Paolo Sorrentini: La grande Belezza

La grande belezza-Paolo Sorrentini

Urmarind cateva din filmele premiate la Cannes in 2013, am simtit nevoia sa fac dreptate peliculei lui Paolo Sorrentini, La grande Belezza, nepremiata.

Filmul este un omagiu adus lui Fellini cu a sa Dolce Vita, dar si un omagiu adus sensului vietii care trebuie cautat, pentru care merita sa te zbati, sa gasesri acea frumusete interioara care cladeste si nu orice frumusete, ci Marea Frumusete. Lui Jep, personajului principal i se pare ca la 18 ani in preajma unei fete, in atmosfera de mister, initiere si farmec a vazut marea frumusete. Restul vietii i-a ramas ca sa reuseasca sa readuca in sufletul lui acea frumusete care sa-i dea imboldul de a-si trai viata altfel decat la marginea ei, superficial, lejer, tangential, in senzatia exterioara de observatie dulce-ironica a vietii altui personaj. In ce consta frumusetea vietii, cum o percepi? Probabil fiecare individ o percepe in alt mod: unii o vad in muzica, literatura, petreceri, prietenie, dans, dragoste, sex, pictura, credinta, joc. Pot fi toate bifate sau partial acceptate, dar care,  care este marea frumusete?

Jefp Gambardella este un colectionar de momente: unele i se par pretioase, altele ii subliniaza pierderile, cele umane, cei care l-au parasit. Scriitor fiind, singura lui referinta este romanul”Aparatul uman” scris in urma cu ani buni si din faima si succesul caruia a incercat sa-si brodeze restul vietii. Asa apare restul vietii sale ca o pagina alba nescrisa ce asteapta sa fie umpluta de semne dupa  punctul final al cartii sale de tinerete, poate unica realizare.

. Ce ai făcut cu viața ta? Ce intentii ai? Pe cine ai iubit,ce ai creat, ce lasi in urma ta, incotro te indrepti? Sunt întrebări care par a sublinia existența lui Jep. Și de ce nu, a noastră, a tuturor? Filmul nu are un fir narativ, el este destructurat in puzderie de secvente de replici, de atmosfera, de schite de portret, un fel de liant dramaturgic in jurul acestui jurnalist celebru, om singur de 65 ani pe terasa opulenta cu deschidere spre Colosseum a caruia danseaza toata lumea ”buna „ a Romei. Aici se zbenguie, în ritmuri îndrăcite, o faună strident colorată, aristocraţi expiraţi, intelectuali sofisticaţi sau amatori, prelaţi, mafioţi, oameni cu bani sau oameni la modă, femei de toate calibrele, inclusiv o pitică şi o Sfîntă, un întreg circ, care-l evocă, vrînd nevrînd, pe Fellini... Doar că la Fellini „dolce vita” era conectată la curentul de înaltă tensiune al tragediei, pe cînd acum, la Sorrentino, totul, pînă şi moartea, şi nebunia, şi disperarea, patinează sub umbrela umorului negru. Artificialitatea, ipocrizia, indiferenta in fata mortii a unei societati supuse decadentei, o societate care s-a specializat in aceasta arta a decadentei o vedem cel mai bine ilustrata la inmormantarea in care exteriorul, tinutele, incremenirea si gesturile automate tineau loc durerii firesti la disparitia unui tanar. Niciodata nu am vazut o Roma mai decadenta, niciodata nu am vazut filmata o Roma mai frumoasa in culorile aurii ale asfintitului sau ale noptii, mai ales ale noptii. Jep de altfel si spune in plimbarile sale nocturne ca nu si-a terminat inca „calatoria pana la capatul noptii”., sugerand ca va ajunge acolo doar daca va gasi acel ceva ca sa insemne frumusetea desavarsita, sensul si implinirea vietii. Imaginile Romei se rostogolesc, cresc fabulos ca dintr-un vis, captand chiar ceea ce cauta a descoperi personajul principal– frumusetea inefabila. Insă, nimic nu exista in stare pura, deci, nici frumusetea.

Odată cu minunata Romă care ni se dezvăluie in toata splendoarea noptii, simtim si parfumul inevitabil al desertaciunii vietii. Clipa furata, clipa traita cu nesabuinta, goleste total de sens insasi viata pe care presupune a o celebra. traieste ca o pasare de noapte, organizand petreceri monstruoase, cu prafuri si femei diverse, fiind absorbit inca din tinerete de vartejul dantesc al unei existente mondene devoratoare. Isi dorise sa devina nu doar o prezenta mondena pregnanta, ci regele mondenilor. Şi Jep a devenit regele unui card de grotesti actrite esuate, stripteuze si tineri seducatori, regele unui bestiar uman in pragul abisului, fara speranta de salvare, care elogiaza cardinali – bucatari. In stil fellinian, Jep penduleaza intre a interactiona si a observa; el intra si iese dintr-un grup de personaje, ratacind, ironizand si savurand cinic totul, ceea ce-i da simultan o senzatie stranie de putere si dezamagire.

Jep a venit în Roma pe cand era tanăr. A vrut sa ajungă sus, sa fie inima petrecerilor, sa scrie, sa iubească, sa gaseasca multumirea si implinirea.  Pentru ce alergam cu totii? Filmul este o colectie de momente, intrebări si nostalgii ale barbatului pus in fata acelui moment cand timpul nu mai poate fi pierdut acolo unde nu vrei sa te afli., nu mai poate fi pierdut cu lucruri pe care nu vrei sa le faci. „La varsta mea frumusetea nu e suficienta ca sa ma mai apere de scris”. Cu alte cuvinte, cati dintre noi suntem acolo unde nu vrem sa stam, cati dintre noi petrecem timp de calitate, cati ne traim viata care sa ne umple sufletul de implinire?

Mai mult decat o calatorie la capatul noptii, pelicula La grande bellezza devine o calatorie in realul infern uman, iar filmul lui Sorrentino pare un imens monolog al unui suflet ratacit, al unui spirit distant si imposibil de emotionat.

Construit astfel incat sa exploateze trei directii de interes în Roma - arta, religia şi febrilitatea umană -, La grande bellezza este un explicit omagiu adus creatiei felliniene, demonstrand vitalitatea absoluta a filmului de arta european. Viata nu este decat un sir de flash-uri de adevar si mister, povestite intr-o noapte de vara in Roma; pana când descoperi ca radacinile sunt importante, ca modul in care amintirile se inradacineaza in noi este definitoriu pentru intreaga noastra traiectorie de viata. La grande bellezza este o metafora cinematografica postmodernista, o metafora despre puterea creatiei, despre adevarata patima a vietii, despre viata si moarte, despre teama, iubire si neimplinire, despre franturi de fericire. Intr-o pelicula metaforica unde pulseaza elemente dramatice si tragi-comice, sunt mixate perfect cadre naturale si imagini suprarealiste cu girafe intre ruine si flamingo pe terasa de langa Colosseum. Finalul deschide tot acest truc: viata nu este decat o scamatorie, un vis. Finalul aduce unda sperantei revitalizarii spiritului creator: Jep a coborat in infernul existentei umane, a ratacit printre flecareli şi desertaciuni, pentru a descoperi ca adevarata frumusete, desavarsita frumusete,  este de fapt, spiritul. Viata este doar o scamatorie cu care trebuie să jonglezi, astfel incat sa nu ratacesti spiritul. Totul este doar un truc!

Gabriela Nicolescu

...