Secretul maestrului de ceai

Yasushi INOUE - Maestrul de ceai

La începutul veacului al XVII-lea, preaputernicul Toyotomi Hideyoshi, cel care, pe urmele predecesorului său Oda Nobunaga, unificase provinciile japoneze, îi cere maestrului de ceai Sen no Rikyū să-şi ia viaţa prin sinucidere rituală. Fără să solicite iertarea, fără să încerce să obţină amînarea pedepsei şi fără ca vreunul dintre apropiaţii săi să reuşească să înţeleagă ceea ce se întîmplase, de fapt, şi ce anume determinase furia conducătorului, Maestrul Rikyū se sinucide. Pornind de la acest fapt istoric real, scriitorul nipon Yasushi Inoue (1907-1991) ima ginează, în cartea sa intitulatăMaestrul de ceai, peregrinările, întîlnirile şi visele revelatorii pe care le are, vreme de treizeci de ani după moartea învăţătorului său, unul dintre discipolii acestuia, Honkakubō, de la templul Mitsui-dera. Iar cititorul va avea în faţă un text neobişnuit, aparent extrem de simplu, dar foarte dens şi plin de învăţăminte, în care, spre surprinderea (ori dezamăgirea) celor avizi de acţiune, au loc puţine întîmplări; şi în care adevăratul protagonist este arta ceaiului.

Arta ceaiului şi arta lecturii

Ceaiul a ajuns în Japonia odată cu budismul, adică încă din secolul al VIII-lea, cînd îi însoţea/ajuta pe călugări în timpul lungilor ceasuri de meditaţie. Însă abia din secolul al XII-lea, cînd Eisai impune budismul zen, niponii încep să folosească pudra de ceai verde, iar reuniunile de ceai devin tot mai practicate în rîndul samurailor, cărora le oferă (şi) prilejul negocierilor secrete ori al sporirii influenţei personale. Treptat, însă, prepararea şi degustarea ceaiului iau forma unui adevărat ritual, iar ceremonia ceaiului („chanoyu“) este desăvîrşită de cîţiva mari maeştri, între care Sen no Rikyū are cel mai important rol, cîtă vreme el o simplifică drastic, excluzînd toate obiectele şi gesturile de prisos, pentru a atinge idealul unei estetici sobre şi simple, pe care o numeşte „wabi“ şi care are un larg ecou printre contemporanii săi. Totul e codificat pînă în cel mai mic detaliu şi, în plus, prin intermediul ceremoniei în care e maestru recunoscut, Rikyū elaborează, chiar fără a-şi fi propus acest lucru, o veritabilă filozofie a vieţii centrată în jurul ceaiului şi întemeiată pe preceptele filozofiei zen. De aici şi ceea ce va primi numele de „Cale a ceaiului“ („chadō“), pentru care întregul ceremonial reprezintă doar punctul de plecare, marcînd încercarea de a surprinde frumuseţea pură a clipei. Rolul lui Rikyū nu a fost, însă, doar estetic, şi cu atît mai puţin decorativ, influenţa sa crescîndă determinînd, fie şi parţial, neaşteptata decizie a lui Hideyoshi de a-l condamna la moarte pe maestrul pe care el însuşi în frecventase ani de zile şi pe al cărui sprijin se bazase în repetate rînduri. Folosind în Maestrul de ceai, cartea publicată în anul 1981, procedeul pe care îl utilizase şi în alte creaţii ale sale, dacă e să ne gîndim doar la extraordinara nuvelă Puşca de vînătoare, şi anume recursul la semnificaţiile manuscrisului găsit, Yasushi Inoue îmbină în mod strălucit ficţiunea cu realitatea istorică, revenind, practic, asupra existenţei lui Sen no Rikyū, de soarta căruia a fost preocupat îndeaproape – să nu uităm că scriitorul a publicat şi alte cîteva texte în care abordează epoca respectivă şi diferite aspecte ale acesteia.

