„Ş-atunci Memfis se înalţă, argintos gând al pustiei”

  Alex. Ștefănescu on April 22, 2015  

                 

Poate că Eminescu n-ar fi trebuit să aleagă, din Memento mori, tocmai fragmentul despre Egiptul antic pentru a-l publica și pentru a-l trece astfel în rândul „antumelor”, sacralizate  de posteritate. Putea găsi în ampla construcție filosofico-istorico-lirică fragmente mai inspirate, scrise cu mai multă grație stilistică. Chiar prologul poemului, judecat independent, este superior din punct de vedere artistic  textului intitulat Egipetul. Eminescu l-a gândit ca pe o introducere în visul său despre mărirea și decăderea civilizațiilor și, redactându-l, s-a simțit fără îndoială liber de constrângerea de a respecta, fie și în linii mari, un adevăr istoric. Mai firesc decât să visezi pe o temă dată este să visezi pur și simplu, îndeletnicire în care poetul era un specialist. În primele strofe din Memento mori el se prezintă, de altfel, pe sine visând:

„Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur,/ Când a nopţii întuneric − înstelatul rege maur −/ Lasă norii lui molateci înfoiaţi în pat ceresc,/ Iară luna argintie, ca un palid dulce soare,/ Vrăji aduce peste lume printr-a stelelor ninsoare,/ Când în straturi luminoase basmele copile cresc.”

Un visător care își scoate noaptea la păscut turma lui de visuri, iată o imagine maiestuos-metafizică (aflată probabil și în memoria culturală a lui Nichita Stănescu, când a scris despre „turma lui de lei străvezii”).  Eminescu compară turma de visuri cu o turmă de oi de aur, pentru a da o sugestie de avere fabuloasă. Pentru că te poți considera, într-adevăr, foarte bogat ca proprietar de visuri.

Și alte imagini surprind prin noutate și forță expresivă. N-am mai întâlnit la alt poet (și nici în alte texte ale lui Eminescu însuși)  prezentarea lunii „ca un palid dulce soare”, care nu numai că înregistrează strălucirea stinsă a lunii, dar evocă discret și adevărul științific că soarele emite lumină, iar luna doar o reflectă. Iar despre „a stelelor ninsoare”,  la fel, nu a mai vorbit altcineva, stelele având parte de obicei de o reprezentare statică.  

În Egipetul găsim mai puține momente de poezie bună, dar găsim, totuși, asemenea momente și merită să facem efortul de-a le decupa din greoaia masă de imagistică ornamentală, pentru a ne bucura de frumusețea lor.

Regele Egiptului „Iese-n noapte... ş-a lui umbră lungă-ntins se desfăşoară/ Pe-ale Nilului lungi valuri. − Astfel pe-unde de popoară/ Umbra gândurilor regii își aruncă-ntunecat”.  

Formularea e complicată, seamănă cu deplasarea cuiva încurcat în propriile lui haine, prea largi. Dar cu puțină răbdare o înțelegem. Umbra regelui „lungă-ntins” (probabil în bătaia luminii lunii, care bate pieziș) se așterne peste valurile Nilului... Este o imagine de o melancolică măreție, pe care orice regizor și-ar dori-o într-un film despre un personaj august. Poetul merge mai departe, explicând că la fel se așterne peste valurile de popoare umbra gândurilor unui suveran. Comparația surprinde și tulbură, făcând sesizabilă disproporția uriașă dintre autoritatea faraonică și insignifianța vieții fiecăruia dintre supuși.   

                                            Memfis azi   

Regele Egiptului „iese-n noapte” după ce intră  într-o piramidă ca să reflecteze acolo, netulburat de nimeni, asupra trecutului și să înțeleagă ce ar trebui să facă pentru a opri declinul din vremea lui. Momentul de reculegere nu duce însă la nicio clarificare, iar din punct de vedere poetic rămâne infructuos, astfel încât putea să lipsească din poem. Abia când iese din piramidă, iar umbra lui se așterne romantic peste valurile Nilului, regele intră în comunicare cu amintirile fluviului și retrăiește trecutul grandios al țării lui (la Eminescu, se știe, trecutul este invariabil grandios, iar prezentul – meschin). Peisajul are o magnificență stranie, extraterestră  (datorită și împrejurării că poetul nu cunoștea dintr-o experiență directă lumea arabă):

„Ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde,/ Ale trestiilor sunet ce sub luna ce pătrunde/ Par a fi snopuri gigantici de lungi suliţe de-argint,/ Toat-a apei, a pustiei şi a nopţii măreţie/ Se unesc să-mbrace mândru veche-acea împărăţie,/ Să învie în deşerturi şir de visuri ce te mint.”

Trestiile care „Par a fi snopuri gigantici de lungi suliţe de-argint”  nu seamănă deloc cu trestiile de pe malurile lacurilor din copilăria poetului.

Urmează un lung discurs prolix, încărcat de podoabe ca un veștmânt preoțesc, în care evocarea vremurilor glorioase de altădată alternează cu instantanee ale decăderii din prezentul poemului.  Extragem din acest discurs câteva imagini de o frumusețe care uimește și încântă:

„Ş-atunci vântul ridicat-a tot nisipul din pustiuri,/ Astupând cu el oraşe, ca gigantice sicriuri”  (aceasta, pentru pedepsirea de către soartă a „unei ginți efeminate”, a „regilor pătați de crime” și „preoțimii desfrânate);

„Uraganul-acum aleargă pân'ce caii lui îi crapă”,

„Din a valurilor sfadă prorociri se aridic.”;

„Ş-atunci Memfis se înalţă, argintos gând al pustiei” ;

„Marea-n fund clopote are care sună-n orice noapte”

Amintirea orașului Memfis, eterică, intangibilă, nu este doar o amintire, ci și un miraj, un „argintos gând al pustiei”!  Bănuia oare profesorul de la catedră care preda un curs de istorie a Egiptului antic la Universitatea din Viena ce rezonanță au cuvintele sale în mintea unuia dintre studenți, aplecat asupra unui caiet în care scria de zor și ștergea din când în când câte ceva?