Persona lui Ingmar Bergman

Dupa aproape cinci decenii de la premiera, revazand Persona lui Ingmar Bergman am simtit nevoia sa scriu acele cateva randuri pe care nu le-am scris in urma cu ani de zile cand am vazut pentru prima data acest film de arta, insidios, important, inteligent, ermetic, care-ti ofera chei de citire dupa ore intregi de reflexie.

“Daca nu as fi gasit forta sa fac acest film, as fi fost fara indoiala un om sfarsit” declara Ingmar Bergman a propos de lungul sau metraj Persona ce a tulburat cinefilii incepand din 1966.(opera radicala si o resurectie artistica a unui realizator prada bolii).  Acest al douazeci si saptelea film al realizatorului are un loc aparte in impozanta filmografie a autorului. Hranit din experienta intima a autorului, filmul este atat fructul noii libertati creative cat si martorul spitalizarii sale trecute reflectand un rezultat ce marcheaza spirite de peste cinci decenii. El apare sub forma unei drame cu contururi fantasmagorice.


Persona are doua intelesuri, e necesar sa clarificam de la bun inceput: 1. Masca ce o poarta orice persoana cand are contacte cu lumea, definita asa cum doreste fiecare sa apara in ochii si constiinta celorlalti si 2. Vocea autorului. Cele doua definitii sunt utilizate incrucisat de catre regizor, cea de a doua folosita doar in inceputul si finalul filmului. Autorul se transpune in baietelul de la inceputul si sfarsitul filmului care face gestul de a mangaia ecranul pe care sunt proiectate chipurile contopite ale lui Elisabeth si al sorei Alma, gest inspre imaginar care subliniaza ca cei vii nu pot fi atinsi.


Realul nu poate fi posedat decat prin atingere, nu si prin vaz. Aceasta imagine deja delimiteaza cele doua categorii: actorul care-si joaca rolul si spectatorul care nu poate interactiona profund cu actorul, cel mult cu rolul pe care acesta il joaca. Campul in care mana lui trece prin fata obiectivului ca pentru a atinge un chip (al nostru?) indica faptul ca noi suntem, ca spectatori, despartiti de el ca si cele doua femei. Filmul face din Absenta tema insasi a naratiunii. Pe rand baiatul sau Elisabeth devin spectatorii celuilalt, fiind cu alte cuvinte exclusi locului in care evolueaza o fiinta. A fi exclus unui loc, unei fiinte, a fi absent acolo unde celalalt isi tese viata inseamna a nu participa la o viata comuna, sincrona; mai inseamna un dubiu fata de ceea ce ni se da a fi vazut. O relatie ambigua, de fapt. Relatia poate exista insa chiar si in absenta, este relatia spectatoruluicu cu cel care prin forta lucrurilor devine actor. Asadar capata o masca. Ce este semnificativ in aceasta relatie, devine clar de la inceput, este faptul ca filmul Persona debuteaza cu renuntarea la o Masca.


Elisabeth Vogler, actrita celebra de teatru, se intrerupe brusc in mijlocul unei tirade din piesa Electra. Ea nu va mai vorbi.  Se retrage in tacere in sinele ei nedivulgabil, intr-o lume in care spera sa dispara sub “fardul cotidianului”, devenind Celalalt. In clinica unde este internata Elisabeth este data de catre doctorita in grija sorei Alma.


Ea nu sufera de niciun rau fizic sau vreo dezordine psihica, ea este sanatoasa. Ea refuza doar sa se exprime si-si doreste sa ramana in liniste. In fata acestei situatii, doctorita hotaraste sa o trimita pe Elisabeth insotita de Alma in resedinta de vacanta a ei pe insula Faro. Deoarece Alma este singura in stare sa vorbeasca, intre cele doua femei se naste o mare complicitate. Elisabeth devine marea confidenta a volubilei Alma, aceasta marturisindu-i cele mai intime secrete. Intr-o dimineata Alma descopera continutul unei scrisori deschise scrisa de Elisabeth prin care aceasta ii descrie doctoritei intr-un fel relatia ei cu Alma. Scrisoarea o afecteaza profund pe Alma. Elisabeth spune ca ii revine gustul de viata gratie Almei, prieteniei si chiar afectiunii inconstiente pe care aceasta i-o poarta. Dar ea dezvaluie in mod egal si amuzamentul sau de a-si studia infirmiera; de la plansul ei amintindu-si de pacate trecute, la constiinta sa incarcata, de supararea de a nu-si fi respectat propriile principii.

Rolul Spectatorului pe care-l invata la adapostul mutismului este citit fie ca simptom psihic (de catre societate), fie ca un fel de capriciu (de catre sora Alma, cu care legatura este mai intima), toata energia Almei fiind canalizata inspre a-i smulge pacientei sale un iluzoriu atestat de sanatate (semn ca actrita nu face altceva decat sa se joace). Elisabeth care a aparut chiar de la inceput in ipostaza de Spectator, distantandu-se de propriul ei caz-care nu este unul decat privit printr-o prisma viciata, aceea care confunda lumea scenei (artefactul) cu realitatea; Fata de Elisabeth (Bergman insusi?), societatea se apara izoland-o intre parantezele clinice ale unui “caz”-continuand, cu alte cuvinte sa trateze.


Situatia narativa din Persona este explicit o situatie terapeutica, cu singura deosebire (semnificativa insa) ca, de data aceasta, protocolul obisnuit al practicii psihanalitice este inversat: pacientul tace, in timp ce infirmiera vorbeste. Pe de alta parte, este bine de vazut ca, precum in cateva din filmele anterioare ale lui Bergman-Tacerea sau Prin Oglinda- izolarea intr-un teritoriu strain in care comunicarea este nula sau pe o insula corespunde, la nivelul determinarii spatiale, acelei izolari simbolice care constituie premiza actiunii terapeutice.


Sorei Alma, asadar,i se da spre contemplare nu o Masca (absenta a Chipului), ci Chipul insusi, in nuditatea lui absoluta: aceasta ofranda este prea mult pentru Alma cea simpla, obisnuita cu spectacolul mastilor. Or, in fata mutismului lui Elisabeth (care se transforma, fara ca Alma sa constientizeze, in Spectator), Almei nu ii mai ramane decat sa-si prinda stangaci, cu gesturile amatorului Masca acesteia pe chip.


”Bineinteles-ii spune ea lui Elisabeth, in continuarea marturisirii de mai sus-, sufletul tau ar deborda peste tot, caci este mult prea mare pentru a fi continut in mine”. Absenta pe care o simte permanent Alma in ce o priveste pe Elisabeth este insasi absenta Mastii-a personei; greseala pe care tot ea o face este de a citi aceasta absenta potrivit unui cod impropriu-cel al spectacolului.Dar acest lucru nu face altceva decat sa confirme ca inocenta sorei Alma a disparut pentru totdeauna. Acesta este efectul Rolului, al Mastii. Conflictul dintre ea si Elisabeth este urmare a faptului ca relatia ambigua dintre Spectator si Masca a fost rasturnata in dauna ambiguitatii. Ea mentinuse aparent Jocul la nivelul Simulacrului. Alma intra in acest nou joc nepregatita, atribuindu-i lui Elisabeth un statut pe care nu il mai are, ajungand la momente nefiresti , iesite din zona admisibila. Sora Alma confunda rolurile pe care relatia dintre ele le-a redistribuit, actionand in virtutea inertiei: “capcanele”pe care le pune ea in calea lui Elisabeth pentru a o forta sa se deconspire (sa tipe, sa vorbeasca!) nu fac de altfel decat sa o supuna pe aceasta unui joc, cand infantil, cand de-a dreptul dement (cioburile de sticla imprastiate pentru a o forta pe Elisabeth sa calce peste ele sau jocul celebru cu apa fierbinte) in care Alma se comporta asemeni unei actrite proaspete incercand sa obtina o reactie din partea spectatorului.


Bruscarea unei relatii pe care Alma nu o poate decat presupune-si nu neaparat just- sta
la baza crizei dintre ea si Elisabeth, in care Celalalt, virtual absent, este somat sa existe intr-o relatie-sa fie, practic, prezent-conform unui scenariu care nu se mai potriveste…Aceasta incongruenta a timpurilor cu rolurile in care se manifesta creeaza tensiunea Personnei ca film.


Abilitatea extraordinara a lui Bergman consta in a o face pe Bibi Andersson-interpreta sorei Alma) sa joace ca si cum ar fi spectatoarea analista lui Liv Ullmann (Elisabeth), atunci, cand in realitate, rolurile sunt inversate. Spectatorii insisi nu-si dau seama de substitutie decat in scena citirii de catre Alma, in masina, a scrisorii lui Elisabeth catre doctorita.


Suprapunerea succesiva a chipurilor si posturilor (visul avut de Alma in care sotul lui Elisabeth insusi o confunda cu sotia sa, declarand dragoste ei si fiului lor) pot induce spectatorului ideea ca cele doua reprezinta doua fatete ale aceleiasi femei. Aici este jocul regizorului, confuzia in care impinge spectatorul care poate iesi doar singur daca pastreaza regula ca relatia Masca-Spectator implica doua personaje distincte. De aceea nu sunt de acord cu unele interpretari date de critici filmului conform carora autorul ne propune o dedublare a unei femei in doua ipostaze. Aceasta explicatie ar tine de zona patologicului si se departeaza evident de intentia si semnificatia Personei.  De fapt cele doua personaje sunt consecutiv Masca si Spectactatorul Mastii.  Desi da unele mici informatii, realizatorul lasa sa planeze indoiala asupra adervarului evenimentelor. Realitate, vis, inconstienta uneia dintre cele doua tinere femei, frontierele dintre toate acestea sunt fluctuante. Dintre cele doua personaje feminine, Elisabeth este incontestabil cea mai apropiata de autor. Marcati amandoi de brutalitatea mediului inconjurator (ilustrata de imagini provenite din razboiul din Vietnam sau din ghettoul varsovian), actrita alege mutismul drept raspuns. Pornind de la pozitia individualista a artistei, Bergman evoca astfel printr-o maniera mai generala raportul artistei si al lumii prin psihanaliza junghiana incarnata de catre cele doua eroine, Persona incarnand masca sociala purtata de o persoana in cotidian iar Alma, subconstientul.

Alienarea care pune stapanire pe sora Alma deviind-o, deranjand-o mental, nu face decat sa demonstreze puterea insinuanta a Artei. Indiferent insa de accentele patetice pe care filmul le apasa pentru a-si sustine argumentatia, concluzia este una singura: cea care”castiga” nu este Alma (Terapia), ci Elisabeth (Nebunia). Desigur este impropriu sa vorbim despre o unica-asadar, restrictiva-concluzie in cazul unui film de o asemenea complexitate, ca exista de-a-lungul filmului o permananta complicitate echivoca cu spectatorul, ca una din capcane ar fi tocmai un astfel de punct de vedere etc.”concluzia” pe care am tras-o nu se refera insa la semnificatia-evident, deschisa- a Personei ca film, -subiect de infinite interpretari-, ci la tensiunea pur narativa a carei rezolvare o ofera filmul in final

Impresia imediata dupa vizionarea acestui film este ca trioul Creator-Liv-Bibi este unic si de neinlocuit. Si asa va ramane inca decenii si secole.


Gabriela Nicolescu