Marcel Iureş - „Ce vise neîmplinite am? Încă nu ştiu. O să văd“

INTERVIU Marcel Iureş vorbeşte despre sentimente care nu au nume, despre prima lui dragoste (şi nu, nu e teatrul), despre birocratizarea vieţii şi despre adevărata adrenalină.
Dan Boicea: Îmi povesteaţi cândva, off the record, că prima mare dragoste a fost o ţigăncuşă frumoasă dintr-o şatră de pe lângă Afumaţi, la 12 km de Băileşti. Trecem amintirea on the record?
Marcel Iureş: E o amintire dintr-o copilărie de preşcolar. Am ajuns în preajma fetei pentru că eram curios să pun mâna pe o bivoliţă şi să mănânc unt proaspăt, făcut de părinţii ei. Am trăit în şatră, alături de grupul acela, care era destul de mare. Aveau şase-şapte căruţe cu bivoli, pictate frumos. Din când în când se mai certau, dar era viaţă. Cositoreau tot ce era din alamă, găleţi, cratiţe şi aşa mai departe, pentru că ţăranii din zona aia se pregăteau pentru făcut bulion, magiun sau săpun. Relaţia noastră a durat ceva. Apoi, ea s-a măritat, conform tradiţiilor ţigăneşti. Era o fată foarte frumoasă.
Aţi simţit o mare dragoste şi pentru un rol?
Marcel Iureş: Nu pot să pun semnul de egalitate între acea întâmplare şi teatru. Pare că e asemănător, pentru că există aceeaşi mare curiozitate. Poate că m-am îndrăgostit de ideea de a mă preface că sunt altcineva. E o performanţă în sine, care nu are un scop. Pare o glumă a vieţii, dar poate duce foarte departe.
Care a fost momentul în care aţi simţit că v-aţi maturizat şi că nu mai există cale de întoarcere?
Marcel Iureş: Ideea de maturitate a venit din ideea de responsabilitate, din faptul că a trebuit să-mi asum foarte multe lucruri. Asta mi s-a întâmplat când m-am însurat. Iar când s-a născut fiul meu, Alex, ideea a devenit şi mai adâncă, pentru că mi s-a modificat profund viaţa. Aveam 32 de ani.
Apoi am trecut alt prag, în momentul în care am auzit că sunt considerat intelectual sau artist. „Ai grijă ce vorbeşti, ce referinţe utilizezi…“, mi s-a spus. Atunci am devenit circumspect şi am recitit tot ce citisem până atunci. Am învăţat să citesc foarte devreme, pe la cinci ani, aşa că am avut multe lecturi, din pasiune şi din curiozitate, dar n-am înţeles mare lucru. Reţineam partea de basm, de poveste şi nu referinţele istorico-literare. Dar de ce era scrisă cartea, nu ştiam. A doua oară am înţeles ce am citit, pentru că aveam cifrul.

Spuneaţi că una dintre marile reuşite ale vieţii dumneavoastră este că aveţi un fiu, „un om“. Ce educaţie i-aţi dat fiului dumneavoastră?
Marcel Iureş: Alex face şi fotografii pentru teatru, are şi o companie de produs filme. A luat şi nişte premii pentru nişte documentare artistice, scurtmetraje. A început de unul singur, cum e şi firesc. Cu spaimă, cu tremurături, cu poticneli, dar acum e OK.
De la un moment dat ajungi să fii martorul evoluţiei propriului copil, pentru că mare lucru nu mai ai de făcut. Dacă i-ai pus în mână cărţile care trebuie şi ai o prietenie solidă cu el, lucrurile se simplifică. Devin grele sau complicate doar atunci când vezi că tinerii din ziua de azi nu sunt absorbiţi, nu sunt acceptaţi de lanţul social şi trebuie să facă eforturi supraomeneşti să se integreze în propria ţară. Se vede cu ochiul liber că sunt trişti.
Ceea ce spuneţi aici li s-a întâmplat realizatorilor filmului „Poziţia copilului“. Chiar dacă au luat Ursul de Aur la Berlin, nu le-au atras deloc atenţia politicienilor.
Marcel Iureş: Asta a devenit un loc comun. Nu facem decât să repetăm, cu diverse ocazii şi la diverse niveluri…
Dar, dacă nu repeţi, ce poţi să faci?
Marcel Iureş: Asta e o problemă pe care n-o putem rezolva doar dacă vorbim. E ca nevroza, ca angoasa. Se hrăneşte cu ea însăşi. Şi aşa am ajuns la un nivel de sterilitate în a comenta, teribil! Eu am propria mea soluţie. Dar eu nu-mi pot permite să dau soluţii cuiva sau să-l sfătuiesc cum să iasă din fundătura asta. Eu doar îmi văd de treabă.
Încerc să fac lucrurile cum cred eu de cuviinţă, fără să deranjez. E adevărat, e din ce în ce mai greu, pentru că eu trăiesc într-o ţară, iar guvernele, de orice culoare ar fi ele, trăiesc în cu totul altă ţară. E ca relaţia unui împărat cu înţelepţii din jurul lui. Ei pun pe masă idei, concluzii, previziuni, dar împăratul face tot ce vrea el.

