Barbarii din noi

Grotesque Writing - "Literature", a photo by CCNY Libraries on Flickr.

 Magda URSACHE

       „Ce-o să mai avem a ne spune după ce nu ne-am dat/ seama că literatura a fost plină de mafii, găşti/ bisericuţe şi cotloane de îmbuibare, pleşcăreli,/ impostură şi laşi?// Şi literatura a fost viaţa noastră. De hîrtie”. – un cristian

De citit şi răscitit Alessandro Baricco (v. I barbari. Saggio sulla mutazione, ed. ital. 2006; trad. de italienistul Dragoş Cojocaru pentru Humanitas, Bucureşti, 2009): barbarii sunt în noi, mutanţii se află in nuce, în lăuntrul nostru. Şi ce sunt altceva decît „prădători fără cultură şi fără istorie”, gata să aprindă grătarul pe cetatea Sucevei ori pe necropola Sarmizegetusei?

Ne-am repezit, postsocialist, să tăiem rădăcini, să sfărîmăm statui. În paralel cu dez-eroizarea istoriei (lupta lui Mitu cu miturile, popularizată în multe emisiuni TV), s-a produs – exemplu elocvent de barbarie – repudierea clasicilor, declaraţi bariere în calea noului canon. Că ar conta cei prezenţi, actuali, nu cei morţi e o idee barbară. Aura Christi îi spune sabotaj cultural, iar cuvîntul este exact. De miracolul eminescian, dar şi de cei îmbolnăviţi de eminescianită (ca Noica) s-a tot rîs, deşi filosoful a formulat un adevăr de nedezminţit: Eminescu „nu e un simplu poet, ci o conştiinţă de cultură completă”. S-a perimat clasicul Caragiale? Ba este etern actual, la fel Creangă. Dar cît or rezista cei care cred că-s perimaţi?

Gap-ul dintre generaţii a ieşit din normalitate, s-a accentuat nepermis de mult.Homines novi îşi manifestă scîrba faţă de continuum, refuză sprijinul predecesorilor. Profunzimea, bunul gust, măsura au fost batjocorite. Barbarilor nu le plac piscurile literaturii, nu le place studiul aprofundat, n-au răbdare să gîndească; lunecă, în viteză, printre rafturi de bibliotecă, zboară de pe skate în sala de concert, intră în muzeu pe role. Nu fă efort, fii relaxat e deviza omului orizontal (Baricco), numit om poster de Mircea Platon şi om plat de Cassian Maria Spiridon.

Într-o cultură care se respectă, biblioteca, muzeul, librăria trebuie să fie spaţii ocrotite. La noi se închid biblioteci, dispar muzee şi librării. Au apărut însă tejghelele stradale cu „cărţi care nu sunt cărţi” (ca să-l citez iarăşi pe Baricco) şi standurile de mall, gemînd de literatură ieftină. Ne-a bucurat cantitatea, în raport invers proporţional cu creşterea calităţii. Nu mai aveam nevoie de pilă la librării, era destulă marfă, prea multă; numai că bunul librar îţi oferea carte, nu tipăritură îndoielnică. Pînă să se desfiinţeze şi să ajungă depozit de scaune, unica librărie de campus din Copou vindea bikini şi şampoane, creme pentru călcîie şi artificii. Cititorul avizat, care parcurseseShogun nu fără a ricana („Nu-i maşină ca Lăstunu’/ nici roman cum e Shogunu’”), bîzîindu-i în ureche vorba consum, a bătut în retragere din faţa literaturii facil-agresive.

Sigur, ne-au ajutat şi cei din afară: bibliotecile şi librăriile au fost năpădite de literaturatrash (ca „ajutoare” vestice pentru bieţii estici care nu degustaseră Sandra Brown), dar şi  cei din lăuntrul literaturii noastre. S-a şi găsit în Iaşi un universitar care a scris la întrecere cu Sandra Brown, semnînd chiar Sandra Brown, cîteva romane bine remunerate.

Bussiness-ul editorial a urmărit profit-profit-profit, avînd în vedere nu valoarea, ci plusvaloarea. Asta vrea omul orizontal, divertisment, sex no limits, asta-i dăm! Aşa s-au orientat editorii improvizaţi ca Lilă şi alte lile. Profesiunea de redactor de carte a intrat în umbră în deceniul boom-ului, 1990-2000. Cine să mai sape răbduriu după talent, originalitate, invenţie, ingeniozitate de povestaş, rostire expresivă? Noua deviză: atractiv, nu creativ. Teleintelectualii (P. Bourdieu) preferă filmul făcut după o carte mare: reduce, simplifică, rămîne la suprafaţă. Cultură rafinată, presupunînd efort de receptare? Ba succes comercial după reţetă sigură şi vedete literare invazive şi abuzive, fabricate după infatigabilul star-system. Consumi Dan Brown în metrou, ca pe o chiftea în pîine; pe Dostoievski şi pe Thomas Mann e mai greu să-i înghiţi la repezeală.

Scrie Adrian Alui Gheorghe în eseul Scriitorul român, după „cernobîlul ideologic”: „Da, noi am folosit din plin libertatea de-a ne bate joc de propria libertate”. În alte cuvinte, libertate literară fără responsabilitate. Scriitorii trimişi să ia-n piept piaţa globală multiculturală cu provocările ei au fost sfătuiţi: „Scrieţi ca americanii!”. Şi n-au prea ripostat la degradarea activităţii editoriale sau nu i-a luat nimeni în seamă. L-a auzit cineva de „sus” pe LIS (îmi place să-i ortografiez numele LYS), cînd a protestat contra jafului, arătînd că 12 reviste USR s-ar putea întreţine numai din ţeapa ministresei Tineretului, Ridzi, de 53.000 de euro? Dar din costul deplasărilor cu helicopterul ale ministeriabilului Igaş-branconierul, cîte enciclopedii nu s-ar putea tipări?

Iniţial, Marin Sorescu, în calitate de ministru al Culturii, cerea, pentru atestarea unei edituri, o calificare, un proiect de tipărire. S-a ripostat că asta-i cenzură socialistă şi editorii-serelişti au lansat duium de cărţi. Tipărire pe cititelea? Ba pe necititelea! Editorii-barbari au impus un alt criteriu de a vedea calitatea literară: se vinde/ nu se vinde, la mare preţ fiind texte de-personalizate: „Adio diferenţei!” Critici mici dar sonori au intrat în rolul de agenţi ai facilităţii. Aprofundarea unei cărţi-eveniment? La ce bun? Nu-i mai comod un surfing mental (re-citat Baricco) de 5 minute peste Băgău? Şi mă tem că non-esteticul biruie iarăşi, ca-n proletcultură. Ce-a făcut şcoala? A restructurat manualele, ca să încapă în ele debutantul Ovidiu Verdeş şi să fie eliminată din programă o capodoperă: Moartea căprioarei.

Linia nouă e condamnarea comunismului odată cu valorile de atunci. Aşa este: i s-a făcut loc lui Pardău în scara de valori naţionale, dar asta nu înseamnă să facem praf scara, să spunem că n-avem literatură, ca Traian Ungureanu: „Literatura a dispărut. Cărtărescu e excepţia”. De ce? Pentru că e cel mai vîndut şi cel mai link-at scriitor.

Eu fac parte din generaţia maculatorului, nu a calculatorului, trec din carte-n carte, nu din link în link. Pe profesorii veritabili (Al. Dima, Ştefan Cuciureanu, Mihai Drăgan) i-am ascultat cu sfinţenie, mi-au predat lecţia refugiului intelectual în bibliotecă. Obiectul cel mai de preţ în habitatul mental rezistent la comunism cartea a fost, sunt o bookaholică. Era minune să-i citeşti pe magul Breb, pe Radu Petrescu, pe Buzura, pe Preda, pe Dumitru Radu Popescu, pe Mircea Horia Simionescu, pe Alexandru George,pe Costache Olăreanu, pe Ioan Groşan, pe Sorin Titel… Iarna bărbaţilor,Galeria de viţă sălbatică, Săptămîna nebunilor, Viaţa pe un peron, Vladia, Balanţa,Dimineaţă pierdută, Lumea în două zile, Compunere cu paralele inegale, Supravieţuiri,Tobit, să te supui Tratamentului fabulatoriu. Din punctul de vedere al lumii mele de hîrtie, miracolul postdecembrist a fost dispariţia cenzurii ideologice, re-cîştigarea dreptului de expresie. Atunci, însă, a început şi năvălirea  (citiţi: invazia barbară) a scriptomanilor, cu acces la tipar fără vreun filtru, convinşi că nimic nu-i mai lesne decît să scrii/ tipăreşti/ obţii carnet de scriitor cotizant. Impresia mea e că s-a dus (din nepricepere, din lăcomie) o campanie de încurajare a cărcălicilor, paralel cu una de descurajare a celor care adună, cioplesc, şlefuiesc pietre pentru un templu al scrisului, cu trudă, cu sacrificiu. Statutul scriitorului profesionist s-a deteriorat grav, dacă în USR au pătruns tot soiul de tipăritori inconsistenţi, unii – deficienţi mental. Spiritul critic se manifestă contra clasicilor, nu contra cărcălicilor care se zbat să fie clasicizaţi.

Pe de o parte, s-a afirmat că românii n-au ceea ce G. Călinescu numea trăsătură diferenţială, iar Blaga, matrice stilistică; pe de alta, noii veniţi i-au declarat „expiraţi” pe oamenii providenţiali ai culturii. Le sună a tinichea ba Iorga, ba Pârvan, ba Nae Ionescu, ba Motru, ba Noica. S-a făcut haz de filosofi ca-n proletcult, cu trufia neştiinţei de carte. Anton Dumitriu? „Pa, Tony!”. „O tempora, o humores, o mores, o res!”, exclamă eruditul Luca Piţu.

Autori care nu recunosc vreo aluzie culturală se laudă că ei nu-i citesc pe Rebreanu, pe Sadoveanu, pe Breban, striviţi pesemne de masivitatea operei. Mai e şi Ion Cristoiu, mîndrindu-se că a creat (halal creaţie!) presa tabloidă; din „şcoala” lui, un teleast de la B1 declară fălos: „eu nu mă intersectez cu literatura”. Scribăreţi care nu se prăpădesc cu firea să-şi clarifice ideile înainte de a le rosti sunt încurajaţi de Tabără (şi nu numai) să iasă pe sticlă. Un ca şi scriitor (aici şi-ul nu-i intrus, ci folosit intenţionat), chef Chişu, bun imagolog pentru propria-i persoană (elita tăcută n-are timp de piaristică, s-a refugiat în scriptorium) aplică tehnica seducţiei, înşirînd povestioare despre varii iubite. Şi-i gata să ni se arate „gol sub duş” ca să vedem cum gîndeşte el lumea. Se poartă ţinuta evident sumară (fermecător acest evident în guriţa-cireaşă a unei teleaste realiste), lansată de autoare de literatură… alternativă, ca modista Romaniţa, zîna surprizelor Andreea, racheta de croazieră Mihaela…, fără alt talent decît acela de a-şi manageria tipărelile. La tîrgurile de carte e babilonie, judecînd după pseudo-persoanele care-şi fac loc la microfonul central.

O campanie a criticilor de vocaţie e necesară ca aerul, să-i mai oprească peprivilegiaturişti (mulţumesc, Şerban Foarţă!) în lansajul ICR-ului, varianta Patapievici. Politica noastră culturală a fost canalizată rău dacă s-au făcut 13 traduceri din Dan Lungu şi numai 12 din Eliade. Breban a fost tradus de ICR? Dar Buzura, care a fondat Institutul?

