Fiind la Cluj pentru întâlnirile ce-mi erau consacrate, nelinşitit, m-am trezit spre sfârşitul nopţii, când orele sunt nesigure şi spiritul înceţoşat; n-am aprins lumina mulţumindu-mă să citesc ora, în obscuritate, pe ecranul telefonului. Era devreme, prea devreme pentru a intra în lume, dar nerezistând curiozităţii, am vrut să-mi consult mesajele pariziene. Doar unul era înscris cu litere luminoase a căror amintire o am şi azi în ochi: "A murit Patrice Chéreau. Sunt trist. Bernard". N-am mai închis ochii şi, în întuneric, l-am vegheat.
Chéreau a fost un erou al scenei europene, căci el era constituit din materia eroilor, însinguraţi şi puternici, răzvrătiţi şi perturbatori. Avea 68 de ani şi încă mai amintea de tânărul care debutase acum cincizeci de ani cu un spectacol de amatori la celebrul liceu “Louis le Grand” din centrul Parisului. El nu îmbătrânise şi de aceea, fără indoială, decesul a provocat o asemenea stupoare. Chéreau părea încă în deplinătatea puterilor, neangajat pe panta declinului, nici deteriorat de vârstă. Nu a semnat el oare în ultimii ani două capodopere scenice: “I am the wind”, de Jon Fosse, la Festivalul de la Avignon 2011 şi “Elektra” de Richard Strauss, la festivalul de la Aix en Povence, în vara aceasta? Din exterior, nimeni nu-i imagina sfârşitul iminent. Boala ce-l săpa din interior rămăsese ignorată dincolo de cercul de prieteni intimi.
Chéreau şi-a desenat, în timp, un drum solitar. Îşi face începuturile într-o margine îndepărtată a Parisului, la Sartrouville, unde se impune rapid prin spectacole energice, pasionate şi agitate. Câştigă celebra competiţie a tinerelor companii, e invitat la Nancy. "A star is born", o stea apare pe firmamentul Franţei, dar, financiar neglijent sau, mai exact, fiind artistic intransigent, el multiplică fără prudenţa costul spectacolelor şi, declarat în faliment, e obligat să-şi abandoneze teatrul debuturilor. Atent la soarta tânărului regizor exclus, Paolo Grassi, colaboratorul lui Giorgio Strehler, la « Piccolo Teatro » din Milano, îl invită şi, acolo, emigrant de geniu, Chéreau semnează mari spectacole al căror ecou va avea un impact european.
După această paranteză italiană, la solicitarea lui Roger Planchon, el revine în Franţa şi îşi asumă co-direcţia “Teatrului Naţional Popular” din Villeurbanne. Chéreau s-a revelat printr-o capodoperă, « Disputa », care a permis redescoperirea unui alt Marivaux şi, totodată, a impus un univers scenic de o originalitate unică, univers semnat de el şi de Richard Peduzzi, scenograful său dintotdeauna. Univers bazat pe antinomia poetică între amploarea arhitecturilor scenice şi agitaţia patetică a corpurilor rănite, sfâşiate, tinere. Corpuri sacrificate şi ziduri imaculate.
În anii 80 el va crea şi va conduce un nou teatru, “Nanterre – Amandiers”, şi această perioadă rămâne legată de întâlnirea cu autorul ce-i va marca parcursul, Bernard Marie Koltès, a cărui operă o va pune integral în scenă. Împreună, ei par să reînvie cuplul originar al teatrului modern, cuplul Cehov - Stanislavski. Chéreau nu semnează atunci cele mai convingătoare spectacole, dar permite unui autor să se afirme şi, astfel, să fie descoperit şi difuzat în lume. În România, Felix Alexa nu şi-a facut, graţie lui, debutul cu o piesă de Koltès, iar Chéreau însuşi, când a venit la Bucureşti, după căderea lui Ceauşescu, nu a uimit prin radicalitatea spectacolului prezentat, “În singurătatea culturilor de bumbac”? Nanterre i-a modificat vocaţia şi i-a permis să-şi extindă registrul regizoral. Cu preţul unor înfrângeri parţiale, el a renăscut.
Chéreau se impune, după Strehler, ca marele regizor inovator al spectacolelor de operă şi semnează capodopere incomparabile, dintre care referinţa principală rămâne “Tetralogia Wagneriană” de la Bayreuth, piatra de hotar a regiei lirice. Maestru al genului, el alternează reuşite inedite, ca opera de tinereţe a lui Mozart, “Lucio Silla” - în care Mariana Nicolescu a cântat -, cu creaţii dificile ca “Lulu”, “Woyzeck” sau, mai recent, “Casa morţilor”. Marii compozitori moderni, Berg, Schönberg, Janacek - lor li se va alătura Richard Strauss - îşi vor găsi împlinirea scenică graţie lui Chéreau. El a injectat energia care-l definea, "violenţa brutală" pe care o cultiva, în aceste realizări unde organizarea viziunii şi absenţa oricărui gest de superficială actualizare poartă marca exigenţei sale. Chéreau a acordat scenei lirice demnitatea pe care o instilase, mai întâi, scenei teatrale.
El a fost tentat şi de cinema, unde a semnat filme diverse, fără aceeaşi unitate artistică, alternând realizări spectaculoase, ca “Regina Margot”, cu mărturii de o rară exigenţă, ca “Omul rănit” sau “Cei care mă iubesc iau trenul”.
Chéreau s-a plasat în acest triunghi al artelor corpului, teatru, cinema, operă, pe care l-a animat graţie unei vitalităţi pe care nicicând nu a abandonat-o. Dar, precizează el, neretrăgându-se în expresia coregrafica a corpurilor autonome, căci domeniul său, pe care nicicând nu l-a abandonat, au fost şi au rămas "cuvintele". Cuvinte pentru a povesti soarta oamenilor respectând, spune Chéreau însuşi, acea "linie clară" ce ne permite să descifrăm destine şi reţine rezonanţa lor în sufletul spectatorilor pe care nu-i flata, ci îi solicita şi îi implica. Cu "această unealtă imperfectă", cum definea el scena, Chéreau a procedat la operaţii ale inimii fără nici o concesie, cu arta unui chirurg expert. Arta ca experienţă a riscului şi a excesului i-a definit aventura.
Moartea lui a produs o unanimitate a doliului, căci fiecare l-a asimilat unui sfârşit, acela al unui erou ce a marcat scenele şi ecranele cu preţul propriei dăruiri de sine. Chéreau şi-a oferit corpul şi viaţa cu o exigenţă exemplară, el n-a trădat nimic, nici pe el, nici vocaţia sa. El mărturisea a "nu şti să facă altceva", dar ce a făcut a realizat cu o devoţiune fără reticenţă, combustie niciodată prudentă sau moderată.
El a luptat şi a fost, până la urmă, învins de un cancer ale cărui simptome îl nelinişteau încă de mult, când la Avignon, într-o noapte, îmi mărturisea: "Sunt obosit şi deprimat". Acum nu mai mult de o lună, la început de septembrie, refuza până la urmă o discuţie pe care i-o propuneam scriindu-mi: "Nu pot veni căci atunci voi fi în mijlocul repetiţiilor pe care nu ştiu dacă le voi termina". El se consola propunându-şi să-şi termine parcursul, pudic, cu o comedie de Shakespeare, « Cum vă place ». N-a reuşit. Ultima lui operă îi restituie şi îi prezervă mai just idealul scenic: “Elektra” lui Strauss. Boala l-a condus până la frontiera lumii sale, permiţându-i să semneze câteva din cele mai personale spectacole. Ea nu l-a deteriorat, ci l-a exaltat.
La ceremonia religioasă care i-a fost consacrată la Saint Sulpice erau prezenţi preşedintele Franţei, primarul Parisului, preşedintele Senatului, vechi şi actuali miniştri. Franţa îşi onora eroul, dar noi, oamenii de teatru reuniţi în biserică, ştiam că el nu a avut nimic oficial şi de aceea o asemenea recunoaştere nu-i afecta, nici păta imaginea. Prietenii, actori sau spectatori, scriitori sau coregrafi, îi salutau, pentru ultima oară, opera şi se întristau pentru ceea ce era general perceput ca o dispariţie meteoritică. Emoţia a atins suprema intensitate când cântăreaţa lui fetiş, Waltarud Meier, a interpretat două lieduri de Wagner. Muzica rămâne calea privilegiată a ascensiunii şi liberării. Mi-o reaminteam în clipa despărţirii de cel cu care scrisesem o carte al cărei titlu îl alsesem şi în care se recunoştea: "Odată o să ajung..." Orizont utopic, refuz al satisfacţiei momentane, cale fără de capăt!
Cu Chéreau dispare un erou.
George Banu
In Memoriam, Patrice Chéreau
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu