În perioada 25-27 ianuarie 2013, scriitorul Pascal Bruckner a fost prezent în România pentru a asista la premiera spectacolului regizat de Chris Simion, Hoţii de frumuseţe (găzduit de Teatrul Evreiesc), după romanul său scris în 1997. Bruckner este, din 1999, preşedintele onorific al Companiei de teatru D’Aya, înfiinţată de Chris Simion şi care a intrat pe scena teatrului independent românesc tot cu o punere în scenă după un roman al lui Bruckner, Copilul divin. În rîndurile de mai jos, un dialog despre cea mai recentă adaptare dramatică după una dintre cărţile sale, despre frumuseţe şi vină, despre obsesia imaginii şi, nu în ultimul rînd, despre încrederea în teatrul românesc.
Romanul dvs. Hoţii de frumuseţe a fost pentru prima oară adaptat pentru scenă de Chris Simion. Care a fost perspectiva scriitorului-spectator, care şi-a văzut acum personajele prinzînd viaţă pe o scenă de teatru?
M-am simţit puţin deconectat de roman, am avut chiar impresia că a fost scris de către altcineva. Cum spunea Roland Barthes, textul, după ce îl trimiţi în lume, nu îţi mai aparţine. Ceea ce am vrut să transmit prin romanul meu a fost preluat de regizor şi adaptat şi aceeaşi senzaţie de înstrăinare am avut şi cu privire la ecranizarea lui Polanski după romanul meu Luni de fiere.
Romanul dvs. Hoţii de frumuseţe a fost pentru prima oară adaptat pentru scenă de Chris Simion. Care a fost perspectiva scriitorului-spectator, care şi-a văzut acum personajele prinzînd viaţă pe o scenă de teatru?
M-am simţit puţin deconectat de roman, am avut chiar impresia că a fost scris de către altcineva. Cum spunea Roland Barthes, textul, după ce îl trimiţi în lume, nu îţi mai aparţine. Ceea ce am vrut să transmit prin romanul meu a fost preluat de regizor şi adaptat şi aceeaşi senzaţie de înstrăinare am avut şi cu privire la ecranizarea lui Polanski după romanul meu Luni de fiere.
Asistaţi la a doua montare a unui spectacol după o carte a dvs. în România. Aţi colaborat cu Chris Simion încă din 1999, cînd ea a pus în scenă Copilul divin. Cum a ajuns un autor celebru să investească timp şi încredere în teatrul românesc şi într-un regizor care, la acea vreme, era la început de drum?
A fost un act de credinţă. Cînd primeşti o astfel de propunere, te gîndeşti de ce nu? Poate să fie un eşec, dar poate să iasă şi ceva foarte bun. Iar în cazul meu, a fost începutul unei aventuri frumoase, care continuă şi acum. Cînd am văzut rezultatul, nu am fost deloc dezamăgit. Dar nici nu am venit cu o imagine prestabilită sau cu anumite aşteptări. Am vrut doar să văd ce poate ieşi din asta. Trebuie să ai încredere în oameni, pentru că, dacă eşti permanent suspicios, nu mai ai cum să evoluezi.
A fost un act de credinţă. Cînd primeşti o astfel de propunere, te gîndeşti de ce nu? Poate să fie un eşec, dar poate să iasă şi ceva foarte bun. Iar în cazul meu, a fost începutul unei aventuri frumoase, care continuă şi acum. Cînd am văzut rezultatul, nu am fost deloc dezamăgit. Dar nici nu am venit cu o imagine prestabilită sau cu anumite aşteptări. Am vrut doar să văd ce poate ieşi din asta. Trebuie să ai încredere în oameni, pentru că, dacă eşti permanent suspicios, nu mai ai cum să evoluezi.
Cum aţi descrie cei 14 ani de colaborare cu Chris Simion?
Este o colaborare constantă, dar, în acelaşi timp, relaxată. Uneori, nu vorbim timp de şase luni sau un an şi apoi apare din nou în peisaj, ca şi cum n-am fi vorbit de o zi. Păstrăm un spaţiu de libertate, dar ştiu că e mereu acolo, iar ea ştie că poate oricînd să mă contacteze. Am trecut testul timpului, ca un cuplu vîrstnic.
Ce vi s-a părut cel mai interesant la această punere în scenă?
Perspectiva propusă de Chris este creativă, a adus ceva nou subiectului meu şi mă bucur că acest roman, scris în 1997, a fost în sfîrşit adaptat pentru scenă. Cel mai mult mi-a plăcut că formula pentru scenă imaginată de Chris păstrează aceeaşi atmosferă de basm şi, în acelaşi timp, de teroare, pe care se desfăşoară acţiunea de sechestrare a femeilor tinere şi frumoase.
Perspectiva propusă de Chris este creativă, a adus ceva nou subiectului meu şi mă bucur că acest roman, scris în 1997, a fost în sfîrşit adaptat pentru scenă. Cel mai mult mi-a plăcut că formula pentru scenă imaginată de Chris păstrează aceeaşi atmosferă de basm şi, în acelaşi timp, de teroare, pe care se desfăşoară acţiunea de sechestrare a femeilor tinere şi frumoase.
Cum aţi ajuns la un asemenea subiect centrat pe obsesia tinereţii şi a frumuseţii?
Eram cu un prieten la o cafenea din Paris şi ne uitam la fetele care treceau pe lîngă noi, iar prietenul meu a spus: „Doamne, atîtea femei frumoase, este de nesuportat!“. Răspunsul meu, în glumă, a fost: „Da, aşa e, ar trebui să le ţinem închise“. Ideea mi-a rămas întipărită de atunci şi, peste cîţiva ani, am reuşit să o şi concretizez. Dar la început a fost doar o nuanţă, la care am adăugat, pe parcurs, conţinut. Tot ce vizualizam atunci era un drum înzăpezit, undeva între Franţa şi Elveţia, pe care se pierd doi tineri, într-o atmosferă ca de basm.
Eram cu un prieten la o cafenea din Paris şi ne uitam la fetele care treceau pe lîngă noi, iar prietenul meu a spus: „Doamne, atîtea femei frumoase, este de nesuportat!“. Răspunsul meu, în glumă, a fost: „Da, aşa e, ar trebui să le ţinem închise“. Ideea mi-a rămas întipărită de atunci şi, peste cîţiva ani, am reuşit să o şi concretizez. Dar la început a fost doar o nuanţă, la care am adăugat, pe parcurs, conţinut. Tot ce vizualizam atunci era un drum înzăpezit, undeva între Franţa şi Elveţia, pe care se pierd doi tineri, într-o atmosferă ca de basm.
Aţi fost prezent la două reprezentaţii din Hoţii de frumuseţe şi aţi avut ocazia să observaţi şi reacţia publicului. Care ar fi diferenţele faţă de publicul francez?
Am fost plăcut surprins să văd o atît de mare receptivitate din partea publicului român, foarte deschis, şi e de apreciat că la spectacol au fost prezenţi oameni de toate vîrstele. Cred că e o adevărată plăcere pentru actori să joace în faţa unui astfel de public. În Franţa, publicul este foarte critic şi răsfăţat, nu ştii niciodată la ce să te aştepţi din partea lui.
În spectacol, una dintre ideile pe care se pune accent este că fumuseţea poate fi o crimă. Poate fi frumuseţea considerată astfel?
Frumuseţea este, într-adevăr, un privilegiu, un contrapunct la urîţenia banalului din ceilalţi. Şi, din perspectiva lor, frumuseţea chiar este o crimă. Dar este, în acelaşi timp, o crimă şi o binecuvîntare. Nu există prea multă frumuseţe în această lume.
Eu nu am considerat-o niciodată o crimă, dimpotrivă, am fost mereu fascinat de chipurile frumoase. Frumuseţea umană este mult mai fascinantă decît cea artistică.
Frumuseţea este, într-adevăr, un privilegiu, un contrapunct la urîţenia banalului din ceilalţi. Şi, din perspectiva lor, frumuseţea chiar este o crimă. Dar este, în acelaşi timp, o crimă şi o binecuvîntare. Nu există prea multă frumuseţe în această lume.
Eu nu am considerat-o niciodată o crimă, dimpotrivă, am fost mereu fascinat de chipurile frumoase. Frumuseţea umană este mult mai fascinantă decît cea artistică.
Este obsesia pentru imagine o caracteristică a epocii noastre?
Este dintotdeauna, dar cred că acum mai mult decît oricînd. Şi nu atît o obsesie pentru frumuseţe, cît una pentru tinereţe. Vrem să trăim cît mai mult, să îmbătrînim adică, dar în acelaşi timp să ne păstrăm aspectul tineresc. Pentru că deocamdată este imposibil, vedem în fetele drăguţe şi în băieţii arătoşi semnul unei dorinţe de a păstra neatins ceva ce este supus trecerii, efemerului.
Este dintotdeauna, dar cred că acum mai mult decît oricînd. Şi nu atît o obsesie pentru frumuseţe, cît una pentru tinereţe. Vrem să trăim cît mai mult, să îmbătrînim adică, dar în acelaşi timp să ne păstrăm aspectul tineresc. Pentru că deocamdată este imposibil, vedem în fetele drăguţe şi în băieţii arătoşi semnul unei dorinţe de a păstra neatins ceva ce este supus trecerii, efemerului.
Şi este ceva rău în a ne dori astfel de lucruri?
Trăim într-o lume seculară, nu mai putem vorbi, referindu-ne la frumuseţe sau la tinereţe, în termeni de rău sau bine. Nu mai putem crede într-un paradis care ne aşteaptă după, aşa că e normal să căutăm să ne creăm aici cele mai bune condiţii. Nu văd de ce trebuie să ne fie ruşine să recunoaştem că aspectul fizic este important, iar un om care este atent la felul în care arată nu este automat şi superficial. La fel cum un om urît poate fi incredibil de lipsit de profunzime.
Subiectul romanului şi atmosfera, recreată şi pe scenă, m-au trimis cu gîndul la Portretul lui Dorian Gray, la acelaşi tip de estetism decadent. Sînt similitudini voite?
Nu, e adevărat că tema este similară, dar recunosc că mă simt mai atras, de pildă, de Parfumul lui Süskind. L-am recitit pe Oscar Wilde în urmă cu cîţiva ani şi, deşi ideile sînt în continuare interesante, stilul mi s-a părut cam vetust. Cînd mă gîndesc la romanul meu, mai degrabă îmi vine în minte cartea lui Balzac, Peau de chagrin, care spune povestea unui bărbat din secolul al XIX-lea, care se duce într-un anticariat şi cumpără o bucată de piele, prin intermediul căreia poate să obţină orice doreşte. Numai că, în timp, pielea începe să se rideze şi, paralel cu acest proces, viaţa acestui bărbat începe şi ea să se deterioreze.
Nu, e adevărat că tema este similară, dar recunosc că mă simt mai atras, de pildă, de Parfumul lui Süskind. L-am recitit pe Oscar Wilde în urmă cu cîţiva ani şi, deşi ideile sînt în continuare interesante, stilul mi s-a părut cam vetust. Cînd mă gîndesc la romanul meu, mai degrabă îmi vine în minte cartea lui Balzac, Peau de chagrin, care spune povestea unui bărbat din secolul al XIX-lea, care se duce într-un anticariat şi cumpără o bucată de piele, prin intermediul căreia poate să obţină orice doreşte. Numai că, în timp, pielea începe să se rideze şi, paralel cu acest proces, viaţa acestui bărbat începe şi ea să se deterioreze.
Hoţii de frumuseţe – romanul şi, acum, spectacolul – reprezintă un tip de a face artă care este actual, dar fără a se transforma într-o tribună de la care să-ţi strigi nemulţumirile legate de politică, economie etc. Cum aţi evitat alunecarea într-o notă mai accentuat contextualizată politic/social, într-o perioadă în care, în toate domeniile, ne lovim de reprezentări ce-şi propun să reflecte „realitatea“?
E foarte simplu – nu am fost tentat. Nu sînt implicat în acţiuni politice sau sociale (aş putea spune că singura notă de acest gen este diferenţa de statut material între personajele Benjamin şi Hélène). Sub nici o formă nu am vrut să scriu un roman politic. Nu trebuie să faci din artă un manifest politic. Poţi foarte bine ca în viaţa personală să fii activ şi implicat în cauze politice, dar nu trebuie să transferi asta şi în literatură, nu acolo trebuie să strigi „Votează pentru stînga!“ sau „Votează pentru dreapta!“.
E foarte simplu – nu am fost tentat. Nu sînt implicat în acţiuni politice sau sociale (aş putea spune că singura notă de acest gen este diferenţa de statut material între personajele Benjamin şi Hélène). Sub nici o formă nu am vrut să scriu un roman politic. Nu trebuie să faci din artă un manifest politic. Poţi foarte bine ca în viaţa personală să fii activ şi implicat în cauze politice, dar nu trebuie să transferi asta şi în literatură, nu acolo trebuie să strigi „Votează pentru stînga!“ sau „Votează pentru dreapta!“.
Silvia Dumitrache
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu