoare, un simt de-a dreptul obsesiv al ridicolului, caruia i se adauga o doza de umor ascutit, o imaginatie vie, dar neexprimata, dublata de multa suspiciune sociala. In romanul meu, Cutia Neagra, am scris undeva, rezumativ: „Omul civilizat e echilibrat, sec, calculat, distant, speriat de ridicol, ingrozit de superlative, intr-un cuvant: englez”. Iti amintesti ca m-ai intrebat, odata, cum as numi stilul meu si ti-am raspuns „englezesc”? Stilul meu englezesc ma ajuta, uneori, sa-mi risipesc o multime de timp si energie incercand sa imi ascund nemultumirea in privinta anumitor persoane, straduindu-ma sa inventez motivatii si scuze pentru lipsa mea de interes in privinta altora, flatand tot soiul de plicticosi si superficiali, zambind frumos la toate platitudinile sau indurand eroic pisalogi de categorie grea.
Graham Lynch: Analiza ta asupra „englezitatii” este cat se poate de pertinenta. In ultimele decenii, am fost, chiar, surprinsi sa descoperim ca incepem sa ne relaxam putin. Chestiunea se datoreaza si faptului ca oamenii au inceput sa circule mai mult, ceea ce se intampla, prin traditie, in alte parti ale Europei.
Ilinca Bernea (rade): Uite, replica asta a ta e tipica. Sa-i spui interlocutorului ca are perfecta dreptate, dar lucrurile nu stau chiar cum zice el, e stil curat britanic! Comparativ cu perioada studentei tale (sfarsitul anilor 70), cum este viata artistica si culturala in Anglia? Este publicul mai constient si mai pretentios sau, dimpotriva, mai indiferent? Este piata libera de arta mai diversificata sau mai restrictiva? E mai greu pentru un artist, muzician sau poet independent sa intre in gratiile publicului acum sau era mai dificil pe-atunci?
Graham Lynch: Cred ca in tarile dezvoltate au survenit cam aceleasi schimbari, peste tot. Banii au ajuns sa domine piata de arta in detrimentul gustului si calitatii. Finantarea corporatista si fondurile guvernamentale au influentat, de asemenea, piata de arta, iar creatorilor independenti a inceput sa le fie din ce in ce mai greu sa se descurce financiar. Mai ales in muzica lucrurile au luat-o pe o panta nefericita pentru ca acum consumatorii obtin muzica pe gratis. Pe de-o parte a crescut numarul de artisti – si gratie internetului – pe de alta parte discursul estetic si critica de arta de calitate au devenit din ce in ce mai rare.
Ilinca Bernea: As vrea sa iti propun un joc: spune-mi in cateva cuvinte cum ai descrie – in cateva tuse distinctive – fiecare dintre decadele istoriei recente, incepand cu anii 60. Evident, ma intereseaza evolutia fenomenului artistic in lumea britanica.
Graham Lynch: E o chestiune complicata! Pentru ca am trait in locuri izolate din UK, fara televizor si ziare, asa ca n-am fost la curent intotdeauna cu schimbarile culturale. In ultima decada am devenit ceva mai informat in legatura cu ceea ce se intampla si ceva mai interesat. In linii mari, viziunea mea este ca decadele postbelice (50-80) au stat inca sub semnul ultimelor stadii ale creatiei unor mari constiinte ale secolului 20, cum ar fi, de exemplu, Samuel Beckett. Odata cu disparitia acestora, fenomenul artistic a inregistrat o degradare progresiva, deoarece artele au inceput sa fie devalorizate atat in sistemul de invatamant cat si in mass media. Sunt curios cum vezi tu lucrurile.