Pentru Goma, anul 1989 n-a fost sfîrşit de exil, dar ICR a plătit la greu turneul poetei realist-socialeze (cuvîntul lui Goma) Nina Cassian. Rămas în dizgraţia Puterii şi după ’89, Goma a înfruntat nu numai exilul, dar şi nepăsarea, respingerea, denigrările unor confraţi care-i înghit cu noduri lecţia de verticalitate, susţinută în plină criză morală. În formularea lui Ion Lazu: „mesajul lui ajunge bruiat de zarva sfîrîiecilor culturali pe mîna cărora ne-am lăsat, năuci cum am fost şi suntem”. Goma a putut lupta contracomunismului şi punctum. Restul condeierilor s-au luptat cît s-a putut pentru cuvîntul liber, dar sub comunism. Goma scrie „din Piscul/ Turnul Onoarei”, iar noi am fost şi continuăm să fim copleşiţi de lezări de onoare. Ni s-a spus că-i batere de cîmpi să te baţi pentru o credinţă. Autonimicitori cum suntem, după demolarea bisericilor, trebuia să urmeze demolarea sacrului. Gesturi reparatorii pentru „cel mai adînc poet al trăirii religioase dat de neamul românesc” (a spus-o C.D. Zeletin mai bine decît mine) şi autor de proză „clădită pe ideea de taumaturgie”, V. Voiculescu, dacă lipseşte din librării?

„Limba,  mitul, arta şi religia” sunt, apud Ernst Cassirer, firele care-l ţes pe homo sapiens. De-mitizînd, de-sacralizînd, de-tabuizînd, destrămăm, tăiem firele ţesăturii. Self-elitele ne tot repetă că trecutul istoric e penibil ca şi românul, ca şi limba, ca şi arta mică şi tristă, pe care vor s-o facă mare şi veselă, cu ponei verzi pe pereţi de expoziţie. Mircea Platon se şi întreabă ale cui sunt elitele astea. Ale cărui popor?, observînd pe dreptate că nu mai sunt „organice” („Elitele de astăzi sunt caimacul altui lapte”), ci „parazitare şi necinstite”. Pe cale de consecinţă, tînărul eseist este acuzat de cryptofascism, văzut ca un fel de „căpitan” retrograd. De altfel, cine a încercat să contracareze propaganda antinaţională (ce-i altceva atacul la vîrfurile culturii?) s-a ales cu eticheta de conservator, păşunist, reacţionar, colivar…

„Suntem cu toţii în curs de a fi absorbiţi în orizontul omului plat” trăgea un semnal de alarmă în „Convorbiri literare” de mai 2012 un om cu atitudine literară (în 6 volume), Cassian M. Spiridon. A reluat pe larg ideea în Despre  barbari sau invazia omului plat, eseu publicat de editura Litera, 2011.

Ce-a făcut rău şcoala a făcut cu asupra de măsură divertismentul tîmp al televiziunii. Cartea (wow! groasă!) nu intră în televederea celor săraci în minte. Mari iubiri literare? Desuete. Lectura oboseşte. Cum să se concentreze postgînditoarele realizatoare de emisiuni pe o pagină scrisă? „Am fost prea intelectuală”, oftează Oana Roman. Intelectuali de caracter şi de bun simţ se văd rar la TV sau deloc; binomul ecran-plat/ om-plat s-a instalat, iar lucrurile involuează: mediacretinizarea molipseşte. Iată-ne, după douăzeci de ani şi încă trei pe primul loc în Europa la necitit.

Cine va cîştiga competiţia? Cultura înaltă sau subcultura? Mutanţii care se îneacă atunci cînd rostesc un nume propriu: Beethoven (pronunţat în variantă engleză Beitoven), Matisse (ca nume de automobil Matiz), Alfred Jarry (ca-n desenele animate cu Tom şi Jerry)?

N-am să forţez răspunsul. Doar atît: singura corecţie posibilă a fenomenului numit de-culturalizare, galopant ca febra, ca tuberculoza, este educarea cititorului. Numai cel pe care R.V. Giorgioni îl apelează „maestre cititor” se poate opune barbarilor, poate apăracultura vie (v. apelul „Contemporanilor” mei). Şi, atenţie! Dacă cititor nu e, nimic nu e.

Închei, parafrazînd titlul eseiştilor Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon, A treia forţă: România Profundă, în notă optimistă:

A treia forţă: România Cultă.