Castele, biserici si cetati din Transilvania

1. Castelul de la Savarsin

Castelul regal de la Săvârșin este un conac deținut de familia regală română și situat pe domeniul de la Săvârșin, din județul Arad. Pe locul clădirii actuale se găsea în secolul al XVIII-lea castelul familiei nobiliare Forray

Acest castel a fost construit între anii 1650-1680.

La 9 iunie 1784 de aici a fost rapit vicecomitele Andras Forray (senior) de catre haiducii conduși de Petre Baciu. Șeful administrației comitatului a fost eliberat numai după satisfacerea revendicărilor haiducilor de către însuși împăratul Iosif al II-lea. Nu peste mult timp, la 3 noiembrie 1784 au sosit aici cetele lui Horia, Cloșca și Crișan, cărora li s-au alăturat iobagii de pe domeniu, care au refuzat să se opună răsculaților.

Proprietatea castelului s-a transmis prin nobilimea maghiară, pentru ca spre sfârșitul dominației maghiare asupra Transilvaniei să treacă în fine în proprietatea lui Carol Hunyady, care a stăpânit domeniul Săvârșin până la moartea sa în 1932. După moartea acestuia, domeniul intră în proprietatea societății „Corvin”, la care acționar majoritar era Anton Mocioni. La 26 martie 1943, acesta vinde acțiunile majoritare regelui Mihai I. Acest castel nu a aparținut niciodată lui Carol al II-lea.

Refacută la începutul secolului al XIX-lea, în stil neoclasic și prevăzut cu etaj și balcon, clădirea castelului a suferit în cursul deceniilor multiple transformări interioare și exterioare. Castelul este înconjurat de un parc prevăzut cu lac și debarcader. După ce a fost confiscate de comuniști în 1948, la fel ca toate celelalte prorientăți regale, castelul a revenit în posesia Casei Regale la 1 iunie 2001. Principesa Margareta conduce acțiunile de restaurare a parcului și a casei în acelasi stil creat în 1943 de Regina-mamă Elena.

La 20 septembrie 1999 a fost înregistrat la Tribunalul Arad dosarul civil 4732/09.09.1999, prin care fostul suveran Mihai al României cerea să reintre în posesia castelului și domeniului Săvârșin, cumpărat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial pe baza contractului de vânzare/cumpărare nr. 9509/01.04.1944.[

După retrocedarea castelului, regele a renunțat la mobila veche, care a fost încărcată în camioane și transportată la Olănești, la Regia Protocolului de Stat. Grădinile au fost refăcute, fiind tăiați brazii și vegetația care nu apăreau în planurile inițiale ale castelului, intenția fiind ca parcul să fie refăcut cum arăta înainte de confiscarea de către comuniști

Castelul, asa cum a fost refacut final in 2012:

2. Biserica rotunda din Geoagiu

Biserica Rotonda din Geoagiu a fost construită în secolele XI-XII. În lăcaşul de cult nu se mai ţin slujbe şi poate fi vizitată doar ca muzeu. Mai puţin cunoscută de turişti, chiar şi de către cei care vizitează frecvent staţiunea Geoagiu-Băi, Biserica Rotonda impresionează prin vechimea şi forma ei ciudată. Potrivit istoricilor, a fost construită în secolele XI - XII, în vremea regelui Ladislau I al Ungariei, fiind astfel considerată cea mai veche biserică medievală din ţară. Din acea perioadă datează şi primele morminte aflate în jurul lăcaşului religios. Legenda spune că bisericuţa, cu ziduri groase din cărămidă romană şi din piatră de râu, a fost opera unor cruciaţi care se întorceau din Ierusalim pe drumul roman care străbătea Valea Geoagiului. Rotonda a fost folosită ca biserică, apoi a fost transformată în capelă, pentru că în vecinătatea ei, trei secole mai târziu, a fost ridicată o altă biserică. Primii proprietari ai „Rotondei“ au fost nobilii din familia Akos din Geoagiu, iar arhelogii au descoperit în curtea şi în incinta ei 172 de morminte. Copiii erau înhumaţi în interiorul Rotondei, arată rezultatele săpăturilor arheologice. Activităţile de cercetare nu au scos însă la iveală întreaga poveste a clădirii.

În aceeaşi curte, la adăpostul unor pini bătrâni, turiştii descoperă o altă biserică medievală, veche din secolul al XVI-lea. Biserica vecină a fost ridicată în stil gotic, din cărămidă şi pietre funerare romane, iar poarta de intrare în lăcaşul de cult reformat este străjuită de statuetele a doi lei, vechi de aproape un mileniu. Cele două construcţii sunt deschise mai tot timpul, însă doar în biserica gotică mai au loc slujbe religioase. „Comunitatea reformată din Geoagiu mai numără doar câteva persoane care participă la slujbe, iar acestea au loc cam o dată pe lună. 

3. Biserica din Rasinari

Biserica Sfanta Treime din Rasinari este o biserica ortodoxa, smerita si linistita, asezata la o distanta de doar 8 kilometri de municipiul Sibiu. Aceasta biserica, cu hramul Sfanta Treime, s-a zidit intre anii 1801-1815, cu staruinta si cheltuiala unui singur rasinarean, Ion Bungarzan. Intrucat ctitorul si-a epuizat intreaga sa avere, terminarea lucrarilor la acoperis si la turn s-a facut prin contributia credinciosilor.

Ca stil si ca forma de arhitectura, biserica din Rasinari imbina stilul bazilicilor romane - nava lunga, cu cel bizantin - cruce data de intersectia navei cu cele doua abside semicirculare, si cu stilul gotic ardelenesc, dat de turnul inalt, zidurile groase si inalte si turnuletul de deasupra cupolei, care dau un loc aparte bisericii din Rasinari, in concertul bisericilor din Transilvania.

La data de 12 septembrie 1915, biserica s-a sfintit de catre episcopul Vasile Moga. Cand a venit ca episcop al romanilor ortodocsi din Transilvania, invatatul teolog Andrei Saguna (1805-1873), s-a indragostit de aceasta biserica mareata, precum si de comuna Rasinari, ai carei locuitori l-au ajutat cu bani grei, ca sa ajunga la imparatul de la Viena.

In acest locas, Angrei Saguna a savarsit multe slujbe arhieresti si a prezidat multe intruniri ale fruntasilor ardeleni, intrucat romanii nu aveau in cetatea Sibiului o biserica de o asa marime. Aici au fost hirotoniti sute de preoti ardeleni, de catre marele Saguna, care a si dorit sa fie ingropat sub streasina acestei biserici din Rasinari. Alaturi de sfantul locas, intr-un mausoleu impozant, isi doarme somnul de veci marele mitropolit Andrei Saguna.

4. Castelul Huniazilor.

Castelul Hunedoarei, numit și Castelul Corvinilor, al Corvineștilor sau al Huniazilor, este cetatea medievală a Hunedoarei, unul din cele mai importante monumente de arhitectură gotică din România.

Este considerat unul dintre cele mai frumoase castele din lume, fiind situat în „top 10 destinații de basm din Europa”.

Castelul a fost ridicat în secolul al XV-lea de Ioan de Hunedoara pe locul unei vechi întărituri, pe o stâncă la picioarele căreia curge pârâul Zlaști. Este o construcție impunătoare, prevăzută cu turnuri, bastioane și undonjon. Acoperișurile sunt înalte și acoperite cu țiglă policromă. Castelul a fost restaurat și transformat în muzeu.

Castelul Huniazilor în Harta Iosefină a Transilvaniei, 1769-73

Cetatea a fost una dintre cele mai mari și vestite proprietăți ale lui Ioan de Hunedoara. Construcția a cunoscut în timpul acestuia însemnate transformări, servind atât drept punct strategic întărit, cât și drept reședință feudală. Cu trecerea anilor, diverșii stăpâni ai castelului i-au modificat înfățișarea, îmbogățindu-l cu turnuri, săli și camere de onoare. Galeria și donjonul - ultimul turn de apărare (turnul "Ne boisa" = Nu te teme), rămase neschimbate de pe timpul lui Ioan de Hunedoara, precum și Turnul Capistrano (după numele lui Ioan de Capistrano, un vestit călugăr de la curtea castelului) reprezintă câteva dintre cele mai semnificative părți ale construcției. Mai pot fi amintite Sala Cavalerilor (o mare încăpere de recepții), Turnul buzduganelor,Bastionul alb care servea drept depozit de bucate și Sala Dietei, având medalioane pictate pe pereți (printre ele se găsesc și portretele domnilor Matei Basarab din Țara Românească și Vasile Lupu din Moldova). În aripa castelului numită Matia se mai deslușește destul de vag, o pictură referitoare la legenda cu corbul de la care se zice că își trag numele urmașii lui Ioan de Hunedoara (Corvini). În curtea castelului, alături de capela zidită tot în timpul lui Ioan de Hunedoara, se află o fântână adâncă de 30 de metri. Conform legendelor, această fântână ar fi fost săpată de trei prizonieri turci, cărora li s-a promis libertatea dacă vor ajunge la stratul de apă. Dar după 15 ani de trudă, când au terminat fântâna, stăpânii nu s-au ținut de cuvânt. Se spunea că inscripția de pe zidul fântânii inseamnă „Apă ai, inima n-ai”. În realitate, conținutul descifrat de specialiști este Cel care a scris această inscripție este Hasan, care trăiește ca rob la ghiauri, în cetatea de lângă biserică

5.Biserica fortificata Biertan

Localitatea a fost atestată documentar pentru prima dată în anul 1224.

Biertanul face parte dintre primele așezări germane de sași din Ardeal fiind cuprins în cele „Două Scaune” (Mediaș și Șeica) în Diploma Andreeană (Andreaneum) din 1224. Localitatea Biertan este atestată documentar in 1283, într-un document alături de Mediaș și Moșna, toate trei localitățile aflate într-o competiție acerbă pentru obținerea centrului administrativ al celor „Două Scaune”. Astfel, fiecare din cele trei localități încerca să-și măreasca renumele printr-o construcție sacră mai impunătoare și ornamentală.

În 1397 Biertanul este atestat ca cetate. Ca orice așezare săsească, avea organizare urbanistică, remarcându-se stilul francon al șirurilor de case dispuse în jurul unei piețe centrale, deasupra careia se înalță impunătoarea biserică-cetate. Impresionantul monument de cult îmbină armonios stilul gotic cu cel al Renașterii, apărat fiind de trei ziduri de incintă cu turnuri și bastioane medievale. Prima incintă a cetății este atribuită secolului al XII-lea, când probabil a fost ridicată și prima biserică (Sf. Maria). Biserica actuală a fost ridicată în 1486-1524, în stil gotic-târziu.

Timp de 300 de ani, între 1572 și 1867, Biertanul a fost sediul episcopatului săsesc, aceasta favorizând construirea uneia dintre cele mai puternice cetăți țărănești din Transilvania, în jurul bisericii fortificate. În 1572, preotul Lucas Unglerus (din Biertan) este ales intendent suprem al comunității evanghelice din Transilvania, localitatea câștigând în importanță spiritual - religioasă ceea ce pierduse în plan administrativ în defavoareaMediașului. În 1704, cetatea, deși foarte puternică, a fost luată prin surprindere de curuți, și devastată de aceștia; în timpul ocupației curuților, aceștia au furat vasele prețioase de cult, documente inestimabile și au violat criptele episcopilor în căutare de tezaure.

În anul 1733, când episcopul român unit cu Roma Inocențiu Micu-Klein a organizat o conscripțiune în Ardeal, în localitatea Bertán erau recenzate 35 de familii românești. Cu alte cuvinte, în Biertanul anului 1733 trăiau circa 165 de români. Aceștia, însă, nu aveau nici preot și nici biserică

Protopopul Ștefan Moldovan a menționat în anul 1852 faptul că în perioada 1833-1844 biserica românească a fost folosită alternativ de ortodocși și de greco-catolici. În anul 1844 „neuniții [ortodocșii] au lăpădat pe uniți[greco-catolici] din biserica comună, și așia [sic] uniții au fost fără de oratoriu până în an[ul] 1850 (...) și acum se gătesc a redica biserica demnă de acest nume, Odată cu prăbușirea comunismului, crește numărul sașilor care părăsesc Biertanul cu destinația Germania. Dacă în anul 1977 locuiau în Biertan 1613 sași, în anul 1992 Biertanul număra doar 280 locuitori sași.

În 1775, în apropierea Biertanului, în pădurea Chimdru a fost descoperit Donariul de la Biertan, obiect ritual des invocat pentru a argumenta prezența unei populații creștine vorbitoare de limba latină în regiunea Daciei în secolul al IV-lea.
Interiorul bisericii Biertan:

Complexul arhitectural medieval este alcătuit din biserica și centura de fortificații, fiind amplasat în centrul așezării, pe un deal. Biserica de tip hală, ocupa partea centrală a complexului, fiind construită între anii 1490 și 1520 în stilul gotic târziu, fiind ultima din Transilvania înălțată în acest stil. Construcție monumentală, de mari dimensiuni, are trei hale de înălțimi egale. Intrarea se face prin trei porți: de vest, de nord și de sud. Meșterii din Viena și Nürnberg sunt părinții spirituali ai celor care au realizat între 1483 și 1513 splendidul altar poliptic al bisericii de aici, cel mai mare din țară, cu cele 28 de panouri pictate ale sale. Amvonul, sculptat în piatra, din 1500, deși opera meșterului Ulrich din Brașov, trădează puternica influență sud-germană.

6. Manastirea Ramet

Mănăstirea Râmeț, monument istoric  este o mănăstire din Comuna Râmeț, în județul Alba. Mănăstirea Râmeț este unul dintre cele mai vechi așezăminte călugărești din Transilvania. Ridicată în Munții Trascăului, pe lîngă râul Geoagiului (dacica Germisara) într-un loc numit de mocani „Valea Mănăstirii”, bisericuța cu hramul Izvorul Tămăduirii poartă ascunse în zidurile-i firave nu puține taine. Se cunoaște cu precizie că al treilea strat de fresce de pe zidurile interioare a fost pictat de Mihu de la Crișul Alb în 1377. Acest element face din lăcaș unul dintre puținele biserici românești de piatră databile, poate, în secolul XIII.

Mănăstirea și biserica s-au aflat sub protecția lui Matei Corvin, a voievodului Radu Vodă cel Mare, ca și a lui Mihai Viteazu, care a refăcut-o. Mănăstirea este una dintre puținele care au rămas ortodoxe în secolul al XVIII-lea, până la distrugerea ei prin tunurile generalului Bukow. Faptul este consemnat într-un limbaj profetic de unul dintre călugări: „scris-am eu Silvestru monahu cînd au stricat necredincioșii mănăstirea de la Rîmet și cea de la Geoagiu, la anul 1762, în august 20, într-o zi de sîmbata spre pieirea loru”. După o nouă distrugere, ca represalii pentru participarea localnicilor la răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, (1785), biserica este refăcută în 1792. Mănăstirea se redeschide la 1940, iar în 1955 sinodul hotărăște transformarea ei în mănăstire de maici. În 1959, este desființată de comuniști, dar maicile revin în 1962, sub „acoperirea” unei secții de covoare.

Denumita si Catedrala Muntilor Apuseni, numele  acestei mănăstiri este legat în mare măsură de cel al episcopului Emilian Birdaș de Alba-Iulia. În decursul episcopatului său a fost efectuată o complexă operație de ridicare a bisericii vechi cu 2 metri și 8 centimetri, (astfel fiind salvată de la distrugere) și concomitent a fost construită biserica nouă cu Hramul SfințiiApostoli Petru și Pavel, numită și Catedrala Munților Apuseni. Prea Sfințitul Episcop Emilian Birdaș a spus în acest context: ”Cele două biserici de la Râmeț vor grăi peste ani și veacuri despre credința poporului român născut creștin, despre iubirea de neam și glie strămoșească a fiilor lor, de unitatea tuturor în duhul dragostei creștine”.

7. Manastirea Hodos Bodrog

Mănăstirea Hodoș-Bodrog este o mănăstire ortodoxă din România situată în comuna Felnac, județul Arad.

Actuala manastire, situata pe soseaua Arad - Periam, la numai 15 km nord de Arad, pe cursul inferior al Muresului, dupa traditie, ar fi o continuare a alteia mai vechi din Cenad (pe Mures) de la inceputul secolului XI. Cercetarile arheologice facute in anul 1976 au descoperit in incinta manastirii mai multe vestigii care dovedesc existenta unei asezari monahale pe acest loc inca de la inceputul mileniului II.

Tot dupa o veche traditie, manastirea Hodos Bodrog, a luat fiinta in urma descoperirii unei icoane a Maicii Domnului cu Pruncul Iisus. Traditia ne istoriseste cum un taur din turma unui pastor a scos cu coarnele dintr-o movila de pamant Icoana "facatoare de minuni" a Maicii Domnului, pe acel loc credinciosii construind o bisericuta unde s-a pastrat icoana, acesta fiind doar inceputul manastirii. Hodos, ar fi fost numele taurului de care legenda leaga inceputul manastirii si provine de la slavul "hudus", care inseamna sarbatoresc, maiestuos. Numele de Bodrog desemneaza pozitionarea manastirii intre ape, intre satele Bodrogul Vechi si Bodrogul Nou. 

