Netratate niciodată până acum într-o mare expoziţie în Franţa, splendorile şi mizeriile prostituţiei îşi fac intrarea la Muzeul Orsay. Marie Robert şi Isolde Pludermacher, cei doi comisari ai manifestării, îşi explică demersul într-un interviu acordat lui Valerie Bougault pentruConnaissances des Arts.
"Grisette", "lorette", "cocotte" sau "demi-mondaine", n-au lipsit termenii care desemnau curtezanele secolului al XIX-lea, secolul de aur al bordelurilor. În colaborare cu Muzeul Van Gogh din Amsterdam,Muzeul Orsay le-a consacrat această primă expoziţie, intitulatăSplendori şi mizerii. Imagini ale prostituţiei în Franţa 1850-1910, ce va fi deschisă între 22 septembrie 2015 şi 17 ianuarie 2016.
Carolus Duran, Domnişoara Lancey
Împrumutând titlul capodoperei lui Balzac, expoziţia urmăreşte să arate realitatea socială a prostituţiei în acea epocă, evocând diferitele „trepte”, de la splendoarea amantelor lui Napoleon al III-lea la mizeria femeilor de stradă din Montmartre. O diversitate socială care explică fără îndoială de ce, de la Manet la Picasso, trecând prin opera unor Degas, Van Gogh sau Lautrec, toate geniile celui de al Doilea Imperiu şi ale Belle Epoque au în centru această temă.
Jean Beraud, Aşteptarea
De altfel, câteva figuri marcante de curtezane tronează şi pe scena lirică a secolului al XIX-lea: Violetta, femeia spăşită şi sacrificată, Perichole, a cărei uşurinţă frizează întotdeauna melancolia, Manon, venală, dar sinceră din instinct, ne oferă trei variante în jurul întrebării: erau victime sau femei emancipate (sempre libera)? Şi, contrapunctic, Carmen, femeia liberă prin excelenţă, fără concesii, până la moarte.
Picasso, Domnişoarele din Avignon
Splendorile şi mizeriile tratează, aşa cum aminteam, reprezentarea prostituţiei în Franţa între 1850 şi 1910. Datele au fost alese astfel pentru că „până la sfârşitul Monarhiei din Iulie, tema prostituţiei în artă ţine mai ales de domeniul caricaturii sau al ilustraţiei. Odată cu Al Doilea Imperiu, această sărbătoare perpetuă devine un subiect preponderent pentru toţi artiştii. Trebuie să vedem aici, desigur, influenţa lui Baudelaire, care preconizează în scrierea sa Pictura vieţii moderne, din 1863, alegerea subiectelor moderne. El îi invită pe artişti să surprindă «frumuseţea specială» a «mediilor flotante care circulă în subteranele unui mare oraş». Am fixat ca limită perioada anterioară Primului Război Mondial pentru că de atunci, mai ales în domeniul fotografiei, numărul operelor creşte exponenţial”, afirmă Isolde Plumdermacher.
Giovanni Boldini, Scenă de sărbătoare
Proiectul a fost conceput de fapt de Richard Thomson, profesor emerit la Universitatea de Artă din Edinburgh, şi de Nienke Bakker, conservator la Muzeul Van Gogh. Subiectul este de neocolit în literatura şi artele secolului al XIX-lea. Este o sursă de inspiraţie permanentă, care sparge codurile, participă la înnoirea formelor. Dar, în egală măsură, este foarte dificil să arăţi publicului capodopere şi, mai ales, să le reuneşti pentru o expoziţie. Muzeul Orsay avea posibilitatea să organizeze acest eveniment, despre care oamenii de muzeu americani afirmă că n-ar putea fi tratat în Statele Unite.
Kees van Dongen, Pălăria, 1910
Ideea trezeşte încă rezerve şi scandalizează. Curatoarele deschid şi închid expoziţia cu două opere de Picasso, cel care a trasat liniile modernităţii. Una este Marele Nud aşezat, un desen pregătitor pentruDomnişoarele din Avignon. Cât despre prima operă cu care se întâlneşte vizitatorul, aceasta merită o atenţie specială. Este vorba despre un excepţional portret din perioada albastră al unei prostituate din închisoarea Saint-Lazare, împrumutată de la Muzeul din Detroit. „Melancolia ei, interioritatea personajului sunt la antipodul viziunii festive, picante, convenţionale despre prostituţie. Am vrut s-o redăm, pentru spectator, pe această femeie umanităţii”, adaugă Marie Robert.
Edgar Degas, Interior
Parcursul expoziţiei nu este cronologic. Ea începe cu evocarea spaţiului public, a străzii, apoi a vieţii de noapte şi a divertismentului. Dacă gândul la prostituţie este omniprezent în secolul al XIX-lea în viaţă şi în artă, aceasta se datorează ambiguităţii fundamentale care domneşte în relaţiile dintre sexe. Orice femeie este, potenţial, capabilă să se prostitueze. Vocabularul epocii – lorete (nume derivat de la biserica Notre-Dame-de-Lorette din cartierul Bréda, unde locuiau cele mai multe prostituate), femei întreţinute, „marea orizontală”, dar şi comediană, figurantă – este incredibil de bogat pentru a sugera sau a desemna acest comportament, care putea fi ocazional sau reglementat.
Manet, Pruna
Pe bulevard, o privire, o ridicare a juponului putea ridica un semn de întrebare bărbaţilor. Acest melanj tulbure al femeilor oneste şi al celor publice i-a fascinat pe artişti. Apoi sunt comportamentele cu conotaţie clară. Pe simeză stau alături La Prune de Manet şi Absintul de Degas, minunate portrete de femei care beau singure sau aproape singure. În secolul al XIX-lea, ele erau percepute imediat ca femei uşoare. A venit apoi moda vieţii de noapte şi a divertismentului, opera şi bordelurile care i-au inspirat pe Degas, Toulouse-Lautrec, Constantin Guys...
Toulouse-Lautrec, Salonul din Rue des Moulins
Multe dintre modelele care pozau pentru fotografi erau, potrivit rapoartelor Prefecturii pariziene, prostituate. Era o artă nouă, care permitea modelelor să îndrăznească posturi de neconceput în pictură. Libertatea corpului devine câmp experimental. La sfârşitul secolului al XIX-lea, aparatele mai simplu de manipulat permit crearea unor scene de mare inventivitate plastică în atelier.
Francois-Rupert Carabin, Grup de patru fete, fotografie
Sunt expuse la Muzeul Orsay numai fotografii ale unor autori anonimi şi amatori. Majoritatea sunt lucrări salvate de la distrugere. Mulţimea lor subliniază importanţa mişcării subterane şi lucrative a industriei imaginilor obscene, mai ales începând din 1895. Un studio comercial le propunea drept carte de vizită: a arăta un ciorap sau un pahar cu alcool era o aluzie explicită.
Una dintre întrebările ridicate de această expoziţie este cea privind felul în care s-a trecut de la figura romantică a femei la desacralizarea ei naturalistă.
Picasso, Băutoarea de absinth
În expoziţie, cele două mişcări coexistă. Cea de a doua parte a expoziţiei, consacrată imaginarului prostituţiei o dovedeşte. Pe de o parte, figura biblică a Mariei Magdalena, pe de alta, femeia venală, periculoasă. Aceste mari seducătoare pentru care bărbaţii s-au ruinat.
Latura picantă este foarte vizibilă în caricatură şi în ilustraţie. Dar în cazul picturii Olympia a lui Manet, care a provocat un adevărat scandal, a fost o teribilă neînţelegere, iar reacţia publicului l-a rănit pe pictor. El voia să picteze ca Tizian, răspunzând astfel lui Baudelaire, şi să ofere o replică modernă a operei Venus din Urbino. Până şi critica l-a judecat cu sveritate din punct de vedere moral, afirmând că afişa trupul unei prostituate. După Domnişoarele pe malul apei de Courbet, trecând prinOlympia până la Domnişoarele din Avignon, care reprezintă o scenă de bordel, marile jaloane ale modernităţii trec prin figurile prostituatelor. Noile unghiuri, formele abrupte, culorile violente apar în decorul în care sunt prezentate femeile goale, strident machiate, în lumini crude, cele ale nopţii şi ale plăcerii.
Manet, Femeie prinzându-şi jartiera
În jurul tablourilor sunt expuse obiecte legate de temă: flacoane de parfum Guerlain, un pat numit „ de la Païva”, bastonul de flagelare al lui Valtese de La Bigne...
Robert Carsen, care a semnat scenografia expoziţiei, a dorit să dea viaţă personajelor prin intermediul obiectelor. În felul acesta s-a creat o atmosferă, o poveste, cea a prostituţiei.
Vlaminck, Portret de femeie
Artişti francezi şi străini, fascinaţi de actori şi de locurile destinate acestui fapt social, n-au încetat să caute noi modalităţi picturale pentru a reprezenta realităţi şi fantasme. Să nu uităm nici figurile îndrăzneţe ale unor Munch, Vlaminck sau Van Dongen. Operele de artă devin astfel şi un documentar ce permite evocarea statutului ambivalent al prostituatelor, splendoarea demi-mondelor şi mizeria celor care „făceau trotuarul”.
De altfel, de la Renaştere încoace, lumile interlope n-au încetat să suscite interesul artiştilor, scriitorilor, cineaştilor sau dramaturgilor, compozitorilor.
15 septembrie 2015 Magdalena Popa Buluc
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu