Uriasul cel egoist

Uriasul cel egoist

Frumoasa gradina ce inconjura castelul uriasului rasuna de vocile subtirele ale copiilor din imprejurimi care gaseau aici cei mai frumosi copaci, florile cele mai rare, locul de joaca optim. Intors dupa o lunga absenta, uriasul numit “ cel egoist” se burzului la copii, ii alunga si-i ameninta  sa nu mai calce pe domeniul sau. Acestia, inspaimantati parasira cu regret minunea de gradina. In schimb, Uriasul Egoist constata ca gradina ramane si primavera si vara inghetata, fara verdeata, flori, fara pasari, fara viata. Dupa un timp indelungat de viata de sihastru, fara bucuria naturii prietenoase, Uriasul Egoist realiza ca viata si anotimpurile gradinii le dadeau de fapt copiii, si cu intelepciunea capatata ii invita sa revina. Ca prin minune, totul inverzi ca odinioara. Printre zecile de copii bucurosi, uriasul zari un baietel necajit cu lacrimi in ochi care nu reusea sa se urce intr-un copac. Il ajuta cu blandete si ceva duiosie.

Trecura anii, lucrurile intrasera in normal copiii erau acolo, anotimpurile se succedau uniform. Uriasul, intre timp impovarat de ani simtea lipsa acelui baietel care il impresionase odinioara.

Intr-o zi zari cu uimire un copac inflorit iar sub copac era chiar baietelul pe care-l cauta de atata amar de timp. Dar...,pentru acesta timpul nu trecuse deloc, caci la fel de mititel il regasea asa cum il cunoscuse Uriasul cu multi ani in urma. Batranul alerga in gradina, il imbratisa pe micut si-l intreba pe unde umblase atata vreme si de ce el ramasese tot mic, in timp ce Uriasul imbatranise vizibil.

Eu sunt Spiridusul faptelor bune ii raspunse prichindelul. Pentru mine timpul nu exista Stiu ca iti pare rau ca ai fost candva egoist, de aceea te invit acum sa-mi vizitezi gradina mea. Si baietelul ii arata un curcubeu aparut din senin, il lua de mana si se indreptara spre lumina aceea minunata. A doua zi, copiii il gasira pe Urias sub copacul inflorit, adormit pentru totdeauna, dar cu un zambet fericit pe fata. De atunci gradina uriasului a ramas cel mai indragit loc de pe suprafata pamantului unde poti disparea cu zambet fericit pe fata.

O poveste rozalie, induiosatoare o poveste despre copii ce incalzesc inimi imbatranite si egoiste, copii care pot aduce primavara si pot inflori copacii. Poveste.

Povestea din 2013 e drept se intampla tot in Anglia, dar in 2013 si in afara de titlu nu are mari tangente cu induiosatoarea poveste a lui Oscar Wilde. Poate doar dorinta autoarei Clio Barnard, scenarista si regizoare a filmului Uriasul cel egoist de a marca faptul ca lumea in care traim nu mai are aspect de poveste, bunatatea, altruismul, morala sunt notiuni perimate. In aceasta lume in care nici macar luminile zilei sau ale noptii nu sunt clare ci de obicei prezinta clar-obscurul dintre perioada de zi si cea a noptii nu exista nici macar un singur aspect pozitiv, de care spectatorul zguduit emotional sa se poata agata cu gandul ca lumea este totusi posibila, acceptabila. Filmul iti rapeste rand pe rand orice speranta ca vei  trai un respiro produs de mediul sordid in care se desfasoara actiunea. Si daca aceasta e realitatea zilelor anului 2013 ar trebui ca povestii lui Oscar Wilde sa-i atasam un titlu cu ghilimelele de rigoare.

Uriasul cel Egoist este o “fabula” (cum sustin criticii englezi) contemporana despre un baiat cam de 13 ani, Arbor (Conner Chapman) si cel mai bun prieten al sau Swifty (Shaun Thomas).Arbor este nestapanit, temperamental, hiperactiv putand fi banuit a avea o dezordine mentala purtata de mic, iar Swifty, cel mai inalt este mai bland, intelept, servindu-i adesea lui Arbor drept voce a ratiunii.Sunt cei mai buni prieteni la fel de apropiati ca doi frati adevarati. Ei traiesc in West Yorkshire in nordul Angliei avand pe fundal turnuri de racire si zumzet de transformatoare. Nu exista in jur niciun strop de economie sanatoasa, nici un semn ca acolo s-ar desfasura vreo activitate  organizata. Aceasta felie de viata pare populata in principal de catre vandali si oameni care par sa fi renuntat la a se zbate pentru supravietuire.

Arbor traieste cu mama sa extenuata de griji si singuratate si cu pasagerul sau frate mai mare, cam volatil din peisaj. Casa lui Swifty este inghesuita si distrusa, aratand mai degraba ca un foisor incapabil sa cuprinda intreaga familie formata din sapte frati, un tata vesnic beat si o mama la capatul puterilor arborand aerul unui detinut care e sigur ca va muri in inchisoare. Una din primele scene din familia lui Swifty ni-l arata pe acesta impreuna cu tatal sau carand afara pe peluza unica canapea din casa cu scopul de a o vinde spre a-si putea plati factura la lumina.

Pentru ca totul sa fie si mai complicat cei doi baieti, angrenati intr-o bataie la scoala, acompaniati si de crizele de obraznicie ale lui Arbor, sunt exmatriculati din scoala.

Cei doi, dorind sa-si imbunatateasca propria mizerie si a familiei lor prind un strop de speranta venindu-le idea vanzarii unor aparate aruncate prin curti spre a fi luate de municipalitate. Imprumuta un cal de la proprietarul unei firme care colecta astfel de gunoaie pentru a cara fier si mai ales cablurile aferente: Lite, cabluri cu rezistenta mica, cabluri de inalta tensiune. Acest Kitten (Sean Aurar) lua taxe pentru animal si platea marfa adusa cu mai putini bani decat erau intelesi. Fara alt motiv decat ca el era uriasul care facea si desfacea orice regula. Pentru ca putea. Destul de repede baietii si-au dat seama ca prin  vanzarea de cupru se obtineau mai multi bani, desi a aduce cupru si inca curatat de izolatia cablului  presupunea nu doar munca prea grea pentru ei dar si acceptul de a fura acele cabluri. Profesionistii furau de obicei de la Caile Ferate, lucru nu lipsit de pericol.

Kitten cu aerul ca ii este indifferent daca baietii vor cupla sau nu ii lasa sa inteleaga ca asumandu-si riscuri mai mari, castigurile lor vor fi mari, proportionale, desi pedepsele in cazul in care politistii ii vor prinde nu sunt de neglijat. Copiii de a carui hrana, si alte nevoi nu se prea ocupa nimeni considera ca este datoria lor odata in plus sa-si ajute familiile. Acestea se multumeau sa primeasca intre timp sume date de pusti cu inima deschisa, fara sa ceara amanunte prea multe. Tatal lui Swifty, pare cel mai dezumanizat din acest punct de vedere, personaj care a facut 7 copii pe care ii tine flamanzi, fara caldura si lumina, fara paturi suficiente, dar e multumit ca baiatul de 13 ani se descurca in locul lui.

In acest timp, Arbor care avea un simt al nedreptatii dezvoltat isi da seama cat de mult sunt ei doi exploatati de catre Kitten si incepe sa fure diverse piese din depozitul (gradina) acestuia. Simtindu-se din ce in ce mai sigur pe indemanarea lui se hotaraste sa vanda unui alt proprietar de vechituri obiectele furate, fara sa stie ca intre patroni exista o minima morala in a se instiinta in cazul unor astfel de fraude, mai ales cand obiectele in cauza mai erau si inscriptionate de primul cumparator. Pedeapsa primita de Arbor din partea lui Kitten nebun de furie este teribila pentru orice copil: Incearca sa-i smulga mana cu o freza cu care taia bucatile mari de fier. Swifty intervine dar Arbor nu mai are voie sa foloseasca calul sau sa calce in gradina Uriasului

In tot acest timp realizatorul are clementa sa aduca ocazional un element liric in atentia spectatorului: dragostea si vocatia lui Swifty de a  se purta cu caii, unicul motiv de discordie cu prietenul sau mai mic pe care in sinea lui il considera protejatul sau. La fel ca si pe copii, Kitten exploata si pe cei doi cai pe care in afara greutatilor uriase pe care ii obliga sa le care ii punea sa se antreneze si pentru cursele care aveau loc regulat in mica asezare lipsita de alte placeri sau evenimente. Arbor era cam invidios pe aceasta calitate a prietenului sau si pe comportamentul usor diferit al patronului fata de Swifty in special datorat faptului ca-i strunea caii cu vorba buna, cu mangaieri, Chiar inaintea cursei anuntate in care Swifty urma sa conduca sareta cu cal, cei doi amici gasira intr-o padure un manz mic si pe mama lui, o iapa salbateca. Ducandu-se dupa cateva zile sa-l vada pe micul manz, Swifty il gaseste mort. In sinea lui il invinovateste pe Arbor care nu a suportat atractia animalului pentru prietenul sau. Durere reala si profunda pentru acest baiat intelept, bun si mare iubitor de cai. Ducandu-se la Kitten in depozit afla ca Arbor plecase singur sa scoata marele balot de cablu de inalta tensiune, operatie despre care evident nu stia prea multe. Uitand de suparare, Swifty pleaca dupa unicul sau prieten..

Atmosfera filmului este clar Dickensiana, caci aici nu e vorba despre altceva decat despre exploatarea crunta a copiilor saraci sau orfani de catre un Urias nemilos si crud. Dar daca la 1800 admiteam ca se pot intampla astfel de lucruri, in anul de gratie 2013, in Regatul Unit al Marii Britanii, una din tarile bogate ale lumii civilizate, sociale e greu de imaginat ca copiii pot trai din furtul cablurilor de inalta tensiune nu pentru ca acest lucru i-ar distra ci pentru ca ei si familia lor nu isi mai au locul in societatea capitalista conservatoare,neoliberala, neoconservatoare.

Iti poti imagina si mai putin ca dezumanizarea prin saracie si lipsuri elementare poate impinge parinti naturali in situatia de a-si exploata copiii

La fel de greu de acceptat este ca mai exista Mister Fagin al lui Dickens capabil sa schingiuiasca copiii care nu-si fac portia de furat.

Daca efectul fabulei lui Oscar Wilde sunt lacrimi de induiosare realizand cata bucurie pot aduce copiii in viata adultilor, lacrimile dupa aceasta” fabula” cu acelasi titlu sunt amare provocate exact de acea Inima Rece a altui Urias, a altei societati, mult mai ingrate si nepasatoare. Aici prietenia, saracia si disperarea sunt atat de puternice incat spectatorul daca ar putea ar influenta cu draga inima finalul. Finalul de fapt este acea amintire care ramane a unei manute de copil ceva mai incapatoare care strange manuta mai mica, spasmodica a altui copil speriat, chinuit, ingrozit.. Se pare ca totusi prietenia are o sansa..

 21 octombrie 2015                                                               Gabriela Nicolescu