Prima atestare documentara a manastirii, apare intr-o diploma emisa de Regele Bela al III-lea, de la 1177, prin care se atesta proprietatile monahale si vecinii acesteia. Se spune ca vechimea manastirii ar fi mult mai mare, pentru ca aici ar fi salasluit, pe vremea ducelui Ahtum, la inceputul secolului al XI-lea, calugari greci de rit rasaritean.  Intr-un alt document din 1216 Manastirea Hodos - Bodrog, sub numele de "Manastirea Ciala" este mentionata in randul altor manastiri de rit rasaritean apartinand de sistemul monastic teodosian cu centrul la Ierusalim. Din anul 1446 se generalizeaza denumirea de Bodrog, iar din anul 1784 apare denumire a de Hodos-Bodrog. In secolul al XII-lea manastirea avea o biserica de lemn, actuala biserica de zid existand din a doua jumatate a secolului al XlV-lea. 

In anul 1948, manastirea a pierdut dreptul de a mentine scoala orfelinat. Multi calugari au ajuns in temnita, iar manastirea a fost deposedata de terenurile agricole, de utilaje si de padure. Decretul 410 din anul 1959 a interzis manastirii sa mai primeasca calugari. Lacasul a ramas cu 2 hectare de teren ca zona de protectie, iar cladirile si dependintele au fost date spre folosinta CAP-ului.  La 1965 a fost adus staret Timotei Iftimie, cu care a colaborat la inviorarea vietii duhovnicesti si propasirea lucrarilor gospodaresti. Pana la 1976, manastirea a functionat cu statut de gospodarie anexa a Episcopiei Aradului, iar dupa 1977 a primit autonomie. Intre anii 1979-1985 i s-au facut mari reparatii si lucrari de consolidare. In anul 1991, pe baza Legii 18, asezamantul a primit 10 hectare teren, iar pe baza Legii 169/1997 urmeaza sa fie improprietarita cu suprafata agricola pana la 50 de hectare si 30 de hectare de padure. 

Biserica manastirii cu hramul "Intrarea in Biserica a Maicii Domnului" (21 Noiembrie), dateaza din a doua jumatate a sec. XIV, si este o constructie din piatra si caramida romana, cu ziduri foarte groase, fiind construita in stilul triconic bizantin. In decursul timpului biserica a trebuit sa fie de mai multe ori restaurata, pastrandu-se insa forma ei initiala, intervenindu-se doar la acoperis, care, in sec. XVIII, a primit o forma baroca. Dupa anul 1766 s-a executat tencuirea bisericii in exterior, cu tencuiala de var si nisip cu influente baroce. Pentru a putea fi mai bine protejata si pentru a-i mari interiorul, in anul 1790 s-a mai adaugat un pridvor, care era prevazut a fi cu turla, dar din lipsa de fonduri nu a mai putut fi terminat. Catapeteasma din lemn a fost executata de staretul Ieronim Balinton, in 1940.

8. Castelul Lazarea

Castelul Lázár (în maghiară Lázár-kastély), este un castel construit într-o combinație de stiluri: romanic, gotic și renascentist în același timp, situat în comuna Lăzarea, județul Harghita, România. Cetatea poartă numele familiei Lázár, care a construit-o.

Ștefan al IV-lea Lazar, jude al scaunelor Ciuc, Gheorgheni și Cașin a fost cel care a demolat conacul medieval aflat pe proprietate, construind o clădire mai amplă refolosind unele segmente ale vechii clădiri. Cel mai vechi corp al clădirii actuale datează din 1532, restul fiind adăugate între 1631-1632. Vărul principelui a dorit încă de la început o reședință demnă de un principe care să exprime o influență a vieții politico-administrative a Principatului și a reușit să ilustreze acest aspect prin detaliile construcției: scara monumentală, bastioanele decorate cu inscripții și blazoane și cornișa pictată după stilul renascentist.

Recent, construcția a fost cercetată de către arheologi și au fost descoperite în fundațiile conacului două tracturi și un ax orientat est-vest. În ceea ce privește fațada sudică, aceasta a fost ocupată de o logie lungă de 4,6 m cu arcade, iar pereții sălilor erau pictați cu diferite figure zoomorfe și antropomorfe. Ferestrele castelului de la primul etaj au timpane triunghiulare, iar pereții sunt decorați cu bosaje de colț și frize pictate. Cea mai lungă și veche inscripție se află pe bastionul sud-vestic: “Propugnaculum istud fecit fieri Generosus Dominus Stephanus Lazar Regius Supremus Sedis Siculicalis Csik Gyrgio et Kazon. Anno Domini Millesimo Septingentesimo Trigesimo Primo 19 die Septembris”. După ridicarea zidului estic al incintei noi, în colțul nord-estic s-a ridicat brutăria și bucătăria. De aici în continuare se construiește întreg corpul nord-vestic denumit “Sala cavalerilor”, ce va găzdui la etaj sala dietelor scaunelor secuiești. Un lucru interesant este că în mijlocul curții a fost amplasată o închisoare unde stăteau întemnițații până ce se hotăra soarta lor. Rolul construcției a fost cel de a construi un ansamblu bastionar imens și unic în Transilvania cu un rol important în Principat.

Castelul familiei Lázár, trecut de partea curuților în revoluția condusă de Francisc Rákóczi a fost devastat și incendiat de Habsburgi între 1706-1707, iar cel mai afectat corp a fost cel rezidențial. Zidurile din centru s-au prăbușit și doar încăperile adosate zidului estic au rămas intacte.

După ce a redobândit încrederea casei imperiale, Francisc IV. Lázár a fost numit în 1742 jude al scaunelor Ciuc, Gheorgheni și Cașin și și-a mutat reședința din nou la Lăzarea, ridicand până în 1742 un nou corp în stil baroc numit anterior „Casa Doamnei”. Șase ani mai târziu castelul a fost din nou incendiat și după aceasta nu au mai existat reconstrucții însemnate.

În 1773 castelul a fost împărțit între cei trei membri ai familiei până la mijlocul secolului al XIX-lea, dar la momentul respectiv doar o mică parte din cetate a fost locuită. Cele mai recente cercetări privind Cetatea Lázár au fost făcute între 1963-1977 și 1982, iar în urma acestora s-a consolidat și reconstruit bastionul Roșu, “Sala cavalerilor”, bastionul ciunt din spatele acestuia, temnița, corpul porții și fațada sudică, precum și picturi din 1532.

În prezent Castelul Lázár este administrat de Centrul Județean de Creație, instituție aflată sub tutela Consiliului Județean Harghita, însă trăiesc și urmași ai familiei Lázár care îl revendică.

Ansamblul castelului Lázar figurează în noua listă a monumentelor istorice 

9. Castelul Sukosd-Bethlen Racos

A fost construit în 1624 de familia grofului Istvan Sükősd, pe domeniul primit de acesta de la principele Gabriel Bethlen. Zidurile închideau o incintă rectangulară întărită la colţuri cu bastioane circulare. În ciuda aspectului de cetate, construcţia a fost în primul rând o reședinţă nobiliară luxoasă și confortabilă, fortificată totuși pentru a face faţă unei eventuale năvăliri turcești, dar mai ales pentru a rezista răscoalelor ţărănești.

Încăperile erau distribuite pe două niveluri. Parterul revenea funcţiunilor gospodărești, în timp ce la nivelul superior erau spaţiile de locuit, diverse saloane și săli pentru festivităţi. Prin donaţie, apoi fiind lăsat moștenire, castelul schimbă mai mulţi proprietari. În 1694 el devine proprietatea lui Samuel Bethlen. După 1700, acesta repară și extinde castelul. El ridică deasupra intrării de pe latura sudică un turn rectangular. După aproape 200 de ani, castelul devine proprietatea familiei Teleki, iar în 1903 comunitatea comunei Racoș cumpără moșia și castelul.

Din păcate, destinaţiile pe care le-a primit construcţia de-a lungul secolului XX nu au făcut altceva decât să conducă la intervenţii brutale care n-au respectat criterii arhitecturale sau istorice. După 1962, aici era sediul CAP, iar un turn devine remiza pompierilor. Cu toate acestea, castelul a rămas în picioare și merită să fie repus în valoare printr-o restaurare riguroasă.

Consemnat G.N.