Traducere // Translate

Eu, Andrei Şerban, ridic mari castele pe nisip şi că nimeni nu-şi va mai aminti de mine

Andrei Şerban a venit în România în această iarnă, ca să pună în scenă un nou spectacol la Teatrul Bulandra, „Carusel”, după celebrul text „Liliom” al lui Ferenc Molnar. Ne-am întâlnit în a doua zi de Crăciun, la sala de la Grădina Icoanei, care era rece şi goală, dar se simţea vibraţia unui „altceva”, aşa cum îi place lui Andrei Şerban să spună. O discuţie despre teatru, idealuri, toleranţă şi căutări...
Weekend Adevărul: Tocmai v-aţi întors din Coreea de Sud, unde aţi pus în scenă „Chunhyang”, înainte să plecaţi aţi avut premiera cu „Omul cel bun din Seciuan”, acum aţi revenit la Bulandra să montaţi „Carusel” şi, curând, o să mergeţi să lucraţi la Sankt Petersburg la Teatrul lui Lev Dodin... Acest ritm foarte intens de a face teatru vine dintr-o nevoie interioară, dintr-o fugă de ceva? E o ardere interioară care nu vă lasă să staţi departe de scenă?

Andrei Şerban:
E mult mai simplu: profit de un an sabatic pe care îl am la facultate, la Columbia, unde conduc catedra de teatru. De obicei nu plec din New York decât vara sau de sărbători, aşa că nu-mi permit să fac mai mult de două spectacole pe an. Acum însă am exploatat la sânge timpul liber, am lucrat poate prea mult, am trecut dintr-un proiect într-altul fără pauză… de la reluarea „Povestirilor lui Hoffman” la Viena, apoi „Lucia di Lamermoor” la Operă la Iaşi, la „Omul cel bun...” la Bucureşti şi apoi acel proiect imens de greu în Coreea, într-o lume şi o civilizaţie de care habar n-aveam, unde eram ca pe altă planetă. Acum am început un musical, „Carusel”, tot la invitaţia lui Ducu Darie, dar mi-am dat seama că e imposibil să-l termin, l-am amânat pentru iunie.  Plus spectacolul de la Malîi Teatr la Sankt Petersburg. Am remuşcări că lucrez prea mult, sunt în pericol să devin sclav al propriului meu succes, dar în acelaşi timp am conştiinţa liniştită că fiecare proiect a fost făcut cu calm, nu într-o grabă care să-i afecteze rigoarea. Şi am avut şi noroc, căci toate proiectele au ieşit mai bine decât speram. Ardere… da, arderea e continuă, fuga... posibil, poate de mine însumi…(râde). Caut ceva ce nu voi găsi însă niciodată.
Ştiţi sigur că nu veţi găsi niciodată?
Concluzia e că oricât aş încerca să găsesc răspunsul, necunoscutul va rămâne mereu necunoscut. Nu mi se pare trist, ci sănătos să descopăr prin teatru limitele a ce cred eu că ştiu. Dar căutarea în sine mă hrăneşte, de aceea nu devin blazat, nici cinic. Când stau în faţa unei catedrale sau a unei picturi celebre, a unei măşti sau statui vechi, am acea clipă de suspens, când totul se opreşte şi dintr-odată mă regăsesc într-o stare cu totul nouă, la un cu totul alt nivel, am gustul concret al unei vibraţii neobişnuite. Teatrul are şi el posibilitatea să depăşească subiectivismul a tot ce e personal, e capabil să ne facă să simţim împreună ceva ce ne depăşeşte pe fiecare din noi. Acel suspin-mirare: „Ah”… e comun tuturor, e evidenţa momentului de adevăr, (dar adevărul nu poate fi explicat, e ceva ce simţim, dar nu-l putem traduce în cuvinte) când, pentru o clipă, suntem parcă suspendaţi, atinşi de aceeaşi experienţă.
Spuneaţi că prin teatru căutaţi răspunsuri, chiar dacă ştiţi că n-o să le aflaţi. Care sunt acele întrebări la care căutaţi răspunsuri?
De exemplu, cum pot să fac ca povestea de pe scenă să devină povestea fiecăruia din sală. Pentru că suntem tot timpul în faţa acestei oglinzi gigantice de care vorbeşte Shakespeare, în care ne vedem pe noi înşine... putem să trăim experienţa şi în acelaşi timp să fim observatori. Să văd cum starea mea subiectivă (iritare, frustrare, amărăciune) se schimbă de la o clipă la alta în teatru, observ cum de la un nivel destul de jos în mine ajung treptat la unul mai fin, mai pur şi mai liniştit, mă implic şi mă distanţez în acelaşi timp, ma re-descopăr ca om, fiind spectator.
Şi cum să fac să nu cad în acea intoleranţă radicală a celui care „ştie dinainte”, a celui care are „răspunsuri la toate”. Orice cenzură e inacceptabilă în teatru, ca şi în viaţă. Dar şi orice dictatură, fie a autorului, a regizorului sau a unui grup care spune „noi vrem să vă învăţăm pe voi, punctul nostru de vedere e cel just, voi  sunteţi nişte demodaţi împuţiţi care nu ştiţi nimic” e respingătoare.  Poţi să devii uşor fascist. Şi pe facebook, unde orice e posibil azi, sunt unii care au această tendinţă. Dar Brook ne aminteşte că Shakespeare e mereu exemplul. Ochii să fie larg deschişi ca să ne vedem propria situaţie, acea oglindă vastă care sparge orice tabu. În ce scop? Să fim lucizi: da, aceasta e viaţa pe care o trăim aici pe acest pământ plin de gropi. Dar toate obstacolele, mizeriile şi conflictele nu au niciun sens dacă nu avem un ideal. Eu nu cred că te poţi numi o fiinţă umană dacă nu ai un ideal. Ce e la modă la unii azi  e să-i facă pe spectatori să plece din teatru mai negativi şi mai frustraţi. Găsesc că această intenţie e inutilă. Teatrul poate stârni pasiuni groaznice, dar în acelaşi timp are obligaţia, de 2000 de ani încoace, să ne facă să simţim adânc ce înseamnă să fii uman, sută la sută uman, nu doar douăzeci la sută.
Dar refuz şi acea toleranţă uşoară, liberală, „democratică” în care cu toţii credem că suntem egali, totul e minunat, toţi participăm ca să ne admirăm, orice spectacol e ok, publicul se ridică în picioare la orice rahat, deci rahatul are valoare! Adevărata toleranţă nu e cea comodă, leneşă şi indulgentă, care şi asta e la modă acum. Adevărata toleranţă ne cere să depăşim adolescenţa. E cel mai dificil. În politică, cei care ne conduc (peste tot în lume) nu sunt, din păcate, oameni maturi. Nu sunt nici mai toleranţi, mai înţelegători, mai deschişi, aşa cum pretind. Interesul lor e să ne mintă continuu şi al nostru e să răzbim prin valurile astea de confuzie ca să vedem ce e adevărat. Şi de acea avem teatrul. Teatrul e un instrument puternic şi activ, nu atât pentru că poartă denumirea de „artă”, (un cuvânt în legătură cu care eu am suspiciuni), ci pentru că, într-un timp concentrat, omul-spectator poate să pătrundă mai adânc, să simtă o adiere a adevărului, dedesubtul pojghiţei obişnuite de minciuni şi compromisuri. Mulţi care nu pot trăi împreună, care se calcă în picioare şi se urăsc, se regăsesc în teatru şi la final se privesc proaspăt, după două ore văd că e posibil ca viaţa să fie trăită altfel. Pentru acel scurt timp cât durează spectacolul, putem construi împreună o utopie, ceva de care rar suntem capabili în viaţa zilnică.
Dar v-a chinuit vreodată sentimentul că teatrul e efemer, că nimic nu rămâne, că, de fapt, ridicaţi castele pe nisip?
Partea de orgoliu din mine sigur că suferă. Da, mă ustură, că eu, Andrei Şerban, ridic mari castele pe nisip şi că nimeni nu-şi va mai aminti de mine. Dar partea cealaltă, faptul că am acest imens beneficiu că prin teatru descopăr umanul, partea care mă face să înţeleg mai mult despre viaţă şi despre relaţiile cu semenii mei, este un plus atât de mare, încât orgoliul asa-zisului „creator”, al celui care vrea ca semnătura lui şi spectacolele lui să rămână pentru o sută de ani de-acum încolo,  dispare, se topeşte. Intervine o altă forţă, mai subtilă, care mă hrăneşte mai mult decât foamea vanităţii...
Partea de orgoliu din mine sigur că suferă. Da, mă ustură, că eu, Andrei Şerban, ridic mari castele pe nisip şi că nimeni nu-şi va mai aminti de mine. Dar partea cealaltă, faptul că am acest imens beneficiu că prin teatru descopăr umanul, partea care mă face să înţeleg mai mult despre viaţă şi despre relaţiile cu semenii mei, este un plus atât de mare, încât orgoliul asa-zisului „creator”, al celui care vrea ca semnătura lui şi spectacolele lui să rămână pentru o sută de ani de-acum încolo,  dispare, se topeşte. Intervine o altă forţă, mai subtilă, care mă hrăneşte mai mult decât foamea vanităţii...
De ce faceţi teatru acum?
Ca să trag chiulul singurătăţii. Prin teatru, cu alţii împreună, ajungem să atingem o notă care e mai sus decât cele joase din gama muzicală, ceea ce în viaţă, de unul singur, nu sunt capabil. Să mă uit la stele pot singur, dar ca să le cânt un imn de bucurie, trebuie să fim mai multi.
Apropo de acest orgoliu... Nu vă tentează să lăsaţi ceva scris, o metodă a lui Andrei Şerban?
Eu lucrez în teatru rapid, dar la scris sunt încet. La fiecare început de an pe lista a ceea ce-mi propun să fac este să scriu o carte. Poate o voi face când mă retrag de la Columbia University. Vreau să scriu  despre un teatru care nu există. Care ar trebui să existe… despre fragmente de nori nomazi.
Şi cum ar trebui să arate teatrul ăsta care nu există?
Un teatru al luminii. Dacă spun acum înseamnă că nu mai scriu cartea...
OAMENILOR LE E FRICĂ SĂ RÂDĂ DE UN PERICOL REAL
Se ştie că vă place să şocaţi prin ceea ce puneţi în scenă, iar asta s-a întâmplat şi în Coreea. Cum a funcţionat acest şoc la Seul?
În Coreea, povestea pe care am pus-o în scenă era ceva à la Ileana Cosanzeana, un basm bazat pe un mit arhicunoscut acolo. Mi se pare important să încerci să  înţelegi şi să faci ca povestea să vibreze astăzi. Un mit devine viu când e relatat la momentul prezent. A trebuit să gasim acel loc comun în care spectatorii tineri de azi să se simtă implicaţi şi provocaţi. Uneori, au avut reacţia pe care mi-o doream: „povestea asta e despre noi, acum, aici”. În felul ăsta, mitul devine pertinent pentru cei care trăiesc azi şi nu mai e doar ceva rigid din manuale de şcoala. Să obţii asta nu e uşor.
Şi cum au primit spectacolul?
Sigur că a fost controversat, unora li s-a părut că am mers prea departe, dar au fost fascinaţi şi au recunsocut că doar un regizor care vine din altă cultură poate să aibă curajul ăsta. Pentru că e foarte greu să te eliberezi de anumite clişee, de un respect formal faţă de marele patrimoniu cultural, care te blochează. A trebuit să am libertatea de a spune ceva nou şi am simţit la final că a produs un şoc bun.
Aşadar, a fost greu să-i convingeţi...
Niciodată nu m-am gândit că trebuie să conving pe cineva, că trebuie să conving publicul. Pentru mine, singurul barometru e să mă conving pe mine însumi. Adică lucrez cu actorii, apoi fac un şnur şi, dacă ce văd mă convinge pe mine, e tot ce pot să sper. Pentru că oricum nu ştim dinainte, nu există nicio garantie. Totul e imprevizibil.
Dar succesul nu depinde de asta? De cât de mulţi oameni convingeţi? Şi spuneaţi că nu vă puteţi permite la acest moment al carierei dumneavoastră să nu aveţi succes...
Sunt conştient că teatrele mari care mă angajează vor succes mare de public; deci nu pot să experimentez şi să caut aşa cum caut în Ateliere. În teatrele instituţionale sunt conştient că trebuie să fie ceva acceptat şi înţeles de mulţi. Eu caut ceva în permanenţă, dar când montez pe marile scene nu poate fi acea căutare pură pe care o iubesc în ateliere.
Dar în ce fel măsuraţi succesul? În bani? În cronici? În numărul de spectatori?
Nu. Important e să simt că tot ce se întâmplă între noi oamenii, actori şi spectatori, în acel spaţiu în care suntem împreună, e cu adevărat viu. Asta înseamnă pentru mine „succes”: să fie viu. Să existe acel moment de suspendare în care nu poţi să spui nimic altceva decât „Ah!”. Pentru acest „Ah!” lucrez.
Important e să simt că tot ce se întâmplă între noi oamenii, actori şi spectatori, în acel spaţiu în care suntem împreună, e cu adevărat viu. Asta înseamnă pentru mine „succes”: să fie viu. Să existe acel moment de suspendare în care nu poţi să spui nimic altceva decât „Ah!”. Pentru acest „Ah!” lucrez.
Dar în Coreea aţi lucrat la porţile unei dictaturi. I-aţi simţit izul?
Da, se simte teama. Spre exemplu, spectacolul nostru avea părţi de mister, de ritual şi avea şi părţi de satiră socială adâncă, cruntă, cumplită. Şi mie-mi place să amestec sosurile... Ei bine, la părţile de satiră în repetiţii râdeam toţi cu lacrimi. În spectacol, la premieră, nu a râs nimeni, nu a schiţat nimeni un zâmbet. Erau cu toţii îngheţaţi. Nu pentru că nu era comic ce se întâmpla pe scenă, ci din cauza fricii. Oamenilor le e frică să râdă de un pericol real al unui dement care e la nord la 50 de km.
Vorbiţi adesea de actorii care merg să facă reclame şi-i acuzaţi că nu se dedică teatrului sută la sută. Nu e o formă de ipocrizie aici? Pot ei cu adevărat să facă asta în lumea în care trăim? Au copii acasă şi nu au ce să le dea să mănânce, pentru că salariile din teatre sunt mizerabile...
Amploarea fricii e mare, de unde diminuarea pasiunii faţă de teatru ce duce la un lanţ etern de compromisuri. Dacă mă servesc de teatru doar ca să supravieţuiesc, rămân condamnat la nefericire. O societate care-şi respectă actorii ar trebui să la ofere condiţii decente, nu să-i împinga la şuşe şi reclame.
Da, aşa e. Actorii suferă din cauza sistemului hibrid şi aberant de funcţionare. Teatrele nu sunt organizate nici ca în comunism, nici ca în capitalism, şi confuzia asta nu permite remunerarea adecvată a actorilor. Dar întrebarea rămâne dacă teatrul e atât de important încât să-i consacri toată viaţa. Dacă vrei să te dedici, trebuie s-o faci cu toată fiinţa ta, spune Grotowski. Dar teatrul mai e azi un loc pentru o activitate pură sau e doar pretext pentru supravieţuire? Nu e un loc pentru lucrul făcut de mântuială sau pe jumătate. Dar îi înteleg pe cei care sunt neliniştiţi că se tem de ziua de mâine. Amploarea fricii e mare, de unde diminuarea pasiunii faţă de teatru ce duce la un lanţ etern de compromisuri. Dacă mă servesc de teatru doar ca să supravieţuiesc, rămân condamnat la nefericire. O societate care-şi respectă actorii ar trebui să la ofere condiţii decente, nu să-i împinga la şuşe şi reclame. Exemplele care mă inspiră şi îmi dau curaj sunt ale celor mari: Stanislavski, Gordon Craig şi alţii, care s-au servit de teatru ca o cale, o cale a vieţii şi a cunoaşterii. Când suntem tineri, ne aflăm cu toţii în faţa unei foi albe şi cu cât trăim mai mult şi începem să ne lovim de una, de alta, foaia se murdăreşte, iar la un moment dat e atât de murdară, încât nici nu ne mai dăm seama că a fost albă vreodată. Şi toată această zgură, da, se adună pe orizntală, din nevoile materiale. Dar pentru mine e foarte important să-mi amintesc cum eram când eram tânăr şi foaia era atât de albă... Şi vreau s-o curăţ iar. Fiecare cu alegerea lui, dar eu aş face altceva, mi-aş schimba meseria, nu aş trăi în minciuna asta.
Teatrul e o formă de dependenţă?
Da, întotdeauna îmi e teamă că e un drog. Sunt în pericol continuu. Dar, când văd oamenii ieşind de la Brecht cu lumină în suflet, mă gândesc că totuşi sunt liber de dependenţa de drog. Ca să pleci de la un autor al întunericului şi al rebeliunii, cum e Brecht, şi să ieşi  în stradă şi să te uiţi luminos la semenii tăi e o realizare. Pentru asta simt că, poate, teatrul nu e tocmai un drog, ci un fel de trezire înspre ceea ce e bun pe lumea asta.
Vorbiţi de felul cum l-aţi condus pe Brecht dinspre o zonă a întunericului spre lumină... Dar nu cumva l-aţi dus într-o zonă în care el însuşi nu prea s-ar fi recunoscut? Nu l-aţi făcut un Brecht al lui Andrei Şerban?