Ilinca Bernea: Vorbim de ce s-a intamplat in UK, pentru ca in Romania in acei ani, am trait in comunism si situatia era complet diferita. Anii 60 au fost agitati si condusi de euforia unor utopii sociale, ai caror promotori au fost niste tineri dispusi sa rastoarne lumea din temelii. Partial si-au si implinit telurile, dar lumea cea noua pe care au contruit-o peste daramaturile celeilalte nu a fost neaparat una mai buna. Asa ca anii 70 au fost o forma de sevraj survenita in consecinta intoxicarii cu diverse idei utopice. Au produs, insa, o deschidere catre experimente artistice, foarte interesante. Dupa mine anii 80 au fost, de departe, cei mai creativi si favorabili aparitei unor artisti, muzicieni si literati independenti. Socialmente, a fost un moment de trezie si luciditate atunci. Anii 90 au stat inca sub semnul unor forme de gandire umanista si pro-creativa, as zice ca mai ales cinematografia britanica a atins atunci un apogeu (cele mai bune filme pe care le-am vazut au fost facute in acea decada). Incepand cu noul mileniu, sistemul corporatist si-a insusit fiecare componenta a societatii si culturii, inclusiv piata de arta, care a devenit din ce in ce mai putin libera. In zilele noastre schimbarile sunt rapide si spectaculoase! Cu fiecare noua generatie moare o lume. Este uluitor si intrucatva terifiant sa realizezi cu ce viteza se transforma societatea! N-am trait mai mult de patru decenii pe pamant si abia mai recunosc in jur mentalitati si valori familiare. Ma simt inadaptata la lumea actuala. In anii 90, bunaoara, aveam un sentiment puternic ca inteleg ce se intampla in jur, mai mult, ca particip activ la acel prezent. Nu il mai am deloc acum. In secolele anterioare, schimbarile surveneau mai lent, asa ca oamenii nu aveau parte de o atat de percutanta sugestie a mortalitatii tuturor lucrurilor.
Graham Lynch: Aceasta experienta a eliberarii si a explorarii experimentale a devenit tot mai problematica pe masura ce artele au fost acaparate si aservite sistemului corporatist si birocratic. Dupa criza economica organizatiile artistice au devenit predispuse sa satisfaca o gama cat mai larga de asteptari cu mijloace cat mai sigure, ceea ce poate fi un lucru de bun augur pe undeva, dar care risca sa impinga expresia artistica pe un culoar „sigur” care sa o faca prea comoda si accesibila.
Ilinca Bernea: Eu una ma identific cu generatia mea si a ta pe care o priveam admirativ cand eram adolescenta. Lumea, in felul in care o inteleg eu, e una conceputa de generatiile noastre si imortalizata in creatiile noastre. A propos. E o intrebare pe care mi-o pun si mine adesea. Te identifici cu muzica ta? Faptul straniu e ca majoritatea oamenilor tind sa se identifice cu ceea ce iubesc nu cu ceea ce exprima. Cei mai multi dintre oameni simt ca piesele lor de arta favorite (muzicale, literare, etc) ii reprezinta pe ei insisi intr-o mai mare masura si mai bine decat reusesc sa se recomande singuri. In ce ma priveste lucrurile asa stau, in tot cazul. Chiar si atunci cand sunt multumita de creatiile mele, tot ma simt mai legata de cartile, tablourile si muzicile mele preferate. Ma simt proiectata in ceea ce iubesc nu in ceea ce exprim. Poate ca asa e si firesc, daca nu suferim de cine stie ce tulburare narcisica. Nu stiu. Ce crezi?
Graham Lynch: In multe sensuri ceea ce creez imi pare mai degraba strain. Aud adeseori greseli in propria mea muzica, ii receptez limpede lipsurile si nu ajung niciodata sa ma distantez suficient de ea incat sa pot relationa cu ea contemplativ, asa cum fac cu orice alta muzica sau forma de arta.
Ilinca Bernea: Da, identificarea e o chestiune care are de-a face cu contemplatia, isi trage sevele din ea. Contemplatia este catalizatorul descoperirii-de-sine.
Graham Lynch: Ma identific puternic cu poetii, scriitorii si pictorii preferati (ba chiar si cu unii compozitori, destul de putini, ce-i drept), dar nu ma pot regasi in muzica mea, dupa cum nici nu pot spune ca ma „cunosc” prea bine. Chiar daca simt o anumita placere legata de o anumita compozitie de-a mea, nu este pentru ca mi-as percepe personalitatea transpusa in ea. Consimt la cele spuse de Eliot: o opera de arta nu reflecta personalitatea unui artist ci doar mijloacele sale de creatie. Cateodata imi doresc sa fi fost mai multumit de muzica mea.
Ilinca Bernea: Ce iti ofera tie compozitia, Graham? Mie, creatia imi da un sentiment al libertatii, in mod cert.
Graham Lynch: In lumea materiala, suntem prinsi intr-un spatiu anume, exista o limita constanta, un orizont vizibil. In lumea interioara, acolo unde se produce creatia, exista un sens al libertatii nemarginite. Calatoriile prin teritorii interioare pot fi experiente eliberatoare, dar trebuie sa fii atent sa nu te pierzi in ele, sa nu cazi prada cu totul mirajului lor. E de dorit sa iti folosesti puterile pentru a proiecta ceva din substanta acestor realitati interioare in lumea reala. Sunt intrutotul de acord cu tine: e vorba de un sentiment al libertatii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu