Michelangelo Antonioni s-a stins liniştit, în fotoliu, la câteva ore după Ingmar Bergman in vara lui 2007
Cineastul avea 94 de ani şi rezistase, vegheat de soţia sa cu 41 de ani mai tânără, unui atac cerebral suferit în 1985 Antonioni, ca şi Ingmar Bergman, a fost unul dintre cei care au influenţat profund istoria cinematografului mondial.
“Dincolo de nori”, ultimul film al marelui Antonioni condus din scaunul cu rotile in 1994 se refera la rolul regizorului de a cobori din avionul ce-l poarta deasupra norilor, pe pamant, in cautare de povesti, unde el are misiunea ca prin forta cinematografiei sa fie capabil sa scoata la lumina adevarul dincolo de aparentele realitatii. Prezenta permananta a regizorului (ca si a pictorului la Pasolini) este si un mod ca acesta sa-si demonstreze validitatea misiei, a carierei sale regizorale. Regizorul merge atat de departe in aflarea adevarului incat interactioneaza cu personajele pentru a descoperi de exemplu mobilul criminalei iertate de societate dar damnata de ea insasi, purtatoare vesnica a stigmatului.
Povestile apar ca fiind subiective datorita regizorului care face la fiecare poveste mici comentarii. Filtrul regizoral reprezinta de fapt calitatea operei cinematografice. Aici mi se pare ca se poate face o paralela intre tendinta regizorului de a recrea lumea prin mintea sa si minunatul intermezzo actoricesc al lui Mastroiani si Morreau in care pictorul explica ca el ca artist are o contributie majora in redarea capodoperei lui Cezanne, de pilda prin adaugarea turnurilor de fabrici. Ce face regizorul ca si pictorul nu este o copie a realitatii, ci o recreere. Este de fapt un film despre rolul regizorului mare, un text lasat urmasilor de credinta in meseria lui.
Povestile sunt diferite dar dezvolta o bogatie de aspecte ale relatiei dintre un barbat si o femeie. Problemele nu sunt de natura existentiala ca in celelalte filme, dar ascund dramele fiecarui cuplu.
In prima poveste, barbatul cauta dragostea totala, perfecta, ideala in care nu exista istorii trecute, sentimente ce ajung din urma si lasa rani. Din prea mult idealism, o posibila iubire ramane neimplinita, in explicatia regizorului, datorita orgoliului barbatului ce prefera sa-si pastreze in inima imaginea idealizata a femeii, nepurtatoare de alte amintiri.
A doua poveste se aseamana in dramatic oarecum cu prima, leit motivul fiind trupul dezgolit al femeii, plina de feminitate intr-o camera goala. De altfel toate femeile sunt superbe, adolescentine, fiecare frumoasa in felul ei.
Cea mai completa si poate dramatica, plina de fierbere intensa este a treia poveste nascuta de fapt din ideea ca dupa un urcus abrupt, dupa eforturi mari e bine sa te opresti ca sa-ti astepti si sufletul ,fara de care nu poti face acele lucruri lipsite de rost… (superb!) De aici si pasiunea cu care oamenii se azvarla in valtoarea unor iubiri sortite esecului. Evident, pentru a evita singuratatea. Are loc si o relatie disperata de consolare (Fanny Ardant-frumoasa in durerea ei precum Ana Magnani), care ii /le provoaca celor doi o senzatie de infricosare, teama.
In sfarsit ultima poveste arata o istorie imposibila intre un barbat terestru si o fata cu o priviire limpede si inocenta, dar hotarata, care e indragostita de Dumnezeu, i se dedica cu convingere Lui.. Unul este speriat de viata, celalalt de moarte. Apar aici ziduri speciale cenusii care te incorseteaza, ceata, ploaie, nori, apasarea fiintei.
Nu stiu exact ce rol are perechea in varsta, dar pare ca ei limpezesc prin experienta de viata lucruri, aduc seninatate. De altfel si in povestea dragostei imposibile intre tanar si viitoarea calugarita, acesta se exprima cam asa:” Am un sentiment de seninatate cand sunt in preajma unei femei satisfacute de ceva, de viata, in dragoste, orice)”.
O imagine frumoasa, in oglinda uneori. Muzica este cea mai potrivita, adica trista, subtila,erotica, senzuala. O simti pe piele. Si nu numai pe ea..
Gabriela Nicolescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu