Carlos Drummond de Andrade, poetul brazilian al plajelor spălate de valuri răscolitoare precum emoţiile vieţii

“Versul meu este consolarea mea”

De-a lungul unei cariere literare care a cuprins mai bine de şase decenii, Carlos Drummond de Andrade (1902-1987) a publicat numeroase volume de poezie şi proză, reuşind performanţa mai puţin întâlnită în epoca noastră de a se adresa atât cunoscătorilor şi analiştilor fenomenului liric, cât şi publicului cititor obişnuit, fiind considerat pe bună dreptate unul dintre cei mai importanţi poeţi brazilieni ai secolului XX şi comparat adesea cu marii creatori de poezie ai continentului latino-american, de la César Vallejo la Pablo Neruda sau Octavio Paz, dar şi cu Luis de Camões ori Fernando Pessoa, în a căror descendenţă se situează, de altfel, cu un măsurat orgoliu, el însuşi.

În anii formării intelectuale şi în perioada începuturilor literare ale lui Drummond de Andrade, poezia braziliană era marcată de modernism, orientare estetică ce încerca să elibereze lirica de constrângerile formale ale parnasianismului, dar şi de muzicalitatea (ameninţând mereu să cadă în simplul clişeu) simbolismului importat din Europa.

În acest context, creaţia lui Carlos Drummond de Andrade s-a impus cu repeziciune, autorul cristalizând modernismul brazilian într-o formulă lirică nu doar consistentă şi viabilă din punct de vedere artistic, ci şi capabilă să se se adreseze direct marelui public.

Cadril

João o iubea pe Teresa care îl iubea pe Raimundo
care o iubea Maria care îl iubea pe Joaquim care o iubea Lili
care nu iubea pe nimeni.
João plecă în Estados Unidos, Teresa la mânăstire,
Raimundo muri într-o catastrofă, Maria a rămas la matuşa ei,
Joaquim s-a sinucis şi Lili s-a măritat cu J. Pinto Fernandes
care nu făcuse parte din această poveste.

  Totul devine, prin urmare, viziune integratoare, încercare de aducere alături a marilor probleme şi preocupări ale existenţei umane, lirica lui Drummond de Andrade dovedindu-se un adevărat cosmos, guvernat de o imaginaţie şi de o capacitate expresivă pe măsură. Fără îndoială, însă, că, aşa cum recunoaşte poetul însuşi, temele acestea se suprapun şi se împletesc într-o perspectiva largă  care are în vedere situarea fiinţei umane într-un univers pe care aceasta nu reuşeşte întotdeauna să-l înţeleagă. De aici rezultă, firesc, crizele existenţiale profunde, pe care le va putea depăşi sau, dacă nu, măcar exprima până la capăt în lirica deplinei maturităţi. Acestea stau  sub semnul unei accentuate preocupări filosofice.

Dacă vocea lirică din primele volume e timidă, deşi adesea ironică, deplina maturitate dezvăluie un ton meditativ, care nu ascunde întru totul încleştarea şi lupta pentru a găsi de fiecare dată acel cuvânt care să poată exprima tot adevarul.Exponent de seamă al unei structuri a liricii care poate fi numită în cel mai deplin sens al cuvântului modernă, Carlos Drummond de Andrade ştie cum să se folosească de aproape orice pentru a crea mare poezie

Cuvântul magic

Un anumit cuvânt doarme la umbra
unei cărţi rare.
Cum să-l dezvrăjesc?
E semnul vieţii
semnul lumii.
Mă duc să-l caut.

Îl voi căuta toată viaţa
în toată lumea.
Dacă întărzie la întâlnire, dacă nu-l întâlnesc,
nu-mi pierd însufleţirea,
caut mereu.

Caut mereu, iar căutarea mea
va fi fost
cuvântul meu

Numai că, în fiecare poem, concretul conduce la abstract, zâmbetul iniţial devine meditaţie asupra problemelor esenţiale ale existenţei sau ale poeziei însăşi, iar fiecare situaţie particulară ne îndreaptă spre sensurile universale. Lirica sa devine, în acest fel, una a descoperirii, fie că e vorba despre implicaţiile unui trecut mitic întrevăzut printre elementele lumii contemporane atât de moderne, fie despre valorile profunde ascunse dedesubtul vitezei ce domină lumea de azi. Dar extraordinara artă a lui Drummond de Andrade constă şi în aceea că poetul nu-şi prezintă revelaţiile cu acea înălţime a tonului şi a atitudinii ce caracterizau în mare măsură discursul liric al secolului XX. Autorul acesta nu încearcă niciodată să convingă cititorul că el este cel care a descoperit marile adevăruri ale existenţei şi nici (cu atât mai puţin!) să prezinte aceste adevăruri ca fiind absolute.

Aş vrea să scriu un poem mai dur

Cum niciodată un poet n-a îndrăznit

Aş vrea să pictez un sonet obscur,

Sec, ermetic, dificil de citit

Şi aş vrea ca sonetul acesta, pe viitor

Să nu-i inspire nimănui veselie.

Iar cu acest răutăcios aer imatur

Să ştie totodată şi să fie şi să nu fie.

Brazilianul ştie să-şi tempereze tonul şi atitudinea şi să plaseze multe dintre textele sale sub semnul unui relativism excelent dozat şi al unui scepticism de substanţă, care nu se risipeşte, însă, niciodată în cinism sau nihilism . Universul liric al lui Andrade este populat cu speculaţii metafizice ascunse cu grijă sub aparenţa celor mai obişnuite elemente, semn definitoriu al convingerii autorului că adevăratele divinităţi, dacă mai există în zilele noastre, se găsesc doar în actele fundamentale ale experienţei sau chiar ale vieţii omeneşti de fiecare zi. În toate volumele sale de versuri va domina, deci, o veritabilă dialectică a scrutării de sine, exprimată de fiecare dată prin intermediul poemului introspectiv şi al asumării unor roluri sociale de către poetul care îşi părăseşte tot mai frecvent turnul de fildeş pentru a învăţa cum să trăiască cu adevărat...

În Maşina lumii şi alte poeme, ruptura de convenţie nu se traduce prin nihilism şi nici prin refugiul într-o formulă abstractă, ermetică. Ce scrie Carlos Drummond de Andrade e mai degrabă un soi de afirmaţie foarte concret articulată, în care se vede clar, în ciuda tuturor refuzurilor, încrederea în limbaj, încrederea într-o ordine posibilă, chiar dacă ea aduce, fără excepţie, suferinţă („Mă pregătesc temeinic să sufăr/ aşa cum alţii se pregătesc să devină medici sau avocaţi“  scrie în finalul poemului „Amor, straniu semnal”).

Ce se regăseşte în această antologie, în ciuda etapelor diferite din care Dinu Flămând a făcut selecţia, e o formă de situare în lume care chestionează, tensionat, un raport de forţe (metafizic, dar şi contingent) din care cei mai mulţi dintre noi ies prost. Cu falia asta de inadaptaţi se simte solidar, cum afirmă, pe urmele lui Whitman, într-un poem dedicat lui Charlie Chaplin, vagabondul, 

Cîntec pentru omul din popor Charlie Chaplin:

Vorbesc în numele meu cei pe care justiţia i-a abandonat, săracii cu duhul

cei care sunt nişte paria, faliţii, mutilaţii, schilozii, cei daţi la o parte

oprimaţii şi singuraticii, nehotărîţii, liricii, visătorii,

iresponsabilii, cei copilăroşi, cei mîngăiecioşi, pateticii şi nebunii

Şi face acelaşi lucru, dar mai incisiv, problematizînd mai adânc,  într-un poem lung, Favelariu naţional, poem care iese, ca multe altele incluse în volum, din suflul oraşului Rio şi al favelelor lui supurânde. Îi e teamă, dar nu de lama cuţitului şi nici de împuşcăturile prin care se face legea acolo. Teama lui e una care roade conştiinţa:

Teamă că tu simţi cît sunt eu de vinovat

şi cît de vinovaţi suntem cu toţii de prea puţină sau deloc frăţie.

A fi fratele cuiva costă,

Costă să renunţi la privilegii

şi să împarţi cu cineva planta de dreaptă egalitate.

Confesiunea, când ameninţă să devină prea personală, este blocată subtil prin ironie sau autoparodie, însă crizele contemporaneităţii nu apar, chiar tratate în acest fel, mai puţin convingătoare dec#t acelea exprimate de lirica lui T.S. Eliot sau Fernando Pessoa. De fapt, Eliot însuşi afirma că marii poeţi, scriind de fiecare dată despre ei înşişi, vorbesc despre epoca în care trăiesc, privită în ansamblu, iar unul dintre elementele cele mai caracteristice ale operei lui Drummond de Andrade este tocmai acela că, nutrindu-se din fapte aparent neînsemnate şi din evidenţierea cotidianului, poezia sa dobândeşte valoare general umană şi semnificaţii universale.

Eu nu voi fi poetul unei lumi apuse.

Dar nici nu voi cânta lumea de mâine.

Eu sunt  legat zdravăn de viaţă şi îmi privesc semenii.

Ei stau tăcuţi, dar nutresc mari speranţe.

Aflat printre ei, scrutez enorma realitate.

Prezentul este atât de uriaş, să nu ne îndepărtăm.

Să nu ne îndepărtăm prea mult, să mergem mână de mână.

„Impresionismul său impulsiv“ despre care a vorbit o parte a criticii, concretizat într-o nelinişte şi o neîncredere tot mai accentuată în valorile perimate ale societăţii care se îndrepta spre tehnicizarea excesivă şi care defineşte primele decenii ale activităţii sale literare este înlocuit, treptat, de o căutare înfrigurată a nuanţelor celor mai subtile ale limbajului poetic, semn al încrederii creatorului în capacitatea sa de a intui secretele limbii şi virtualităţile acesteia şi de a le da glas şi formă în poeme care parcă se adresează tuturor simţurilor – şi rămân deschise în faţa tuturor sensurilor.

Poezia

Am petrecut o oră gândind într-un vers
pe care pana nu vrea să-l scrie.
Şi totuşi el e aici înăuntru
neliniştit, viu.
El e aici înăuntru
şi  nu vrea să iasă.
Dar poezia acestui moment
îmi inundă viaţa întreagă

Instrumentele de expresie sunt mereu evaluate şi în fiecare clipă repuse în discuţie, dar asta nu înseamnă altceva decât repunerea în discuţie a chiar poeziei – însă nu în sens depreciativ, ci tocmai pentru ca, în acest fel şi prin intermediul acestui demers doar aparent distructiv, marea lirică să-şi poată exprima potenţialităţile şi să-şi poată demonstra forţa regeneratoare. Căci, dacă e ca lumea să fie salvată, sugerează adesea Drummond de Andrade, acest lucru se va întâmpla numai prin artă.

Un gand al nesfarsitei sale poezii, al crezului de viaţă îl reprezintă de fapt o sinteză lirică a gandurilor lui Andrade care cel puţin mie, mi s-a lipit de suflet: 

„Cu fiecare zi ce trece, mă conving tot mai mult că deşeurile vieţii sunt iubirea pe care nu o dăruim, puterea de care nu ne folosim, prudenţa egoistă care nu vrea să rişte nimic şi din cauza căreia, încercând sã evităm suferinţa, ne pierdem de asemenea şi fericirea.“

Gabriela Nicolescu