Construită să dureze 1.000 de ani, fabuloasa Domus Aurea (Casa Aurită) n-a supravieţuit decât câţiva ani comanditarului ei, împăratul Nero, pentru a se ivi apoi lumii după câteva secole.
Din acest oraş în oraş n-a mai rămas decât Pavilionul de primire de pe coasta Oppius. Când Nero s-a sinucis, în anul 68, niciun împărat n-a mai investit în acest domeniu a cărui magnificenţă îl făcuse şi ea nepopular pe proprietarul lui. Pe locul lacului secat, Vespasian a ridicatColosseumul, cărui i se va da, în Evul Mediu, numele faimosului Colossolar cu efigia lui Nero, care îi contopea într-o sculptură pe Helios şi pe împărat. Pe Palatin, împăraţii din dinastia Flavia şi-au construit palatele peste edificiile lui Nero atunci când nu le-au dărâmat cu totul. Peste atriumul de la intrare, Hadrian a inaugurat, în 135, Templul lui Venus şi al Romei.
Pavilionul a cunoscut şi el vicisitudini. În 104, un incendiu l-a distrus parţial. Apoi, Traian (53-117) a decis să construiască acolo Termele care îi poartă numele. Edificiul, rămas deja fără apareiajul de marmură, şi-a văzut dărâmat primul etaj. Parterul a servit de fundaţie construirii băilor, inaugurate în 109. Bazinul, fântânile arteziene, zidite, au căzut în uitare. Ele au traversat secolele la adăpost de trecerea timpului.
Domus Aurea
Plimbându-se pe acele locuri, în secolul al XV-lea, un tânăr roman a alunecat înr-o groapă. La lumina unei torţe, a descoperit o lume nebănuită şi fantastică: pereţii şi bolţile era acoperiţi cu fresce pe care pictorul Fabullus, artistul care asocia cu talent cromatica frescelor cu fastuoasele efecte ale stucului aurit, le-a imaginat pentru Nero, un adevărat triumf al celui de al patrulea stil al picturii romane. Se puteau vedea monştri (centauri, giganţi, gorgone), fiinţe mitice (sfincşi, grifoni), forme vegetale imaginare, cum ar fi femei-vrej sau păsări-plante, eroi ai mitologiei greceşti, jocuri ale trompe-l’oeil-ului şi ale imaginaţiei.
Descoperirea lor a bulversat arta Italiei, pentru că artişti caGhirlandaio, Pinturicchio, Filippini Lippi, Perugino au vizitat pe rând aceste grote. S-a născut moda „groteştilor, picturi licenţioase şi ridicole făcute de antici ca decoraţie a încăperilor”, cum le numeşte Vasari, iar succesul ei în creaţia unor pictori ca Rafael şi elevii lui a fost imens.
Planul Domus Aurea, aşa cum a fost gândită de Nero
Trecerea timpului reîncepe pentru Domus Aurea, scoasă la iveală parţial în secolul al XVIII-lea, apoi de săpăturile care au reîncept în 1811 şi, în diferite faze, din 1912.
“Lumina şi întunericul nu sunt niciodată departe una de celălalt. Aur şi noroi şi Capitoliul rocii tarpeiene. Istoria, dacă este crudă cu oamenii, este la fel şi cu realizările lor”, scrie Valérie Bougault la începutul articolului său din Connaissance des Arts.
Viaţa pietrelor poate fi un roman. Ida Sciortino, arheologul de la Administraţia Arheologică a Romei, care are în grijă Domus Aurea, este de aceeaşi părere.
Uimitoarea sală octogonală
Acest sit arheologic, vestigiu a ceea ce a fost probabil o gigantică antrepriză constructivă fără egal în întreaga istorie a Romei, îi surprinde pe cei care şi-au consacrat viaţa reînvierii ei. Ea comporta mai multe clădiri distincte, grădini vaste, un lac artificial, dar şi o sală de banchet al cărei plafon sub forma boltei cereşti se rotea în jurul lui însuşi. Constituit din apartamente încăpătoare şi din săli oficiale, complexul cuprindea, de asemenea, case rustice, criptoportice (portice subterane acoperite), colonade ce se reflectau în lacuri şi în căderile de apă. Reşedinţa propriu-zisă era de tipul vilelor deschise, situate de obicei pe malul mării sau al lacurilor. Complexul era format din două aripi ce se articulau de o parte şi de alta a unei curţi mediane deschise. Cele două laturi erau asimetrice. Cea dinspre vest avea un plan rectiliniu în jurul unui peristil rectangular. Cea dinspre est se desfăşoară în jurul unui element central octogonal, boltit cu îndrăzneală.
Clădirile de la Domus Aurea atingeau un gigantism inegalat. Săpăturile din secolul al XX-lea pe pantele colinei Oppius au scos la lumină un ansamblu monumental de 240 de metri lungime (lungimea întegului complex de clădiri este estimată la 370 de metri), construit din cărămizi şi beton, având în jur de 200 de încăperi. Bolţile interioare atingeau 10 metri înălţime.
Bolta semicirculară, o inovaţie a epocii
“Acest pavilion pe coasta colinei Oppius, pe care îl deschidem astăzi pentru public, nu reprezintă decât o mică parte din uriaşul complex pe care Nero l-a construit şi care dovedeşte inovaţii arhitecturale ce au revoluţionat arhitectura, mai ales, apariţia bolţilor şi a cupolelor sau primul mozaic din lume realizat pe un perete vertical”, explica Ida Sciortino.
Povestea a început cu o catastrofă. La urcarea pe tron a lui Nero, reşedinţa imperială principală era Domus Tiberiana pe colina Palatin, necunoscută astăzi pentru că deasupra ei se află grădinile Farnese, palat care era probabil masiv şi destul de auster. Noul împărat a proiectat o nouă construcţie, Domus Transitoria, imensă, care n-a putut fi materializată integral, pentru că în jur se aflau cartierele cele mai populate ale Romei. În luna iulie a anului 64 d.Ch., sub domnia lui Nero, ultimul împărat al dinastiei iulio-claudiene, a avut loc un mare incendiu. Originea catastrofei este puţin cunoscută, deşi ea i-a fost atribuită împăratului însuşi. Pagubele au fost imense. Flăcările au distrus, timp de şase zile, un sfert din oraş, al cărui aspect s-a modificat cu totul. Cataclismul a avut două consecinţe. Creştinii, noua sectă suspectă, au fost declaraţi vinovaţi şi lăsaţi pradă răzbunării mulţimii. Apoi, oraşul trebuia reconstruit. Iar Nero a găsit în această reconstrucţie un proiect pe măsura sa.
Frescă de tavan
Împăratul a dorit să dea o formă nouă edificiilor Romei, cerând ca toate casele să aibă la stradă portice şi terase de pe care să se poată lupta împotriva incendiiilor. Fusese distrus şi palatul său, Domus Trasitoria. Nero a expropriat o zonă de 80 de hectare, care se întindea pe trei dintre cele şapte coline ale Romei, de la Palatin la Esquilin şi la Celio. Acolo s-a construit marea operă a vieţii sale, celebra Domus Aurea. Lucrarea a fost încredinţată arhitecţilor Severus şi Celer, despre care nu se mai ştie nimic altceva.
Suetoniu, în Viaţa celor 12 Cezari, a lăsat, cu 60 de ani mai târziu, o descriere stupefiantă. “În vestibul se ridica o statuie colosală a lui Nero, înaltă de 120 de picioare, sculptată de grecul Zenodorus, care se dorea o imitaţie a Colosului din Rhodos; reşedinţa era atât de vastă încât includea portice cu trei râduri de coloane, lungi de o mie de paşi, un bazin asemănător unei mări, înconjurat de case asemănătoare Vilelor, unde se vedeau culturi, viţă de vie, fâneţe şi păduri (…) În restul edificiului, totul era acoperit cu aur, pus în evidenţă de pietre preţioase şi de cochilii cu perle; plafonul sălii de banchete era făcut din plăci de fildeş mobile şi străbătute de deschideri, pentru a putea arunca de sus, deasupra oaspeţilor, flori sau parfumuri; sala principală era rotundă şi se rotea, zi şi noapte, asupra ei înseşi, asemenea lumii; în sălile de baie curgea apă de mare şi cea adusă din Albula (Tibru)”.
Pe pereţi se pot vedea urmele bogatei decoraţii antice
Tacitus a confirmat această descriere: “pietrele preţioase şi aurul… mirau mai mult decât câmpiile, iazurile aşa cum se văd în câmpiile deschise, pădurile, spaţiile deschise, perspectivele… ”.
În toamna anului 2014, arheologii au hotărât să dea lovitura. Le lipseau 31 de milioane de euro pentru a feri locul de cel mai mare pericol care îl ameninţa: arborii „malefici”, plantaţi deasupra lui începând din 1935. Rădăcinile lor pătrundeau în ziduri, greutatea pământului ameninţa bolţile, ploaia se infiltra şi distrugea decorurile. A fost momentul de a face cunoscut lumii întregi acest patrimoniu ce trebuia protejat, chiar deschizându-l în stadiul de şantier.
Acum locul poate fi vizitat şi circuitul este o minune. Odată depăşită faţada curbă a Termelor lui Traian, se ajunge la etajul inferior alPavilionului în care Nero îşi primea oaspeţii: culoarul vulturilor, sala cu boltă roşie sau cu boltă aurită, numite toate după decoraţiile care au putut fi reconstituite, cum ar fi Fântâna lui Ulise şi Polifem, în care motivul octogonal găsit pe plafon este primul exemplu de mozaic pe o boltă. Apoteoza o constituie sala octogonală, centrul reşedinţei, care se deschidea deasupra întregii văi a Tibrului. Conceperea ei revoluţionară, cu opt pilaştri ce susţineau o cupolă semisferică terminată cu un oculus deschis către cer, avea să servească de model mai ales construirii Pantheonului din Roma.
Reconstituire a unui interior din Domus Aurea
Sala de Banchete rotundă a lui Nero măsura 16 metri în diametru. Era înconjurată de un zid gros de peste 2 metri ce avea în centru un pilon de 4 metri, format din 4 arce care îl legau de ziduri. Construcţia se relua la etajul superior. O parte a edificiului descoperit în timpul săpăturilor lăsa să se întrevadă mecanismul ce permitea rotirea platformei graţie, probabil, unei forţe hidraulice.
Cercetătorii au ajuns la concluzia că unele structuri faceau parte dintr-o platforma rotitoare, mai exact, o sala de banchet, dotată cu un planşeu montat pe două niveluri, asezat pe o platforma din lemn care se rotea.
Reconstituire a Bolţii Sălii Rotunde
Construcţia incredibilei Domus Aurea a introdus în lumea romană inovaţii arhitecturale şi artistice remarcabile, cum ar fi fântânile monumentale de interior ce răspândeau răcoare şi reflexe luminoase în săli, mozaicurile plasate pentru prima dată în lume pe pereţi verticali sau pe bolţi, o tehnică ce avea să se generalizeze după domnia lui Nero şi să fie folosită secole la rând, fresce fantastice, cu arhitecturi în trompe-l’oeil, prefigurând ultimele stiluri ale picturii pompeiene.
Lumina nu mai pătrunde, nicio petală de trandafir nu zboară prin aer, dar, cu ochii închişi, vizitatorul poate auzi ecoul îndepărtat al căderii de apă de pe zidul din fundal.
MAGDALENA POPA BULUC
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu