António Lobo Antunes: Ordinea naturala a lucrurilor

António Lobo Antunes, Ordinea naturala a lucrurilor, traducere si note de Micaela Ghitescu, Bucuresti, Editura Humanitas, 2009

De influenta Veacului de Singuratate a lui Marquez, insemnele heraldice ale lui Borges, universul faulknerian, discursul paranoizant al lui Julio Cortazar  nu au scapat scriitorii spanioli sau portughezi ai secolului XX si inceputul secolului XXI. Doar marii poeti-inclusiv cei care nu au scris niciodata versuri-isi pot asuma riscul unei literaturi complexe, de dragul fortarii limbii, a limbajului, a dialogului (deseori greu de stabilit) dintre mesaj si expresie. Aici ar  putea fi plasat Antonio Lobo Antunes, mult premiatul scriitor portughez nascut in 1942.  

De ce scrieti?
Antonio Lobo Antunes: E ceva foarte complicat. Eu sunt un scriitor ocupat mai mereu cu problemele tehnice ale textului. Nu am timp sa ma intreb asupra sensului scrisului, de ce o fac. La fiecare pas am dificultati tehnice, ma chinui sa vad cum sa spun un lucru in cea ma buna forma.Nu am idei generale despre literatura si nu am un plan dinainte facut. Cuvintele genereaza cuvinte… Cauti, atunci cand scrii, solutii sa spui cel mai bine o idee.

E foarte dificil sa scrii, e tot mai dificil pentru mine, cred ca mereu voi fi un incepator. Experienta nu exista. E atat de suprinzator! Pe de o parte, asta e bine, pentru ca esti surprins mereu, pe de alta parte, face lucrurile tare dificle. Apar mereu atatea carti pe piata! Eu sunt mirat de acest fapt, pentru ca e atat de dificil sa scrii…

Cu ocazia lansarii cartii sale Ordinea naturală a lucrurilor, la Bucuresti în 2009, avea sa spuna: „Ma enerveaza foarte tare ca voi muri. Intotdeauna poti să faci mai bine ceea ce ai făcut. Incă nu am scris cartea pe care imi doresc s-o fi scris – si cred ca nu o voi face niciodata. Dacă as scri-o m-as opri. Vreau sa prind lumea intre copertele unei carti”

Ordinea naturala a lucrurilor a lui Antunes este cel mai bun exemplu ca proza se poate scrie dupa ritmul si sunetul poeziei, gen cu care are din ce in ce mai multe trasaturi comune si de care se deosebeste din ce in ce mai putin. Romanul cu care scriitorul portughez a cunoscut consacrarea mondiala este de fapt o veritabila simfonie a memoriei, atat a memoriei individuale a unor eroi ce nu pot trai decat in trecut cat si a memoriei colective din timpul regimului Salazar , perioada neagra din istoria recenta a Portugaliei. Este o naratiue in care prezentul este confiscat in totalitate de catre trecut. Nu numai ca personajele nu se pot desparti de trecut, sau ca nu pot invinge moartea. Prezentul naratiunii este sters in totalitate de experienta traumatica a personajelor. “Toate acestea s-au petrecut demult pentru ca totul s-a petrecut demult chiar  ceea ce tocmai se intampla acum si totul s-a petrecut simultan intr-un an sau o luna sau un minut din viata  pe care nu reusesc sa le determin exact, unde inainte şi dupa poseda o identica textura care ma exclude, la fel cum s-a intamplat inainte de nasterea mea“, marturiseste unul dintre personajele romanului. In felul acesta romanul reflecta   succesiunea vietii cu moartea, decaderea fizica datorata varstei si bolii, pierderea memoriei si invaluirea amintirilor.

 In Ordinea Naturala a Lucrurilor  povestile nu se succed intr-un mod clasic-narativ. Fiecare personaj isi spune povestea creand salturi in timp, unind prezentul si trecutul si relatand mai multe actiuni in paralel ca intr-un delir continuu. Amintirile se amesteca ca si cand memoria afectata de varsta si boala isi pierde din exactitate. Personajele constientizeaza propria trecere, iar destinul lor, dar si al nostru este condamnat uitarii asa cum urmele noastre pe nisip sunt sterse de valurile marii.

Aveti o poveste in minte atunci cand incepeti? 
Antonio Lobo Antunes: Eu nu scriu povesti, nu imi pasa de povesti, cred ca ceea ce ma intereseaza pe mine sunt vocile, o voce care se schimba, merge mai departe. Nu le vad fizic, asa, ca pe niste oameni. In ultima mea carte (Ordinea naturala a lucrurilor, n.n.), nici macar nu au nume. Vreau sa pun lumea intre co­pertele unei carti. Mereu incerci sa faci o prima carte. Restul sunt continuari. Tu apartii unui lant care a inceput inainte de tine si merge mai departe dupa moartea ta. Si cititorii scriu cartea. Cand scriu cartea, eu, de fapt, o citesc.

Tematica memoriei, deosebit de prezenta in cartile lui Antunes  este reluata in Ordinea naturala a lucrurilor printr-o povestire formata din monologurile/relatarile personajelor care traiesc si resimt cosmarul unei dictaturi, chiar si după ce aceasta a fost invinsa. Lisabona de după Revolutia din 1974 este un spatiu al schimbarilor, al transformarilor sociale. Pentru eroii lui Antunes, schimbarea, evolutia, eliberarea de trecut este interzisa: „(pereti si tavan si pardoseala si camere lipsite de mister, deschise unei Benfica ce nu mai e a noastră nefiind insa a nimanui deocamdata, o Benfica a unor straini care inca n-au avut timp sa-si planteze in ea copilaria si necazurile) fiindca in aceste cladiri am adus, noi care nu santem de aici decat dintr-un aici care nu exista, si nu apartinem nici unui cartier, aluviunile amintirilor si albume si scrisori si sterse fotografii din trecut, si am populat prezentul cu aceste ramasite ale memoriei, nu numai ale memoriei celor care ne-au precedat ci si ale propriei noastre memorii pentru ca si noi uitam, pentru ca numele si amintirile si fetele se invalmasesc intr-o ceata care netezeste si niveleaza totul, impingandu-ne spre un azi pe care doar moartea si certitudinea ei il locuiesc…“. Existenta acestor monologuri este conditionata de o relatie continua cu trecutul si cu modul in care acesta este prezent in memoriile individuale ale eroilor romanului.

Aveti in minte un cititor pentru care scrieti?
Antonio Lobo Antunes: Incep de la nimic, o fraza, apoi alta. Sunt foarte sarac. Nu stiu unde ma duc, ma duc unde ma duce cartea, ea e ca un organism. Esti, ca scriitor, un fel de somnambul, cartea te duce, nu tu pe ea. Dar asa e si viata. Nu stii ce se va intampla intr-o ora, si asta e minunat. Viata e atat de miraculoasa.

Ordinea naturală a lucrurilor este si cronica a doua familii ale caror destine se intalnesc pe parcursul naratiunii. Romanul spune povestea Iolandei, o liceana diabetica, al carei tata vaduv, candva miner in Africa de Sud, viseaza ca zboara pe sub pamant, in minele de aur din Johannesburg – fantasma care il leaga permanent de perioada tineretii petrecute in Africa. Domingos, tatal Iolandei, locuieste impreuna cu fiica si cu sora sa. Facturile familiei sunt achitate de un functionar de 50 de ani care este indragostit de fiica sa si care doarme in acelasi pat cu Iolanda, fiind dispretuit de aceasta tocmai datorita pasiunii sale. Iubitul ii povesteste Iolandei de viata familiei lui macinata de adevaruri ascunse si orgolii paterne. Mama lui, copil din flori, a fost condamnata de tatal vitreg sa isi petreaca toata existenta intr-o mansarda unde doar un patefon si discuri de opera i-au alinat singuratatea. Jorge, unul dintre fratii ei a fost arestat din motive politice in timpul regimului Salazar sfarsind prin a se arunca in mare dupa ce a reusit sa evadeze. Surorile lui l-au asteptat obsesiv si si-au conditionat propria existenta de revenirea lui.
Fiind mai degraba o povara decat un sprijin pentru familia sa, Domingos isi traieste propria iluzie imaginîndu-si ca lucreaza ca miner intr-o mina de aur. Pierzand total contactul cu prezentul, el sparge asfaltul cu picamerul, producand pagube materiale propriei familii şi vecinilor. Unul dintre cunoscuţii lui Domingos este un fost agent al politiei politice, un personaj care, pe vremea dictaturii lui Salazar, tortura si ancheta detinutii politici si care, dupa caderea regimului totalitar, ajunge in mizerie, reprofilandu-se ca profesor de hipnotism prin corespondenta.

Si care e visul nostru intr-o viata? Sa fim intelesi. Oamenii se uita la tine, dar nu vad cine esti. E plicticos sa fie nevoie sa explici ceea ce gandesti…

Cand gasesti pe cineva care te intelege, e perfect. Dar e extrem de greu. Celalalt se va uita la mine si va intelege ce vreau sa zic, daca am noroc sa-l gasesc pe acel Cineva Minunat. Sa vorbesti fara cuvinte… dar oamenii de acest fel nu se gasesc usor. Am cunoscut un scriitor, Jorge Amado, el spunea: „inorogul alb vine o singura data, daca trece in fata ta, nu il pierde”. Dar, in general, noi, oamenii, il pierdem. Pentru ca nu suntem obisnuiti sa fim fericiti. Si nu il vedem. Complicam viata teribil…

Cealalta poveste urmareste parcursul familiei lui Jorge, un detinut politic, fost ofiter in armata prerevolutionara, care nu supravietuieste torturii din inchisorile lui Salazar. Cronica familiei sale se intinde de la perioada fericita a copilariei, atunci cand tatal este ofiter in epoca dinaintea perioadei fasciste, pana la perioada de teroare a regimului lui Salazar. Naratiunea, in care fratele si sora lui Jorge iau pe rand cuvantul, nu ajunge la un deznodamînt, fiind, la randul ei, tributara unei experiente trecute traumatizante. Un detectiv detine, fara sa stie cheia secreta a tuturor aceste destine. Istoriile personajelor se intrepatrund si alcatuiesc portretul tragicomic al unei societati aflate in disolutie,o Portugalie surprinsa in intreaga ei splendoare trista.

Dar cu ce suntem obisnuiti?
Antonio Lobo Antunes: Cu singuratatea si cu tristetea. Si cu a fi neintelesi. Amado era mai bun decat cartile sale si stiti de ce? Pentru ca avea atata cunoastere a vietii. A fost comunist, a suferit apoi persecutia comunistilor. Si era un tip foarte singur… era foarte cald ca om. Era asa de frumos sa il vezi cu sotia lui, ii atingea sanul in public atat de natural si deloc vulgar. Ca un semn al cunoasterii lor intime si spunea: „ea e inorogul meu alb”…

Unul dintre cele mai interesante exemple de stil se poate intalni spre sfarsitul Cartii a treia, atunci cand este descrisa anchetarea si torturarea lui Jorge Saladas intr-una dintre inchisorile regimului Salazar. In acest fragment, frazele scurte se succed cu o viteza uluitoare. Franturi de memorie, plonjari bruste in trecut, scurte reflexe ale experientei copilariei sunt alternate cu descrierea torturii prin administrarea socurilor electrice. Flashbackurile sunt inserate in text fara vreun avertisment, fara vreo marca ortografica. Totul se produce intr-un ritm asemanator focului unei arme automate. Romanul lui António Lobo Antunes necesita un oarecare efort din partea cititorului. Naratiunea fragmentara cuprinsa in monologurile personajelor pierde liniaritatea povestirii. Sarcina de a asambla puzzle-ul, efortul de a reconstitui coerenta narativa sunt lasate travaliului cititorului.

Acesta se bucura insa din plin de poezia ce acopera tablourile insufletite, acompaniate de miros de fluviu, de dalii salbatice, de pasari curioase si fum si sunet de locomotiva petrecute de sugestii si amintiri:” Si atunci am inteles trenurile. Am crescut in spatele garii Santa Apolonia, intr-o cladire pe care fumul vagoanelor o innegrise si careia trepidatia rotilor ii sapase crapaturi in stucatura peretilor.Fluieraturile plecarilor imi arau somnul, din saltelele paturilor  zburau fulgii , iar noi calatoream spre Castelo Branco sau Satarem sau Agueda, cu Lisabona alunecand  impreua cu noi, de-a lungul muntilor si  padurilor de pini, de-a lungul podurilor, de-a lungul satucurilor de la poala colinelor. Am crescut  in spatele garii Santa Apolonia privind de sus la valizele si despartiturile  emigrantilor, iar pentru mine trenurile erau niste acvarii de lacrimi pline de bagaje si de ce ascundeau priviri pierdute, ratacite in subsolurile Frantei, in subsolurile Germaniei, contempland cum cade zapada pe cerceveaua ferestrei. Si abia in Alcantara am inteles ca pana la urma trenurile nu transporta persoane, transporta dalii vesnice inapoi spre Tejo, restituind anghilele buzunarelor fluviului, astfel ca mi-am informat parintii, intrand in casa la ora cinei,

-Am descoperit ca locatarii vagoanelor sunt ceea ce creste in razoarele din Alcantara.”

Gabriela Nicolescu

"Cunoscutul scriitor portughez are o afecţiune aparte pentru ţara noastră, unde vine a treia oară, pentru că aici a găsit oameni "calzi şi sinceri". Lobo Antunes a vorbit cu Cezar-Paul Bădescu despre ce înseamnă cu adevărat meseria de scriitor: să-ţi sacrifici întreaga viaţă pe altarul literaturii." ("Antonio Lobo Antunes: "Mi-ar plăcea să trăiesc în România", interviu de Cezar-Paul Bădescu, Adevărul, 7 mai 2009)

"Într-un stil magic şi poetic, scriitorul reflectă în cărţile sale istoria Portugaliei la care a fost martor: războiul din Angola, anacronica dictatură a lui Salazar,  Revoluţia Garoafelor din 1974, democraţia care a fost instaurată ulterior." ("Antunes: "Revoluţia din '74 a fost făcută de ofiţeri de 24-25 de ani", interviu de Adrian Şchiop, România liberă, 7 mai 2009)

"Scriitorul portughez construieste un univers in care granita dintre normalitate si nebunie este foarte fragila." ("Antunes ocolit de Nobel", recenzie de Cristina Spiridon, Ziua, 7 mai 2009)

„Celebrul autor al "Manualului inchizitorilor", Antonio Lobo Antunes, a fost prezent la Bucureşti pentru a-şi lansa romanul "Ordinea naturală a lucrurilor" (Editura Humanitas Fiction, trad. Micaela Ghiţescu). Pentru cotidianul.ro a povestit despre modestia şi eforturile cu care se face literatura, neîncrederea în psihiatri, despre generozitatea femeilor şi temerile bărbaţilor, despre Saramago, dar şi despre bucuria de a trăi lângă mare.“ (interviu de Alina Purcaru, Cotidianul, 6 mai, 2009)

"Stilul lui Antonio Lobo Antunes aminteşte de realismul magic al scriitorilor sudamericani, dar amprenta lui e acea ironie tragică născută din amestecul de glorie şi decadere al istoriei Portugaliei şi din melancolia fado–ului." ("Lobo Antunes: "Fiecare feme e prima femeie", interviu de Simona Chiţan, Evenimentul zilei, 6 mai 2009)

"Un scriitor surprinzător la fiecare frază, care jonglează cu imagini fulgurante într-o atmosferă de violenţă, sarcasm şi melancolie plină de caldură omenească." ("Un psihiatru-scriitor caută Ordinea naturală a lucrurilor", recenzie de Simona Chiţan, Evenimentul zilei, 5 mai 2009)

„Ordinea naturală a lucrurilor are forţa unei simfonii... Un roman somptuos şi fermecător, cu imagini pline de forţă, un labirint proustian al memoriei prin care cititorul se plimbă fascinat.“ (Le Figaro)

„O operă ce dovedeşte geniu poetic şi erotic, de la un iniţiat în tainele sufletului omenesc. În Ordinea naturală a lucrurilor António Lobo Antunes spune povestea a două familii, dovedind o profunzime egală cu a lui Faulkner în Zgomotul şi furia. Vocea lui aminteşte în egală măsură de a lui Nabokov, Cortázar şi Gogol.“ (Los Angeles Times Book Review)

„Fără îndoială, cel mai bun scriitor portughez contemporan.“ (Le Monde)

António Lobo Antunes

„O, Tejo, râu batrân si mut,
mic adevar in care se priveste cerul!
O, chin revazut,
Lisabona de ieri si de azi!“
(Fernando Pessoa,
„Lisabona Revisited“)

Lisabona nu este doar capitala Portugaliei si o metropola de peste trei milioane de locuitori. Nu este doar orasul recucerit de sub stapânirea maura de ostasii marelui Afonso Henriques (si cu ajutorul cruciatilor), in anul 1147. Ci era, cu câteva decenii in urma, in perioada anilor ’70, si „un carusel de militieni orgoliosi si inutili, de multimi de canonici si de masoni care se agitau in forturile statului, un loc plin de mise radiofonice, de mici altare ale Sfântului Anton, de cersetori si flaute de orbi pe la colturile strazilor“, pentru a se transforma, treptat, nici mai mult nici mai putin decât intr-un „oras scufundat, unde apa se intinde peste capetele noastre, iar norii nu-s altceva decât bancuri de namol care plutesc“, iar situatia este identica pretutindeni, in toate zonele Lisabonei, si in Campo de Ourique sau in Graça, dar si in Alvalade, in Póvoa de Santa Iria, in Amadora, in Benfica ori in Cais do Sodré sau in Barreiro, caci aceasta este, in fond, si doar aceasta poate fi „ordinea naturala a lucrurilor“, aici, in apropiere de Atlantic si pe malurile râului Tejo.
Cel putin asa aflam din cartile scriitorului portughez António Lobo Antunes, mai exact din paginile romanului sau publicat in 1992 si intitulat, deloc intâmplator, tocmai „Ordinea naturala a lucrurilor“. De fapt, tendinta aceasta de a prezenta, indiferent de subiectul romanelor sale, unul si acelasi spatiu, Portugalia si mai cu seama Lisabona – unicul topos in care literatura sa se simte acasa! – este evidenta inca din scrierile sale de inceput, daca e sa ne gândim, de pilda, intre alte exemple posibile, la „Sarutul lui Iuda“, datând din anul 1979. Fara indoiala, diferentele si nuantarile ulterioare sunt mereu evidente, caci, daca in primele sale creatii capitala aparea ca un oras incremenit parca in propriul sau trecut, din care locuitorii erau incapabili sa iasa, purtându-l, parca, dupa ei oriunde s-ar fi aflat (antologic fiind cazul protagonistului din „Memória de Elefante“, 1979, care, dupa ce-si petrece ani de zile in Africa, regaseste Lisabona nu doar exact asa cum o lasase, la plecare, ci intocmai cum o crease, mental, el insusi, de-a lungul multelor luni petrecute in Angola, si exact cum, dupa ce o construise, si-o amintea noapte de noapte), romanele de mai târziu ale lui Antunes aduc si numeroase elemente de natura a mdifica, cel putin partial, perspectiva. Viziunea sa initiala, considerata de numerosi critici de-a dreptul „distopica“, aduce in prim plan o imagine a Lisabonei esential diferita de cea prezenta in romanele conationalului sau, José Saramago, caci, la António Lobo Antunes, intreaga lume portugheza – si mai ales spatiul capitalei – pare atinsa de un rau imposibil de eludat si având consecinte foarte greu de depasit, atmosfera creata de autor fiind apropiata de unii critici chiar de onirismul suprarealist, caci senzatia pe care protagonistii romanelor sale o au mai tot timpul este ca traiesc ca in interiorul unei urne funerare, unde sunt mereu trasi la fund de amintirile care ii bântuie pe toti, astfel incât prezentul insusi tinde sa devina simpla potentialitate, mereu dorita, intotdeauna visata, dar extrem de greu de atins.
Desigur, la o lectura atenta vom descoperi ca, dincolo de obsesiva prezenta a Lisabonei, António Lobo Antunes incearca sa urmeze, intr-un cadru fundamental portughez, exemplul stralucit al artei narative a lui William Faulkner. Caci, la fel ca si pentru scriitorul american, in romanele lui Antunes nu exista scapare de trecut, planurile temporale se intretaie la tot pasul, structura frazei este uneori de-a dreptul arborescenta pentru a cuprinde deopotriva actiunile din prezent si amintirile din trecut ale protagonistilor, tinzând, oarecum, spre o noua concretizare a duratei bergsoniene, in alt sens decât facuse acest lucru Marcel Proust sau chiar autorul „Zgomotului si furiei“. De altfel, Antunes insusi declara, inca din 1997, ca influenta lui Faulkner este determinanta pentru creatiile sale: „Faulkner ma face sa scriu pentru ca am mereu tendinta de a-l corecta“, situatie pe care Harold Bloom ar fi pus-o, desigur, sub semnul incercarii de a anula, cel putin la nivel textual, tirania timpului. Nu intâmplator, pentru scriitorul portughez, Lisabona se transforma, ea insasi, dupa modelul miticei Yoknapatawpha, intr-un „domeniu predilect al fictiunii“, ca sa repetam sintagma impusa de autorul insusi, iar acest aspect este de natura sa organizeze perfect si multiplele planuri narative din „Ordinea naturala a lucrurilor“, planuri aparent disparate si greu de reunit ori de adus la un numitor comun. In fond, aici, ca si in „O Esplendor de Portugal“, scriitorul deconstruieste, cu ironie si, nu o data, cu un sarcasm desprins parca din cele mai bune pagini ale predecesorului sau Eça de Queiroz, mult discutata nostalgie a portughezilor pentru trecutul glorios si pentru anii maretiei si stralucirii Imperiului Regilor Navigatori, dar depasind, tocmai prin dimensiunea ironica nivelul strict de „metafictiune istoriografica“, atât de practicata de numerosi autori ai ultimelor decenii. In plus, Antunes pune totul sub semnul atmosferei inconfundabile a Lisabonei si, mai ales, a râului Tejo, cel care trece prin toate cartierele capitalei si care da impresia, cel putin protagonistilor acestui roman, ca le intra in case, dupa ce, anterior, le intrase in suflete, ca intr-o reluare, de asta data in domeniul prozei, a imaginilor impuse pentru totdeauna de lirica lui Fernando Pessoa.
„Ordinea naturala a lucrurilor“ este, in mare, relatarea unei absolut inedite iubiri a unui barbat de peste cincizeci de ani pentru o adolescenta diabetica, Iolanda, inca eleva de liceu, care ii accepta apropierea nu pentru ca i-ar impartasi sentimentele ci pentru ca, altfel, familia sa n-ar mai avea cu ce sa-si plateasca chiria si ratele, dar care, cu toate astea, il tine la distanta, rezervându-i din capul locului si definitiv doar rolul „celui care doarme lânga mine“ si nimic mai mult, precum si, pe alt plan, istorisirea nefericirii tatalui Iolandei, care nu-si mai gaseste locul intr-o Lisabona invadata de ape, dupa anii petrecuti in minele din Africa de Sud. Astfel incât, el va ajunge, spre disperarea familiei si a vecinilor, sa incerce sa sape pe strazile din Alcântara pentru a descoperi cine stie ce bogatii (sunt evidente aici accentele grotesti, precum si capacitatea autorului de a analiza cazuri de protagonisti inclusi intr-o anumita patologie, detaliu venit, desigur, pe filiera formatiei de psihiatru a lui Antunes), in vreme ce un fost agent secret este angajat pentru a-l supraveghea si pentru a furniza informatii despre el si familia sa unui scriitor in cautare de subiecte. Fara indoiala, povestea apropierii dintre Iolanda si curtezanul ei mult mai in vârsta a trimis pe data critica si cititorii direct la Nabokov si la „Lolita“ sa, fiind, astfel, pierdut cam prea usor din vedere realismul magic, la ale carui resurse si procedee predilecte António Lobo Antunes recurge mult mai frecvent decât vor sa admita aceia mereu gata sa se arate socati doar de unul din segmentele subiectului acestei carti. Caci imaginea Iolandei dormind, indiferenta la pasiunea pe care o stârnise in cel pe care, finalmente, chiar il primeste in casa dar nu si in sufletul ei (si care o roaga „lasa-ma sa ramân in Alcântara intr-un colt al patului tau ca o vietate inofensiva, lasa-ma sa stau de vorba cu somnul tau, lasa-ma sa mor de dragoste pentru tine“), este replica fidela a alteia, veche de câteva decenii: si anume a frumoasei Laura Farina visând alaturi de senatorul Onessimo Sánchez, cel care se topeste de dragoste lânga noua Frumoasa Adormita, din povestirea lui Gabriel García Márquez, „Moarte constanta dincolo de dragoste“; dar si a unei altfel de cadru pentru altfel de o mie si una de nopti – nu de dragoste, ci de povesti spuse in soapta sau doar in gând de indragostitul fara alta speranta decât a o face pe blonda sa iubita sa se simta mai bine dupa injectiile cu insulina care ii amarasc fiecare zi.
Vorbind despre transformarile succesive suferite de cadrul citadin in literatura contemporana, Frederic Jameson incerca sa impuna, in studiul sau, „Postmodernism, or The Cultural Logic of Late Capitalism“, notiunea de „hiper-spatiu“, singura in stare sa reflecte adecvat dimensiunile profunde ale noilor realitati, legate in mod determinant, de insasi natura celor care traiesc in orase. Faptul este identificabil si in „Ordinea naturala a lucrurilor“, unde cititorul are impresia ca insisi protagonistii, fie ca e vorba despre Iolanda, fie despre tatal ei, fie despre matusa sa, Doña Orchídea fac Lisabona sa arate astfel si determina, prin propriile lor vise si atitudini, râul Tejo sa le intre in case si sa transforme capitala intr-un urias oras scufundat. Iar acest nou spatiu trebuie analizat prin intermediul unei adevarate cartografieri cognitive, care va oferi nu doar o descriere exacta a zonei in cauza, ci si un real sentiment al spatiului pastrat prin intermediul unei memorii ce se defineste mai cu seama prin raportarea la elementele care-l compun, si, practic, la un trecut ce devine, astfel, el insusi, spatializat, asemenea unei camere din Alcântara cu vedere la Tejo, ca pentru a raspunde afirmativ intrebarii obsesive a unuia dintre protagonisti: „Nu vi se pare ca Portugalia e o risipa de apa?“

Rodica Grigore

ANTÓNIO LOBO ANTUNES s-a născut în 1942 la Lisabona. Este de formaţie medic psihiatru, urmând tradiţia familiei, dar şi-a abandonat cariera medicală în favoarea scrisului. În timpul războiului colonial a fost în Angola ca locotenent, chirurg şi psihiatru, experienţă traumatizantă care a devenit o temă predilectă a prozei sale. Face parte din generaţia de romancieri lansaţi după Revoluţia din 1974 şi e considerat cel mai valoros scriitor portughez contemporan. Debutează în 1979 cu Memória de Elefante. Urmează o serie de romane care îl consacră, printre care: Os Cus de Judas (1979),Conhecimento do Inferno (1980), Explicação dos Pássaros (1981), Fado Alexandrino (1983), Întoarcerea caravelelor(As Naus, 1988; Humanitas, 2003). În 1992 publică Ordinea naturală a lucrurilor (A Ordem Natural das Coisas; Humanitas Fiction, 2008), roman pentru care e comparat cu Gogol şi Canetti. Opera sa mai cuprinde: A Morte de Carlos Gardel, (1994), Manualul inchizitorilor (Manual dos Inquisidores, 1996; Humanitas, 2005), O Esplendor de Portugal (1997), Cuvânt către crocodili (Exortação aos Crocodilos, 1999; Humanitas, 2004), Não Entres Tão Depressa Nessa Noite Escura (2000), Que Farei Quando Tudo Arde? (2001), Bună seara lucrurilor de pe aici (Boa Tarde às Coisas Aqui em Baixo, 2003; Humanitas, 2006), Ontem Não te vi em Babilónia (2006), O Meu Nome é Legião (2007), Arhipelagul insomniei (O Arquipélago da Insónia, 2008). Opera lui Lobo Antunes a fost recompensată cu numeroase premii şi distincţii literare internaţionale, printre care Premiul France Culture (1996 şi 1997), Prémio da Associação Portuguesa de Escritores (1999), Premiul Uniunii Latine şi Marele Premiu Ovidius (2003), Premiul Ierusalim (2005), Premiul José Donoso (2006), Premiul Camões (2007) etc.