Aşadar, un narator al cărui nume nu este precizat relatează cum a păstrat, vreme suficient de îndelungată, un manuscris – nici acesta semnat – aparţinînd, se pare, unui cunoscător al artei ceaiului, relatînd evenimente care au marcat perioada tumultuoasă a unificării Japoniei. După o profundă gîndire, el a actualizat textul pentru ca acesta să fie accesibil din punct de vedere lingvistic cititorului contemporan; apoi l-a publicat, intitulîndu- l Testamentul lui Honkakubō, pe temeiul că autorul ar fi fost chiar discipolul marelui Sen no Rikyū. Acesta, marcat de moartea tragică a maestrului său şi, în circumstanţe care nu au fost, atunci, elucidate, decide să părăsească lumea reuniunilor de ceai şi să se retragă într-o viaţă de meditaţie, la templul Mitsui-dara. Cu toate acestea, nu poate uita învăţăturile lui Rikyū; şi nici nu se poate împăca cu dispariţia lui. Aşa încît, profitînd de cîteva întîlniri pe care le are cu apropiaţi ai maestrului, încearcă să înţeleagă ce se întîmplase cu acesta şi mai ales de ce se întîmplase totul. Numai că romanul nu devine nicidecum o anchetă, în ciuda veritabilului caracter de puzzle pe care îl are pe alocuri.

Şi nici nu se transformă în carte de aventuri ori de dezlegare a misterelor în maniera în care cititorii occidentali sînt obişnuiţi – fapt ce poate determina uimirea acestora în faţa unui astfel de text. E adevărat că Honkakubō caută adevărul şi că demersul său e menit în primul rînd a-l împăca pe el însuşi cu sine şi cu lumea (deopotrivă cu universul plin de reguli al iniţiaţilor în ceremonia ceaiului), dar romanul lui Inoue evaluează nu atît efectele pe care această revelare a adevărului o are asupra celor din jur, ci în primul rînd raportul stabilit între „Calea ceaiului“ şi lumea de dincolo (fără a o uita pe cea de aici), precum şi semnificaţiile pe care curgerea timpului le primeşte în acest context. De altfel, în toate scrierile sale, Inoue a meditat asupra temporalităţii şi a numeroaselor sale forme de manifestare, reuşind să exprime esenţa unui timp ce scapă condiţionărilor imediate, ceea ce are drept consecinţă capacitatea personajelor ce-i populează textele de a se detaşa de mediul în care trăiesc la nivel fizic şi de a dobîndi accesul deplin la un univers interior, pe care autorul îl pune mereu sub semnul introspecţiei şi al literaturii. Ceremonia ceaiului, aşa cum a fost ea practicată de Maestrul Rikyū şi aşa cum e descrisă de Inoue, devine şi o adevărată ceremonie a lecturii, în care cititorul însuşi este iniţiat la capătul acestui tulburător text. Totul capătă sens abia privit în perspectivă, fără grabă, în tăcere şi singurătate, pentru că asupra marilor adevăruri fiecare individ în parte trebuie să mediteze pe cont propriu – după ce le va fi intuit tot singur.

În căutarea frumuseţii şi a adevărului

Pe cînd îl are alături pe Honkakubō, Maestrul Rikyū îi spune acestuia, la un moment dat, că „drumul ceaiului este îngheţat şi pustiu“, făcînd aluzie la idealul artei ceaiului de a căuta frumuseţea în ceea ce este aparent rece ori veştejit. Iar discipolul are, la douăzeci de zile de la moartea maestrului, un vis în care îl vede pe acesta mergînd singur pe un drum îngheţat – pe care Honkakubō îl interpretează ca fiind calea către lumea de dincolo. Pornind de aici, el va încerca să-şi explice atitudinea lui Rikyū şi să analizeze cu atenţie, din perspectiva timpului, cuvinte şi reacţii ale acestuia în faţa puternicilor zilei sau a apropiaţilor. Astfel, va rememora ceremonia pe care Maestrul Rikyū o organizase doar pentru el, Honkakubō, cu şase luni îna - intea tragicului sfîrşit; pe care, consideră discipolul, trebuie, deci, să şi-l fi presimţit. Şi îşi va aminti şi alte reuniuni ale ceaiului prezidate de incomparabilul maestru, reuniuni care, din perspectiva timpului, devin elemente definitorii pentru atitudinea demnă (şi uneori chiar subversivă) pe care Rikyū a avut-o faţă de Taikō Hideyoshi şi faţă de fastul excesiv afişat de acesta ori faţă de dorinţele sale de expansiune în afara graniţelor Japoniei. Urmează întîlniri cu alţi maeştri ai ceaiului (între care Tōyōbō, Kōsetsusai, Oribe-sama, Uraku-sama sau Sotan, nepotul maestrului, unii dintre ei avînd aceeaşi soartă ca şi Rikyū, ajungînd să comită sinuciderea rituală), care expun, fiecare în parte, propria teorie cu privire la sfîrşitul lui Sen no Rikyū, căci fiecare spune doar ceea ce ştie el însuşi, iar astfel se configurează şi caracterul prismatic al acestui minunat roman. Honkakubō înţelege că nu era deloc întîmplător că, în timpul confruntărilor armate, numeroşi samurai treceau, înainte de a merge pe cîmpul de luptă, prin camerele de ceai unde oficia Rikyū elaborata ceremonie, expresie a unui mod de viaţă şi a unei înţelegeri aparte a existenţei, avînd darul de a-i pregăti pentru luptă, de a le aduce împăcarea cu moartea ori cu victoria, dar şi de a-i ajuta să se cunoască pe ei înşişi.

Întotdeauna, chiar marele Hideyoshi fusese literalmente dezarmat în faţa lui Rikyū (cu atît mai mult cu cît, în camera de ceai, se intră în mod obligatoriu fără vreo armă!), iar această situaţie de inferioritate se întorsese, în anumite circumstanţe, împotriva maestrului pe care îl condamnă la moarte, pierzînd din vedere amănuntul extrem de important că acesta, fidel principiilor sale, nu va veni să ceară îndurare, renunţînd la viaţă, nu însă şi la credinţele lui. Fapt previzibil, de altfel, căci, după cum citim în textul lui Inoue, „Maestrul Rikyū a fost martorul morţii multor samurai. Oare cîţi au plecat spre cîmpul de luptă după ce au băut ceaiul preparat de el? Şi apoi au şi murit acolo. După ce ai fost martorul atîtor morţi nefireşti şi violente, nu ai cum să te bucuri de o moarte liniştită“. Maestrul de ceai nu e doar un specialist în ritualuri, ci deopotrivă o persoană care a deprins, în timp îndelungat, cunoaşterea tuturor ustensilelor specifice şi a importanţei acestora – importanţă ce le e conferită de armonia în care trebuie să se găsească toate, alături de şi împreună cu fiinţa umană, cu întregul univers. Iar Sen no Rikyū demonstrează, de la un capăt la altul al existenţei sale, că e învingător, deşi îşi pierde viaţa; ne convinge că el e, de fapt, stăpînul suprem – ce nu ţine seama de nici o altă autoritate, fie ea şi a puternicului Taikō Hideyoshi – în privinţa obiectelor ceremoniei ceaiului, a artei ikebana şi a caligrafiei. Dar şi că, privită din perspectiva de-a dreptul atemporală a artei, istoria însăşi trebuie, cel puţin uneori, reevaluată. Yasushi Inoue scrie cu o forţă aparent greu de identificat la nivel strict textual, dar care sfîrşeşte prin a subjuga cititorul (şi care pare desprinsă parcă din exerciţiile de kendo) şi, în egală măsură, excelează în surprinderea celor mai subtile transformări la nivelul conştiinţei personajelor, aşa cum ar face un maestru caligraf în faţa lucrării sale de căpetenie. Concentrarea cărţii de faţă în cîteva nuclee generative şi simbolica acţiune – impropriu numită astfel, căci ea constă, practic, într-un şir de rememorări şi de revelaţii – reprezintă expresia unei arte scriitoriceşti ce tinde spre esenţe şi de care trebuie să te apropii cu grijă, la fel ca într-o veritabilă ceremonie. A ceaiului şi a sensurilor.

                                                                                  Observator Cultural nr.778