V-a uimit ceva foarte tare în viaţă?
Marcel Iureş: Eu nu sunt foarte atent la lucrurile senzaţionale. M-au fascinat şi mă fascinează în continuare copiii. Naşterea fiului meu a fost un moment excepţional, pentru că am văzut continuarea vieţii mele. E un lucru care te cutremură. E un sentiment care nu are nume. E naşterea unei galaxii pe care nu trebuie s-o priveşti cu telescopul, pentru că e lângă tine.
Yoko Ono spunea că timpul e un concept inventat de oameni, pentru că unii dintre ei se simt tineri la 90 de ani, iar alţii bătrâni la 18 ani. Când v-aţi simţit cel mai tânăr?
Marcel Iureş: Cel mai tânăr mă simt dimineaţa. O parte din tinereţea zilnică începe atunci. Evident, mă simt tânăr atunci când mă pun în acord cu oamenii din jurul meu. În general, tinereţea e asociată cu victoria, cu puterea.
Care a fost cel mai nebunesc lucru pe care v-aţi propus să-l faceţi de acum încolo?
Marcel Iureş: Nu cred în săritura fără plasă. Poţi să-ţi exciţi glandele şi să secreţi adrenalină stând pe un scaun şi fiind fascinat de o idee.
Vi s-a întâmplat asta pe scenă?
Marcel Iureş: Au fost momente de mare fericire pe scenă, care sunt, mai ales, la sfârşitul unui spectacol. Atunci când eşti o pungă fără bani, ţi-a rămas doar aerul, dar banii sunt în sală. Şi ţi-ai făcut treaba.

Cum gândeşte Marcel Iureş? Iată cum:

Comentăm comentariul. Nu se-ntâmplă, de fapt, nimic. Nu facem decât să comentăm, să comentăm, la nesfârşit, cu metafore mai mult sau mai puţin colorate. Noi vorbim, vorbim, vorbim, dar reacţia este zero.
Noi nu interacţionăm. Puterea, de mulţi ani în ţara asta, e paralelă. Îşi vede de o treabă care evident că nu corespunde cu ceea ce vrem noi.
Ajungi să fii asistat, când, de fapt, tu vrei să dăruieşti. Sau tu ai nevoie de ajutor, dar eşti considerat campion. Teatrul Act nu corespunde niciunui interes, nici de la Guvern, nici de la Primărie. Nu e convieţuire, ci o formă de supravieţuire, într-o derivă permanentă.
Nici măcar ministrul culturii şi ministrul educaţiei nu se duc la teatru. Nici regizorii de film nu se duc să vadă actorii la teatru.
Viaţa mea nu este construită pe răstit, pe înjurături, pe relaţii de forţă. Eu nu mi-am permis niciodată să mă răstesc la nimeni. Probabil că autorităţile ar reacţiona dacă aş începe să înjur. Să spun tot felul de vorbe grele. Dar nu pot, pentru că mă îmbolnăvesc. Relaţia asta de ostilitate e derizorie.
Dacă eu văd la televizor că o majoritate agramată aflată în sânul Parlamentului se răsteşte, mie bunul simţ şi educaţia îmi spun că trebuie să fac invers. E o chestie elementară, creştină, să cumpăneşti şi să stabileşti cu blândeţe ce ai de făcut.

Marcel Iureş, în spectacolul „Absolut“ de la Teatrul Act
În scandal nu poţi crea nimic. Doar consumi. Viaţa se poate construi cu resentimente, dar nu durează.
Ţelul suprem în viaţă e ca Paradisul. Poate să fie chiar lângă tine. Fericirea nu e un scop, e drumul către ce vrem noi. Uneori, fericirea e să respecţi binele.
Unii cred că dacă nu sari de la 30.000 de metri cu paraşuta, dacă nu ai spart o Bancă sau n-ai făcut 200.000.000 de euro, viaţa ta n-are sens. Eu nu cred asta. Cred că idealul e să dai ceva mai departe. Viaţa unui om, cu tot ce a avut ea mai bun, trebuie să se dizolve într-un subconştient colectiv.

Ce vise neîmplinite am? Încă nu ştiu. O să văd. Dacă e adevărat că omul îşi vede viaţa înainte de a muri, poate vorbim atunci.
Marcel Iureş

Viaţa reală este întâlnirea dintre ceea ce credem noi că suntem şi ce vor alţii să fim. Trăim lipsiţi de comunitate.
Procesul de organizare a vieţii a devenit mai tare ca viaţa. Nu mai apuci să trăieşti ce organizezi. Birocratizarea vieţii e un proces care te consumă. Şi atunci, când mai trăieşti? Trăieşti făcând planuri? În timp ce te gândeşti cum să trăieşti, uiţi să trăieşti!
Noi trăim în partea rea a libertăţii. Dacă trăieşti în partea potenţială a libertăţii, lucrurile se limpezesc. Dar asta presupune efort şi o dragoste faţă de efort.
Sexul a ajuns o marfă împachetată în pixeli.
Omul nu poate fi invincibil decât pe porţiuni mici, care sunt tot atâtea capcane şi iluzii.
Prin viaţă am trecut din spaimă în spaimă şi din poticnire în poticnire.

Premieră la Festivalul Enescu: Marcel Iureş, în cea mai pasională poveste muzicală de dragoste

Este pentru prima dată când publicul din România poate vedea „Gurre-Lieder“, într-o montare spectaculoasă: Festivalul George Enescu va aduce împreună pe scena Sălii Palatului artişti români – actorul Marcel Iureş, Corul şi Orchestra Filarmonicii „George Enescu“ – şi pe unii dintre cei mai importanţi solişti ai momentului – Nikolai Schukoff, Violeta Urmana, Janina Baechle, Thomas Meyer.
Totul sub bagheta cunoscutului dirijor francez Betrand de Billy, care conduce Orchestra Simfonică Radio Viena şi face parte din board-ul Academiei Europene de Teatru Muzical. Dirijorul Corului va fi românul Iosif Ion Prunner, căruia în 1997 maestrul Cristian Mandeal i-a încredinţat conducerea Corului Filarmonicii.
Marcel Iureş îşi va folosi vocea inconfundabilă, în postura de narator, pentru a spune povestea unei legături primejdioase: iubirea damnată dintre regele danez Waldemar şi amanta sa, Tove – ucisă, în cele din urmă, de regină.
Îl veţi putea vedea pe 7 septembrie, în ediţia 2013 a Festivalului care se va desfăşura între 1 şi 28 septembrie.
Fotografii: Teatrul Act / Alex Iureş

„Nu poţi să faci cinema numai ca să iei un premiu la un festival“, spune marele actor Marcel Iureş, într-o ediţie a emisiunii „Ca-n filme“

Mulţi actori, regizori, sau scenarişti români merg peste ocean în căutarea unei cariere spectaculoase. Cine a reuşit, cine nu, cine încă încearcă, cu ce proiecte de film se duc românii acolo, cum sunt primiţi, ce afaceri au, cât de greu le este, sau cât de uşor, ce trebuie să ştie, cu ce trebuie să vină pregătiţi de acasă, iată câteva dintre întrebările la care încearcă să răspundă ediţia din această săptămână a emisiunii „Ca-n filme“.
Realizatorii emisiunii au vorbit cu Marcel Iureş, actorul român care a făcut carieră acolo unde părea imposibil. Comparaţia făcută de actor între cinematografia românească şi cea americană, pe care o cunoaşte foarte bine nu este deloc în favoarea noastră, piaţa cinematografică românească fiind pentru Marcel Iureş doar… o curticică:
„Asta nu e o piaţă. E o curticică în care se mai joacă nişte oameni cu mai mult sau mai puţin talent. Dar atât! Cred că avem cea mai impresionantă galerie de premiaţi la Cannes, la Berlin, la Veneţia, Dumnezeu ştie unde… Nu, iertaţi-mă, nu râd de lucrurile astea. Doar că ele trebuie depăşite, nu poţi să faci cinema numai ca să iei un premiu la un festival. Trebuie să îl vadă foarte multă lume. Aici ne întoarcem la ideea de piaţă. Piaţa din România e aproape inexistentă“.
Concurenţă cu americanii
Problemele cinematografiei noastre, crede Iureş, vin încă din şcoală: „Am cunoscut câţiva oameni care sunt profund nemulţumiţi de nivelul şcolii, de tot! De perspectivă… Pare că nu ţine nimeni o busolă în cinema-ul românesc, la nivel de învăţământ… E destul de precară situaţia acolo… aşa pare, cel puţin. Dar persistă ideea de a te exprima în zona festivalului. Dacă ajungi să iei chiar şi o nominalizare… nu mai vorbim de fenomenul Cristian Mungiu şi alţii (…) pare de ajuns. E OK, e în regulă! N-am auzit de filme româneşti care să intre la bătaie pe capitolul încasări cu niciun alt film din lume. Pe nicio piaţă. Nu ştiu dacă există“.

Discriminare la Hollywood?
Despre lucrul în marea cinematografie, cea americană, Marcel Iureş spune că nu a avut niciodată idei preconcepute şi că actorii români nu au de ce să fie complexaţi, odată ajunşi acolo: „M-a întrebat foarte multă lume: cum e, te simţi discriminat, te simţi marginalizat, cum se poartă cu tine?
Da, se poartă frumos, pentru că e vorba de nişte oameni foarte bine educaţi, ultra profesionişti, eficienţi, uneori ridicol de eficienţi!… Este emoţionant, emoţionant să te întâlneşti cu oameni care fac meserie de atâta vreme, care ţin foarte sus steagul ăsta al mărcii americane, al preocupării pentru film, pentru marile subiecte ale lumii. N-am avut niciodată niciun fel de idee preconcepută. E ceva ce m-a salvat în foarte multe situaţii. … Trebuie să deschizi o uşă şi să faci faţă situaţiei care urmează“.

„Au o proprietate a vieţii. Proprietatea faptelor pe care le plănuiesc şi din care trăiesc. Se legitimează în fiecare ceas în propria lor viaţă… Ideea de reverie, de nemulţumire, e un instrument de lucru, nu e o situaţie în care se aşază şi aşteaptă. Aici încep marile deosebiri dintre noi, între America şi România…“.
Marcel Iureş

Dar Marcel Iureş a refuzat întotdeauna să rămână definitiv pe tărâm american: „Se pare că am avut succes şi mi s-a propus să rămân acolo. «Cum adică să rămân aici? De ce să rămân aici?» – «Păi, ca să facem milioane!» – «Păi, vin să facem milioane, nu rămân aici, nu stau aici…» – «Cum adică vii? Nu, trebuie să te muţi aici! Deci nu vrei milioane?» – «Dacă asta e, aşa e înţelesul, da, nu vreau să fac milioane, deci nu mă mut aici. Vin când vreţi. Suntem într-o lume liberă, mă urc în avion şi în 18-19 ore sunt aici. Asta a fost prima lovire cu recul cu sistemul american. Cu sistemul care te înşurubează în el şi nu mai scapi decât cu mare greutate. E adevărat, e extrem de tentant, e fascinant, doar că eu aveam o vârstă la vremea aia, sărisem binişor de 40 de ani şi nu m-a fascinat atât de tare“.