Evident că nu pot să ştiu ce a vrut el, dar când traduci, ai libertatea să adaptezi la locul şi timpul prezent. „Omul cel bun din Seciuan” e singura lui piesă care mă atinge prufund. Pentru că intră în lumea alegorică a basmului şi-i dă o şansă omului să-şi pună o întrebare profundă: cum să-mi trăiesc viaţa? Iar răspunsul nu e uşor.
Vă interesează mai puţin teatrul contemporan. Cel puţin aşa reiese din ceea ce montaţi...
Problema e că relaţia mea cu autorii contemporani, puţină cât a fost, a fost dificilă. Pentru că eu sunt regizor şi nu pot să nu interpretez. Orice spectacol e o interpretare subiectivă. Or, autorul e nervos şi-l înţeleg, pentru că el vrea ca piesa lui să fie transmisă aşa cum crede el că e. Şi atunci orice mică abatere de la orice virgulă, orice accent pus pe un cuvânt sau pe altul, nu face decât să-l sperie. Ce mult mi-aş fi dorit să-l am pe Cehov lângă mine în repetiţii şi să-l întreb ce a însemnat „La Moscova, la Moscova...”! Sper că mi-ar fi raspuns. Dar pe autorul contemporan, dacă-l întreb, nu-mi spune, pentru că de cele mai multe ori nu ştie nici el ce-a scris şi în acelaşi timp e suprasuspicios legat de ce se întâmplă în repetiţii. Îi înţeleg frica, dar pentru mine teama lui e o frână. Iata de ce mă simt mult mai liber cu Cehov!
În momentul ăsta în România circulă foarte mult o modă prin care se importă modele teatrale din afară. Nu e, totuşi, important ca acel text să aibă un sens într-un anume spaţiu?
E foarte important. Am fost chemat de Lev Dodin la Sankt Petersburg, el m-a convins să fac o comedie necunscută mie, de Bernard Shaw. Şi mi-a explicat de ce această piesă e extrem de importantă în Rusia acestui moment. Pentru că vorbeşte despre naţionalism, despre ideea „noi suntem cei mai buni”, „noi am fost cei umiliţi”, „noi suntem victimele altora”, „noi ne vom răzbuna”. Sună ca un slogan al lui Putin, nu?  În oraşul lui de baştină o astfel de piesă va avea un impact puternic, sper!
Am fost chemat de Lev Dodin la Sankt Petersburg, el m-a convins să fac o comedie necunscută mie, de Bernard Shaw. Şi mi-a explicat de ce această piesă e extrem de importantă în Rusia acestui moment. Pentru că vorbeşte despre naţionalism, despre ideea „noi suntem cei mai buni”, „noi am fost cei umiliţi”, „noi suntem victimele altora”, „noi ne vom răzbuna”. Sună ca un slogan al lui Putin, nu?  În oraşul lui de baştină o astfel de piesă va avea un impact puternic, sper!
Vă e teamă vreodată că vi se termină talentul?
Nu cred în talent... Peter Brook are o definiţie extrem de justă, care sună mai bine în engleză decât în română, despre ce înseamnă pentru el un adevărat artist în teatru. E cineva care trebuie să aibă „heart and art”... Meşteşugul, tehnica pe care le-am acumulat mă ajută, sunt o bază puternică. De-asta le spun  tinerilor cât de important este să înveţi tehnică, să devii un meşteşugar bun. Din păcate astăzi se pune foarte puţin bază pe asta. Acum e trendy să spui „Descurcă-te, dă-ţi drumul!”, „Exprimă-te cum vrei”, sau „15 minute de glorie”! E pură şarlatanie. Sunt mulţi escroci azi, mai  mulţi ca în comunism. Meseria e baza. Dar, în acelaşi timp, e important să-ţi educi sufletul şi să-l menţii proaspăt ca floarea tinereţii lui Zeami. Altfel, degeaba lucrezi, pentru că „art fără heart” nu se poate, devii steril şi fad.
CV
Regizorul care a cucerit lumea
Numele: Andrei Şerban
Data şi locul naşterii: 21 iunie 1943, Bucureşti
Starea civilă: căsătorit
Studiile şi cariera:
Intră la IATC la Actorie, dar se transferă la Regie, după care, student fiind, montează „Iuliu Cezar“ la Teatrul Bulandra, bucurându-se de un mare succes.
În 1969, primeşte o bursă la Teatrul La MaMa din New York şi rămâne în America, unde începe o carieră strălucită ca regizor de teatru şi de operă, lucrând cu mari personalităţi ale teatrului şi fiind discipol al lui Peter Brook.
Din 1990 până în 1993, conduce Teatrul Naţional din Bucureşti.

Niciun comentariu: