George Bălăiţă despre talent si noroc

Writer - June 16, 2009, a photo by Jenn Long on Flickr.

Scriitorul George Bălăiţă împlineşte astăzi 78 de ani. Îi urăm “La mulţi ani!”.

“Viaţa este o comedie neagră, un joc al amănuntelor banale care bate orice închipuire mai mult sau mai puţin inspirat”
“Jurnalul Naţional nu mă uită. Ca şi altădată în aprilie, mă iscodeşte amical. De data asta e vorba despre noroc, talent, invidie, miracole, copilărie etc. Fiindcă spaţiul este limitat, răspund mai degrabă la întrebări, ca la o şuetă pe terasa cafenelei.

Aşadar, talentul este un subiect gingaş. Mulţi dintre cei care-l au îl risipesc aiurea şi dispar în anonimat. Mulţi dintre cei care nu-l au îl neagă, muncesc pe brânci şi vâră în loc un fals cult al muncii, ceva ce seamănă leit cu sloganurile stahanoviste din timpul urât al sovietizării. Iar norocul... Ce este el? În orice caz, ingredientul fără de care nimic pe lumea asta nu poate fi dus până la capăt. Atât de omeneşte implicat în viaţa de toate zilele, încât poate să pară suspect. Cine nu ştie proverbul – «La un car de minte, trebuie şi un dram de noroc...» sau zicala «Prost să fii, noroc să ai!»? Creangă scoate din traista asta un personaj memorabil, Dănilă Prepeleac.

Norocul nu a fost un personaj principal în viaţa mea. Dar nici nu mă pot plânge! Doar că uneori m-a păcălit fără milă. Face şi asta parte din talentul meu! Miracol? Da! Eu l-am trăit de câteva ori de-a lungul timpului. Nu mă îndoiesc că există, dar nu ca o vrăjiorie, ci ca un semn dumnezeiesc. Un mesaj. Atât de personal încât nu-mi îngădui să-l povestesc. Doar iau aminte în tăcere şi reculegere. În viaţă, în ce mă priveşte, de cele mai multe ori, nu am ales eu. Am fost ales. Viaţa este o comedie neagră, un joc al amănuntelor banale care bate orice închipuire mai mult sau mai puţin inspirată. În literatură, ca nimeni altul, Gogol îşi asumă (oricât de ezitant şi înfricoşat) această fatalitate, amestec tragic şi comic, în fond, viaţa aşa cum este.
Copilăria este adevărata mea patrie. Mă ţine viu şi întreg. Călare pe maşina timpului, precum Hussein îngrămădit în faldurile covorului fermecat. Pot spune că la 9 ani ştiam tot ce se poate şti. Mă tem că între timp, mereu mai scăzut, am uitat mai toate lucrurile importante. Încât acum nu sunt altceva decât ce se vede. Nici mai mult nici mai puţin... Mă bucur că nu sunt deloc pizmaş. Am, oho, destule alte defecte, dar nu şi ăsta! Mai mult, într-o clipă simt pizma pizmaşului, o văd, pute, e un gândac negru pe care îl calc scurt cu talpa opincii. Îl aud cum crapă.
Ce-mi doresc cel mai mult de la noul an de viaţă (în afară de sănătate)? Nimic! Sănătatea este ruptă din Rai. În rest, toate cele vin (şi pleacă!) singure.”