Ilinca Bernea

Ilinca B. este o persoană alcatuită din metafore şi o substanţă lirica care iese la suprafaţă ca o amprentă în tot ceea ce face: poezie, roman, proză scurtă, pamflet social, eseu, pictură, fotografie, regie de teatru.

Multiplu licenţiată (Academia de teatru şi film-regie, SNSPA-master în studii de gen, Facultatea de filosofie Bucuresti-doctorat în estetică ), încercând diverse joburi de-a-lungul vremii, chemarea, starea sa stabilă este scrisul--a scris atât de mult încât s-ar putea crede că nici o clipă din existenţa sa nu a fost dăruită altui scop.

Cu toate acestea a refuzat să se istovească în lupta cu mecanica editorială a publicaţiilor lasandu-si inspiratia si mintea sa fuga la alte scrieri, la captarea unui alt potenţial cititor. Cititorii săi fideli îi găseşti pe internet, la editura virtuală Liternet, în rândul studenţilor şi tinerilor. Poeziile sale sunt recitate şi asociate cu muzica la tot pasul . Prezenţa sa fizică în public este rară iar timiditatea ce-i inhibă tendinţa firească de afirmare este destul de neobişnuită în arena scriitorilor români care înţeleg competiţia şi duritatea ei.

Poezia de dragoste a IB este poate una din cele mai autentice şi preţioase forme de lirică. Când a început să scrie versuri, la 13 ani IB avea deja abordarea stilistică a unui poet format şi surprinzător de matur. Iata cum o întâmpina Constanţa Buzea în prefaţa primului volum de versuri apărut în 1997, la vârsta de 23 ani, Legile hazardului, volum pe care i l-a aranjat chiar ea, rămasă un sprijin al tinerei poete până la plecarea Doamnei Buzea…

Când mi-a fost prezentată de colegul meu Radu Ţeposu, ţi a venit pentru prima oară, acum vreo zece ani (1987) la redacţia publicaţiei studenţeşti ”Amfiteatru” unde lucram ca redactor de poezie, Ilinca Bernea era o adolescentă care scria cu o uşurinţă ameţitoare poezii în formă fixă, riguroasă, de o originalitate metaforică ieşită din comun, cu care m-a convins şi m-a cucerit. În afara de înzestrarea naturală uimitoare, total pură în elanul ei juvenil şi părând a nu-şi da seama de povara talentului său, căci trăia în permanenţă conectată la  energii rare şi stări de inspiraţie frizând geniul, era vizibilă la Ilinca Bernea încă de atunci cultura ei lirică şi filosofică., familiaritatea cu care se mişca printre autorii citiţi. Setea, febra, graba şi graţia de a şti, de a înţelege şi exprima, de a asimila generos totul, de a-şi proba calităţile şi puterea în orice registru, până la epuizare, făceau din copilul-minune o prezenţă fascinantă, uşor neliniştitoare…Poezia ei a înregistrat o schimbare la faţă prin forme libere, degajate, armonioase, coerente. Maturitatea ei lirică are aerul special şi dens al tuturor acumulărilor culturale şi al experienţei personale de viaţă. Poezia ei adunată în piese extraordinare, perene, valabile, face sumarul acestui manuscris norocos în sine şi norocos în contul cititorilor săi.

Din acea perioadă mai degrabă a copilăriei am ales la întâmplare două poezii:

Rătăcirea

Fugea desculţ pe marginea cerului până îl înghiţea pământul

Eu visam că e altul că e iubitul meu rătăcit departe

Acum o mie de ani şi mai bine

Vai şi câte femei au trăit în mine

Nici măcar n-am apucat să le îngrop.

Luna se vestejea şi cădea la picioarele mele

Era o vreme când eram pretutindeni, înţelegeam orice, vedeam tot

Acum fac poezie în special ca să mă aflu-n treabă

Scriu versuri lungi pe zidurile nopţii în alfabetul orbilor.

Din spate ne priveau oglinzile

Din spate ne priveau oglinzile sfios

Luam parte fără să vrem la o stranie incantaţie

Mocnea în noi un foc ivit de te miri unde

Sfinţeam cu gândul tot ce ne ieşea-n cale

Clipele aveau pe buze un surâs dureros

“Aşa e întotdeauna la despărţire”

Din spate ne priveau oglinzile tăios

Noi eram singuri în ascensor

Era un loc îngust şi tainic

Al treilea nu mai încăpea

Se pare că urcam, nu ştiam unde

Din spate ne priveau oglinzile mirate

Trăiam în interiorul unei păsări

Care-avea aripi tăiate

Tu murmurai aproape stins”de ce”

Eu m-agăţam din răsputeri de umbra ta

Să nu te pierd, era o bezna grea

Din spate ne priveau oglinzile speriate.

Întrebată cum s-ar prezenta ea, Ilinca a încercat să se definească prin pasiunile ei (nu puţine):

Îmi plac: Motanii, scorţişoara, vioara, caleidoscopul, ceaiurile aromate, muzica clasică, literatura şi filmele SF, prăjiturile cu marzipan, paltonul bunicii, raţionaliştii, dansul contemporan (nu că aş fi în stare), poezia şi pictura moderne, bijuteriile din argint şi din lemn, vitraliile, librăriile Cărtureşti, moda Charleston, parfumurile complicate, înotul, patinajul, Plaiul Foii, am mai zis motanii, teii, fotografiile vechi, căsuţele barometru, amerindienii, individualismul, basmele, prietenii mei, Bavaria, munţii, ecologia, pacifiştii, muzica ţigănească rusească, germana, poloneza, stilul gotic, Bratislava, Braşovul, pelerina pe care o purta M. Yourcenar la bătrâneţe, ţigările mentolate, trezitul cu noaptea în cap, mansardele, miturile, primăvara, ştiinţele dispărute, Bauhaus (trupa englezeasca), folclorul autentic, gânditorii existenţialişti, târgurile artizanale, leagănele, casele vechi, iedera, florile de gheaţă, apele curgătoare, pietrele transparente, jucăriile de lemn, răsăriturile, aniversările, focile, vidrele, tigrii, nuferii, lămpile, brazii, bicicletele, podurile, zăpada, adolescenţii, bătrânii, Muntele Galben din China, cutiile muzicale, jocurile logice, parabolele, lumina, casele și culorile din Bruges, bărbații britanici, călătoriile imaginare, diafilmele, verdele, simfoniile clasice etc.

Din 2010 IB a refuzat să se mai zbată să publice, deşi în sertare s-au adunat destule romane, piese de teatru, proze scurte, poezii etc. Spuneam că este o fiinţă rebelă. Nesupusă uzanţelor, regulilor, Ilinca B. nu recunoaşte obligaţiile, moda sau limitările în exprimare. Faptul că în 2005 a luat premiul pentru  proză al Uniunii Scriitorilor acordat romanului Semnul lunii a fost o bucurie mult gustată care i-a demonstrat şi valoarea scrisului ei. Dar, ca orice confirmare ea trebuie să fie urmată de altele. Ştim ce a urmat în cultură în anii ICR-HRP şi ai Fundaţiei Noua Europă. IB nu făcea parte din preferaţii bine cunoscutei elite intelectuale ce monopoliza cultura, favoriza publicarea şi dădea certificate de valoare cui trebuia.

O prezentare  la Semnul lunii aproape de stilul romanului a scris-o Luiza Palanciuc , aceeaşi care i-a tradus câteva poeme în limba franceză:

Sint cărţi cu o lumină deosebită, pe care le recunoşti înainte să invoci orice filiaţie reală sau presupusă. Te afli în faţa lor precum în faţa unei semnături imposibil de imitat, într-atît de singulară apare grafia acesteia. Semnul Lunii este o astfel de carte: incandescentă, vie şi tulburătoare, răscolind arhivele unor suflete, memoria şi singurătăţile lor. O voce feminină, cu inflexiuni de autoficţiune, conduce firul naraţiunii: conştiinţa care veghează şi ochi lăuntric deschis asupra celor din jur şi a propriului zbucium, într-o îmbrăţişare tragică. Arta Ilincăi Bernea este incantaţie şi petrecere a lumii prin gînd, unde fiinţele şi lucrurile sînt mereu supuse încercărilor sau provocărilor unui joc cu mărgelele de sticlă.

Întradevăr, acţiunea cărţii îl are drept personaj principal pe Herman Hesse, cu care autoarea interacţionează ştergând decenii şi construind ipostaze fantastice.

Cele mai importante publicaţii ale tinerei scriitoare sunt:

Mai 2010 – volumul de povestiri “Alma Musica” publicat la editura Dacia

http://www.edituradacia.ro/index.php?page=detalii&id=4026

Mai 2010 – volumul de versuri “Tratat de estetică a durerii” publicat la editura Dacia

http://www.edituradacia.ro/index.php?page=detalii&id=4025

Iulie 2006 – romanul „Semnul Lunii” publicat la editura Cartea Românească

http://www.librarienet.ro/carti/58332/Semnul-Lunii-Ilinca-Bernea

Decembrie 2004 – romanul „Legende Androgine”, publicat la editura Cartea Românească.

http://www.manuale-scolare.ro/manuale/39753/Legende-androgine-Ilinca-Bernea

Iunie 2003 – volumul de proze „Iubiri în cămaşă de forţă”, editura Cartea Românească, prefaţă de Mihaela Miroiu.

Iunie 2003 – volumul de versuri “Piatra erotica”, editura Vinea

Iunie 2002 – volum de versuri „Poeme în mi bemol major” publicat la editura electronică Liternet în colaborare cu Equivalences, Olanda.

Decembrie 1997 – volum de versuri „Legile Hazardului”, editura Cartea Românească.

Reality show

Îmi amintesc de vremurile bune în care mai existau prejudecăţi
Cu care se răfuiau poeţii
Acum s-a zis cu nedreptatea,
toate sursele de revoltă au fost eradicate,
E libertate la discreţie
E linişte şi pace
Nici un inadaptat, nici un paria, nici un nebun nu ne mai tulbură tihna
Nu mai mânjeşte cu sânge cerul marilor oraşe
Nu mai sapă abisuri în parcurile publice
 
Nici măcar câinii nu mai latră la lună
Au devenit realişti, blazaţi au înţeles că luna e doar un astru îngheţat
 
Acum substanţa lirică se fabrică artificial pe cale industrială
Din resturi de materie sonoră şi vizuală
Din rămăşiţele pământeşti ale vechilor epopei
Din cenuşa foştilor condamnaţi la moarte
 
Poeţii urmează cursuri de reorientare profesională
Unii dintre ei ajung hingheri, alţii devin contabili sau avocaţi
Dar nu mai suferă
Conştiinţa lor a fost eliberată de povara sufletului
Şi pot fi în sfârşit utili societăţii
 
Lumea a devenit un loc agreabil
Demonii au fost alungaţi
Îngerii - care vor să stea - spală vase, mătură, curăţă cartofi, cântă prin metrouri.

Life is fun

În Cuvânt înainte al romanului Legende androgine, considerat singurul roman feminist al epocii (deşi apoi IB, sub impresia exagerărilor curentului şi a impunerilor political correctness a părăsit militantismul), autoarea scria: „Se discută mult în lumea intelectuală despre "ororile" reducţionismului. Cartea mea îşi propune, printre altele, să dezbată şi această problemă. Personal subscriu la ideea că reducţionismul este una dintre cele mai ruşinoase boli ale gândirii omeneşti... Dar găsesc la fel de nocivă şi prea puţin blamata maladie a logicii dihotomice. Această nevoie de a trasa, de a inventa categorii antagonice, această înclinaţie spre definirea "părţii adverse", a celuilalt pol, în tuşe grosolan contradictorii, se întâmplă la toate nivelurile. Indiferent despre ce fel de "gen" discutăm, definim spectrul acestuia prin opoziţie totală cu genul de care ne disociem. Definim "gândirea europeană" drept "non-americană", un "non" care înseamnă de fapt "anti"... "Genul literar este non-filosofic", iar dacă ai de gând, dragă umanistule, gânditorule, simţitorule să te apuci de scris, hotărăşte-te mai întâi de partea cui eşti, din care tabără vrei să faci parte. „

Efectul de fluture

În dimineaţa aceea obişnuită o molimă a libertăţii a lovit oraşul
Nu se ştie ce anume a cauzat-o
Primul caz a fost un contabil care s-a trezit convins că e un non sens
Să-şi bea în grabă cafeaua fierbinte pe care avea s-o verse peste pantalonii călcaţi la dungă
Să-şi perieze pardesiul cenuşiu peste care avea să se aştearnă imediat praful
Să-şi lăcuiască pantofii pe care noroaiele aveau să-i smăcuiască în legea lor
Deîndată ce ieşea în stradă
Să se suie în tramvaiul care avea să îl ducă în mereu aceeaşi clădire cavou
În care îşi întemniţa opt ore pe zi tinereţile
Să cumpere pâine la întoarcere...

Afecţiunea se transmitea atât de repede încât până la amiază toţi locuitorii erau bolnavi
Spălătorii de geamuri n-au mai vrut să spele geamuri
Colecţionarii de timbre au încetat să mai colecţioneze timbre
Omizile au refuzat să se mai transforme în fluturi
Câinii n-au mai fost dispuşi să fugărească pisicile care îşi înfoiau cozile pe coclauri
Părinţii n-au mai dus copiii la şcoala părăsită de profesori
Criminalii nu şi-au mai înfipt cuţitele în nici o spinare

Era o dimineaţă obişnuită când uriaşul carusel s-a oprit în loc
Nici un vizionar n-a prezis-o
Nici un savant n-a bănuit existenţa virusului
Lumea s-a prăbuşit cât ai clipi şi s-a făcut pulbere
N-a rămas intact decât un singur zid
Pe care o mână scrijelise un minuscul: "dar dacă"...

N-au existat supravieţuitori care să tragă concluziile.

Un roman de tinereţe care a încins generaţia tânăra, în curs de experimentare de stiluri, muzici, sau  atitudini libere după revoluţie este Iubiri în cămaşă de forţă. După ani de zile de la apariţie este căutat, negăsit şi citit pe Liternet prin descărcare gratuită, aşa cum IB a acceptat să-şi prezinte cele mai multe din creaţiile literare, de artă plastică sau fotografie. Mihaela Miroiu i-a prezentat romanul. Printre alte consideraţii, profesoara de filosofie scria: 

Ilinca Bernea este o nomadă. Nu ştie decât de drumuri, decât de fugi: de şi spre sine. Îsi face perechea după chipul şi asemănarea ei. Iubeşte ca să poată scrie şi scrie ca să poată trăi ca să iubească, Ilinca e autoarea unei lumi de erotexte. E eropovestaşa. Ilinca este o romantică pe cât de cinică, pe atât de incurabilă.

Tot cu ocazia apariţiei acestui roman, Delia Oprea scriitoare şi redactoră Liternet, scria despre Ilinca Bernea: 

Ilinca este epică, aşa scrie, aşa vorbeşte, aşa scrie poezie, aşa iubeşte, pentru ea a fi este sinonim cua povesti, dar ea nu spune poveşti ci dă naştere unor vieţi fantastice din care ţâşnesc cu forţă stări ce nu par a putea fi descrise... uneori eşti copleşit, alteori eşti fericit sau oripilat, încerci să stai departe, dar e imposibil pentru că puterea ei este prea mare, pur şi simplu ea vrea să cucerească, trebuie să cucerească. Şi reuşeşte! (Ilinca Bernea şi vocaţia epicului)

Cum să ucizi poetul

De poeţi nu e niciodată nevoie.

Ei sunt nişte paraziţi, nişte lepădături, sunt cu toţii nebuni de legat.
Ei nu merită să trăiască în lume
Pentru că tot ce vor e să fugă din ea.

Poeţii nu sunt buni de nimic. Singurul lor talent e să tulbure ordinea publică.
Să facă dezordine în lucrurile pe care cu migală şi devoţiune oamenii de bine le aranjează cuviincios.
Poeţii scurmă prin deşeurile depozitate la marginea pământurilor locuite
Le ard ca să se încălzească şi din cenuşă îşi fac amulete
Sunt nişte păgâni
Nişte barbari
Nişte duşi cu sorcova care nu merită să trăiască
În lagărul pe care destoinicii îl numesc lume

Ei sunt cel mai adesea creaturi noctambule
Se hrănesc cu răşini, cu praful drumurilor, cu jăratic şi cu fantasme înăbuşite în sânge
Înfulecă şi fel de fel de duhuri

Poeţii sunt greu de ucis
Dar pentru binele colectiv
Există câteva mijloace prin care pot fi anihilaţi

Nu încercaţi să le amputaţi braţele sau picioarele
Tăierea membrelor îi va face să zboare
Deîndată ce nu mai pot umbla le cresc aripi

Durerea le amplifică puterile

Poeţii nu pot fi ucişi cu pietre
Pentru că ştiu să facă în aşa fel încât pietrele să se întoarcă spre cel ce le aruncă
Odată spânzuraţi umbrele lor încep să danseze cu umbrele celor vii, luându-le minţile
Sângele poeţilor răstigniţi se prelinge pe asfalt desenând contururi înfricoşătoare

Poeţii nu pot fi distruşi decât de un arcaş
Care-i loveşte drept în inimă
Arcaşul trebuie să fie de o frumuseţe rară
În aşa fel încât poetul să se îndrepte singur spre moarte

Cu cât ucigaşul e mai frumos cu atât poetul e mai fericit să moară
El ştie că va muri
Căci lumina din ochii arcaşului îi poate învinge pentru o clipă durerea
Iar durerea e ceea ce îl ţine în viaţă

Poeţii nu mor nici de frig, nici de foame, nici de boală, nici de bătrâneţe
Mor atunci când sunt străpunşi în inimă
De cel mai frumos arcaş care trage spre ei cea mai frumoasă săgeată din cel mai frumos oraş
Din cea mai frumoasă dintre lumile imposibile.

Pactul tăcerii

Există tăceri și tăceri

Tăceri înalte ca nişte prăjini de la înălțimea cărora lumea îți pare o glumă

 tăceri tenebroase și amenințătoare

Tăceri ca nişte ştreanguri în care-ți spânzuri mințile

Tăceri mincinoase  

Tăceri lascive

Tăceri scurte şi tăioase, ascuţite ca nişte pumnale

Tăceri în care te înfunzi ca într-o mlaştină

Tăceri menite să ascundă

Vuietul sângelui

Zbuciumul inimii devenite clopot

Tu stăpânești atât de bine arta de a vorbi fără să spui absolut nimic.

Eu nu știu decât să spun sau să tac

Chiar și când fabulez am tendința tâmpită de a arăta cu degetul la adevăr

până și în somn mă înfig în câte un rest de sens, cu colții și cu unghiile

cu sete de vampir

Am prostul obicei să prizez mereu în minte câte ceva problematic

În loc să mă las pradă extazului sau contemplării 

Cel mai tăcut este și cel mai iubit dintre pământeni

Cel care ascultă și aprobă în tăcere este întotdeauna cel mai bun prieten al omului

Eu însă am vocația mărturisirii

Nu stăpânesc arta de a folosi vocabularul ca pe o gumă de mestecat

Nu-mi rămâne decât să tac

Într-o lume în care adevărul nu mai face doi bani

În o mie de feluri

Cu o mie de limbi retezate

Pe o mie de voci fără sunet

Emigrantul
 
Nu e nimeni aici. E linişte. Vântul îşi face loc prin pânzele găurite, prin ferestrele sparte, prin zidurile prăbuşite şi îşi cântă melopeea.
Nu te întoarce, nu ai de ce să te întorci aici, nomadule, nu mai numi locul acesta acasă.
Fiului meu i-am spus: sunt fiica apusului, dintotdeauna
Orice ţară de la soare apune e patria mea.
Părinţii mei sunt apa acestui lac şi umbra acestui munte pleşuv de la capătul lumii

Nu e adevărat că m-am născut într-un ghetou dintr-o legendă urbană oarecare
În care toate personajele sunt anti-eroi
Nu e cu nimic mai adevărat
decât faptul că am trăit dintotdeauna pe pământul dorinţei,
Numai şi numai pe meleagurile de la Soare Apune

Libertatea mea a fost aceea de a închide ochii

Nu te întoarce din drum, nomadule,
Asta e regula jocului dacă vrei să fii veşnic tânăr
Aruncă-ţi amintirile la câini, dă-le de pomană, îngroapă-le, dă-le-ncolo de năluci
Nu te mai uita îndărăt.

Înţelege că nu ai unde te întoarce
Ţara asta e un loc pustiit, un sat din care vulturii înfometaţi au mâncat până şi pietrele.

Intermezzo

Trupul tău eteric încă mă atinge mai aievea decât orice prezenţă
Suntem singurele două exemplare din specia noastră
Nu avem de ales decât neantul

Volumul de versuri Poeme în mi bemol major are drept introducere un Credo al scriitoarei în care ea îşi evaluează rolul critic din literatura română: „Trebuie să mărturisesc acum că mi-a fost dat să fiu o descoperitoare prin natura meseriei. Gunoierii culturali nu au cum să fie altfel decât mistici, pentru că fără o credinţă fermă că gunoiul iluziilor colective poate fi înlăturat, nu s-ar mai încumeta la o asemenea muncă. Personal nu am făcut nici o altă descoperire decât aceea că descoperitorii nu produc gunoi, în vreme ce inventatorii îl generează în cantităţi inepuizabile. Prin urmare, deşi sunt în admiraţia descoperitorilor, mă pun în slujba inventatorilor...”

Labirintul

gesturile noastre moi, lente şi sedentare
mişcările noastre moşcăite...
fantasmele care ne cos sufletele cu acelaşi fir
coşmarurile care ni le destramă în aceleaşi spaime
dorul care ni le leagănă în aceleaşi cuvinte

bătăile inimii noastre sincronizate în andante şi allegro
niciodată în moderato cantabile

toate alcătuiesc geometria secretă a unui labirint
din care n-aş vrea să ies niciodată

Stafia

Nu s-a întâmplat nimic
S-a trântit o fereastră

Nu e nimeni aici
Doar Frica
măsurându-ne umbrele, numărându-ne clipele
 
Deşeurile fostelor utopii împrăştie radiaţii
care îi afectează pe cei slabi
încă dispuşi să mai creadă în ceva
 
Dar în cele din urmă cinismul
Va crea anticorpi
Va învinge
 
Orice speranţă.

Este interesant modul în care o percepe pe Ilinca Bernea un coleg de facultate şi de generaţie, la rându-i scriitor emigrat, în prezentarea volumului „Alma Musica” Intro:"Adâncimea la care Ilinca deconstruieşte şi aşează, nu este literară, este filozofică, felul torenţial şi subtil prin care ideile devin personaje ori redevin idei este unic în literatura noastră, mai detaşată în demnităţile şi confortul ei inutil... Ilinca te solicită, gândeşti şi te miri tot timpul, citind-o. Speciile de fantastic, iarăşi, în care operează, suspansul şi senzaţia că se poate întâmpla orice, de oriunde şi oricum, sunt reuşite printr-o îndelungă şcoală a spaimelor şi ruperilor de stare, sunt unele scene care se datorează unei îndelungi şcoli de simţire... nu se poate ajunge acolo fără să fi trăit cumva, nu ştiu cum, totul... Întruchipările androgine ies astfel din mintea cuprinsă de vis a poetului şi lumea noastră aşa cum o ştim intră la loc în cutia Pandorei, căci lumea e condamnarea noastră întreagă, visul ne poate, când ne poate, salva..."

"Ilinca Bernea, din generaţia care s-a copt în deceniul libertin de după '89, a fost prima care a afirmat răscrucile romantice ale acestui moment, dezastrul, schismele şi visele unui val care nu şi-a încheiat formarea, prins printre jepii purgatoriului românesc. Pentru câteva clipe, cărţile ei strigate au fost tot ce aveam, cioburi şi oglinzi din adolescenţa noastră, între teatru, filozofie şi ateliere de pictură şi nopţi pierdute la lună, şi luna rătăcind printre semne, căci multe din poveştile nebune şi oamenii frumoşi au trecut neobservaţi, nescrişi, şi aşa cu ei şi ele o întreagă vârstă a culturii. Volumul de faţă porneşte din revolta de a reclădi ierarhiile acestei lumi în măsurile şi gândurile în care o naştem în noi pentru a câta oară, sub chipuri săpate în suflet, în alte filiaţii şi pentru altceva, iar speculaţia realcătuieşte armăturile logice şi narative ale situării noastre, nimic nu mai stă în picioare, ce se petrece dacă răstorni totul, cu fiecare pas? Dar dacă iubeşti astfel?" Radu Botta.

Cenuşăreasa

Câteva ore sau mai bine am fost imponderabilă
Lumea era o monedă de tinichea pe care o răsuceam în buzunar
Zăpezile topite îmi inundau bocancii, cineva îmi scâncea în spate
Aerul îngheţat, crengile desfrunzite, întunericul transparent,
Necunoscuţii care mă priveau preţ de o clipă,
Tot ce atingeam cu privirea sau cu poalele paltonului se transforma în tine
Urmele paşilor prin mocirlă, griul care îmi invada retina...

Trupul tău devenea uriaş, lua forma cerului, acoperişurilor, treptelor, copacilor
Iar eu vegetam în marsupiul tău

Câteva ore la marginea cărora se surpa prăpastia

Loveşte-mă, insultă-mă, umileşte-mă numai nu mă lăsa fără tine
Nu mă părăsi în mijlocul mocirlei care mi se scurge în oase
Nu mă lăsa pradă griului redevenit gri sub cerul învineţit de frig
Rămâi în sângele meu... prefer să-mi zdrelesc tâmplele în absenţa ta
Să mă las schingiuită de dor decât să petrec viaţa într-un cuib de îngeri străini

Nu mă lăsa orfană de privirea ta, de gustul râsului tău...
Prefer să mă muşte buzele tale decât să mă sărute zeii
Te implor
Lasă-mă să-ţi ador umbra
Să-ţi ling cruzimile
Să-ţi sărut mâinile cu care ai mângâiat alte femei
Să-ţi strâng gunoiul
Lasă-mă să fiu Cenuşăreasa ta
Nu mă forţa să mă mărit cu prinţul...

Poezia Ilincăi B. plină de dragoste, lirism şi metafore se bucură şi de o explicaţie  a vieţii şi relaţiilor umane scrisă tot în introducerea unui volum:” Indiferent dacă vorbeşti sau taci, atingi, îmbrăţisezi, visezi pe cineva, fără iubire nu există comunicare ci doar o înlănţuire a unor monologuri similare. Sexul nu e cu nimic mai impur decât o conversaţie sau o tăcere care nu comunică dragoste... Nu, nu suntem cu adevărat conştienţi de aceste lucruri. Ni se pare că suntem conştienţi. În realitate dormim cu ochii deschişi şi visăm o plăsmuire moştenită de la strămoşi...” 

     Greva foamei

Motto: Contrariul iubirii nu e ura, e indiferenţa, contrariul vieţii nu e moartea, e indiferenţa....

Sunt urâtă, mi se preling obrajii pe asfalt, am mâinile mânjite de noroaiele disperării
Plâng cu genunchii, cu coapsele, cu gleznele
Sânii mi se sfărâmă ca nişte bucăţi de cretă
Buzele îmi sângerează de dorinţă

Ard ca o păpuşă de paie pe stâlpul indiferenţei tale

Tu eşti frumos, eu sunt urâtă
Viaţa mea e o sală de tortură
Viaţa ta e o călătorie însorită prin neantul în care viermuiesc nălucile
Tu eşti senin, eu sunt un monument de suferinţă
Ţie nu îţi pasă, pe mine mă doare fiecare răsuflare
Tu eşti frumos, eu sunt urâtă

Dar cel puţin eu trăiesc, mie nu mi-e frică să îmi fie frică
Eu nu văd în dragoste o puşcărie
Eu mă scufund în beznele singurătăţii şi mă iubesc acolo în taină cu tristeţea ta
Cu toate chipurile tale abandonate la marginea drumului

În fiecare zi un bărbat necunoscut smulge o bucată din tine şi o înfulecă

Tu eşti înlănţuit de sirene, eu sunt liberă
Tu eşti mort, eu sunt vie
Tu nu ştii nimic, eu ştiu totul
Iubirea mea te cunoaşte, tu habar n-ai cine eşti

Indiferenţa ta m-a transformat într-o creatură diformă
Într-un monstru beteag pe care îl latră copii şi-l afurisesc bătrânii
Tu eşti frumos doar pentru că te iubesc eu

Indiferenţa ta e pâinea mea cea de toate zilele
Dar în curând voi intra în greva foamei...

Între poezia scrisului şi pictură, regie de teatru, happeninguri organizate cu studenţii facultăţii de Filosofie, fotografii, viaţa unei foarte dotate şi interesante artiste curge în discreţie, pendulând între bucuria scrisului şi a muzicii si disperarea condiţiei poetului în România. Aşa se naşte cea mai autentică durere. IB de multe ori foloseşte un motto, acelaşi motto la volumele ei publicate sau nu, în care a dăruit ce are mai ales o fiinţă talentată, şi din fericire sau dimpotrivă dotată cu o exagerată simţire:
„Dintre toate păsările oraşului doar una cunoştea secretul ieşirii din labirint şi aceea nu putea să cânte”

https://ilincabernea.wordpress.com/

https://ilinkars.wordpress.com/

                                                                                                                                Gabriela Nicolescu

..