Mici povesti inventate sa acopere o realitate inselatoare

L-am ascultat intr-un clip si i-am vazut fotografiile lui Ionut Caras, tanar fotograf roman specializat in photoshop care i-a permis sa-si lase libera imaginatia si sa contureze profilurile unor varstnici care nu mai gasesc rostul  vietii lor amarate. Rezultatul este impresionant si il prezinta pe tanarul roman ca pe un revoltat al unei epoci injuste, un reprezentant cu mijloacxe specifice ale cotidianului uneori ajuns in situatia de a nu mai fi suportat. Iata cateva imagini atat de graitoare incat mi-a fost lesne sa-mi pot imagina niste life stories:

1. Dumitru, alintat de parinti Miticuta a crescut intr-o familie de mici negustori care aveau un magazin pe Mosilor unde vindeau la gramada mobila veche, carti de gen anticariat, maruntisuri pornind de la stilouri iesite din uz si uzante pana la farfurii disparate din vechi servicii Rosenthal. Era copil cand inainte de razboi tatal sau castiga binisor. Targovetii veniti cu treburi prin Bucuresti se opreau la mica pravalie de pe Calea Mosilor unde la intrare era un clopotel si un cocos si unde se intrebau  cum reuseste cocosul sa ii salute cu bing-bang in loc de un cucurigu rasunator. Oricum, cocosul isi casca gura la fiecare deschidere a usii. Pe Miticuta il fascina cocosul Clopotila. Intr-o zi, tatal sau a facut o achizitie grozava: A cumparat din casa unui batran evreu ai carui mostenitori se grabeau sa paraseasca tara un orologiu de perete frumos, cu incrustratii aurite si cu un sunet grav la fiecare sfert de ceas. Tatal lui l-a pus undeva in camaruta din spatele magazinului cu intentia sa-l vanda odata si odata. Fiindu-i insa atat de drag, intarzia sa-l scoata la vedere. Valoarea sa consta in sentimentul de atasament dezvoltat de tata fata de un obiect pe care il achizitionase mult sub valoarea sa. Asa au trecut anii. Miticuta, de acum devenit Mitica a trecut cumva si peste durerea pierderii mamei si peste nenorocirea cu bombardarea magazinului de pe Mosilor. Prin anii `70 - cand el lucra la un anticariat de pe Bulevardul Balcescu - tatal sau s-a imbolnavit si apropiindu-i-se sfarsitul i-a aratat ascunzatoarea din pivnita micii garsoniere in care locuiau doar ei doi si unde era infasurat intr-o panza moale, de casmir, orologiul. Acesta devenise pentru amandoi averea familiei prin cultivarea sentimentului de “unica comoara”. Cu timpul, obsedat de comoara lui, Mitica, devenit de acum Dumitru cu venerabila varsta de 80 ani nu mai facea nici doi pasi fara sa-si poarte orologiul intr-un sac in spate. “ De ce-l porti cu tine, Dumitre?” il intrebau oamenii. “Iaca, sa stiu cand se apropie timpul sa ma duc langa Tatuta””, fara sa mai bage de seama ca de cateva decenii orologiul incrustat si aurit nu mai arata nici ora, nu mai semnala nici trecerea sfertului de ora; ramasese un sfert de orologiu simbol al unei epoci sfarsite.

2. Dupa ce i-a murit sotia, intr-un stupid accident de tramvai, Simion a avut o cadere indelungata in care nu a mai stiut de el. Nu-si amintea cine este, cum il cheama, daca e singur sau are familie. Vecinii din blocul de garsoniere unde traise 40 ani impreuna cu iubita sa Sofia s-au hotarat vazand ca nu-i mai cunoaste, ca nu iese sa-si faca cumparaturi, nu aeriseste, nu face curatenie si doar liniste apasatore se auzea din mica sa locuinta sa-l interneze la un azil. Simion nu s-a opus, doar soptea incetisor: “ ce se va intampla daca Sofia nu va sti unde sa ma gaseasca?”.

Mai sta si acum la acel azil modest, plin de dureri care materializau in plumb aerul din jurul unor batrani care asteptau mereu o vizita pregatita timp de o saptamana. La sfarsitul saptamanii, in seara de duminica fiecare explica celorlalti ca fetita, sotia, mama asteptata a fost prea ocupata sa poata veni, dar saptamana viitoare…  Simion obtinuse permisiunea mai marilor azilului sa plece in fiecare duminica dimineata sa se intalneasca cu sotia sa. Sefii ridicau din umeri dar il lasau sa plece, caci se intorcea de fiecare data la ora convenita. S-a intamplat odata sa-l urmareasca sora unui coleg de azil impinsa de curiozitate: Simion a schimbat calm doua tramvaie pana a ajuns langa vechea lui garsoniera, devenita acum proprietate a azilului si s-a indreptat spre parcul Bazilescu. Acolo a cumparat o floare la intrarea in parc si cu pas schimbat, vioi si usor saltat s-a asezat pe o banca uitandu-se in dreapta si in stanga. Murmura abia soptit: Sofica, vino, nu tii minte ca aici ti-am dat primul trandafir? Nu vezi, azi ti-am adus o floare rosie!

3. De baba Beatrice radea tot satul. In primul rand avea un nume imposibil: cine a mai auzit de un asa nume? Nici nu tineau minte bietii oameni cum o cheama si-i spuneau care cum ii venea: Beata, Batra, Beleaua, etc. Chiar si ea uitase povestea cu boieroaica de la conacul unde lucrase mama ei ca fata in casa si care o botezase asa la insistentele boierului care nu se stie de ce ii arata o anumita atentie si bunavointa copilei de o schioapa. In al doilea rand, radeau satenii de baba Beatrice caci de cate ori o intalneau purta in mana un sfesnic rotund, cu pereti de cristal si cu un carlig cu ajutorul caruia il agata intr-un cui prin locurile pe unde o purtau pasii nesiguri si cam imprastiati. De altfel sfesnicul nu avea ulei sau festila, nu l-a vazut nimeni luminand vreodata. I-l daduse de mult mama ei spunandu-i oarecum misterios ca trebuie sa aibe grija de el, caci asa o va recunoaste tatal sau. Bombardamentele de pe Valea Prahovei daramasera de mult conacul cel mare, inaltat pe o culme a satului. Boierii nu erau acolo si nici nu mai revenira la mosia lor. Acum mosia era parloaga iar baba Beatrice in virtutea cine stie carei amintiri din pruncie strabatea zilnic cu un toiag indoit in mana distanta dintre bordeiul sau darapanat si vestigiile conacului. Acolo se aseza pe o piatra si incepea sa lustruiasca cu o carpa smulsa din poalele rochiei decolorate lampa sa aducatoare de tata. Primarul, intr-o zi in care se trezise marinimos, ii propuse sa-i dea o bojdeuca mai mare, ramasa fara stapani, cu lumina electrica si o bucatica de gradina sa aibe din ce trai sa nu mai stea la mila vecinilor. Beatrice a refuzat motivand ca e prea departe de castel. Si azi o poti intalni pe orice vreme sontocaind prin frunzis in aerul rece al toamnei, cu toiagul intr-o mana si cu semnul prin care tatal sau ar putea sa o recunoasca, in cealalta..

4. Fane Schiopu` fusese parasit de nevasta in urma cu zeci de ani. Poate 20. Ramasese cu o fetita de cativa ani uitandu-se din poarta casei cum sotia lui se indeparta cu un geamantan intr-o mana si cu un zdrahon de cealalta mana. Pleca spre gara. De acolo urma sa ia drumul Italiei, imediat dupa revolutie.. De atunci nu au mai vazut-o, nu au mai auzit nimic despre ea. Micuta Maria a crescut, s-a inaltat, a intrat la facultate. Fane Schiopu` traia cu gandul la fetita lui tot mai frumoasa, tot mai isteata. El ramasese paznic la un depozit de caramizi. Lipsea noptile ca sa poata sa stea ziua pe langa Maria, sa-i incalzeasca supa, sa-i calce cate o bluza, sa-i faca curat in camera ei cand ea era la facultate. Era bucuria, mandria si ratiunea lui de a fi. Intr-o zi, prin anul trei, Maria veni acasa cu un baiat inalt, frumos, i-l prezenta tatalui si-i spuse ca ea paraseste facultatea si de fapt paraseste tara.  Iubitul ei cauta o slujba in Germania. Nu-si reveni din uimire tatal, ca Maria isi facuse deja geamantanul, il mangaie usor pe obraz, il asigura ca-i va scrie si se departa de mana cu baiatul, cu un geamantan micut in cealalta mana. Fane ramase in cadrul aceleiasi porti fara sa poata scoate un sunet. A doua zi facu ordine in casa, inchise cu grija geamurile si usile, acoperi mobila cu cearceafuri, isi lua o patura sub brat si pleca incet de acasa, tragandu-si cu greu piciorul beteag. S-a dus in codrul de la marginea orasului. Acolo a ramas, dormind in cate o scorbura sau pe un pat de muschi de padure. S-a imprietenit cu animalele mai mici sau mai mari, a invatat sa se hraneasca cu ce oferea padurea, a invatat zilele si orele in care trebuia sa se ascunda caci veneau in mercedesuri vanatorii.

Cu timpul a observat in spate doua umflaturi dureroase, gata sa sparga pielea. Dupa cateva saptamani a constatat doua mici aripioare care nu-I mai incapeau in camasa. Erau pene fine, subtiri, pene adevarate. In cateva luni vietuitoarele padurii l-au vazut cu doua aripi, mari frumoase, bogate. Au inceput in limba lor sa-l cheme: Ingerul…

S.D.