Roland E. Zwick
The Death of Mr. Lazarescu (DVD)
****1/2The Romanian film "The Death of Mr. Lazarescu" is a 147-minute fictional drama that plays out almost entirely in what documentary filmmakers like to refer to as "real time." Lazarescu is a 62-year-old widower who lives with his three beloved cats in a rundown apartment in Bucharest. Even though he had an operation for a stomach ulcer 14 years earlier, Lazarescu still drinks excessively, perhaps as a means of assuaging his loneliness or perhaps because he is simply an alcoholic. As the movie begins, Lazarescu is suffering from a severe headache, stomach pains and vomiting, so he calls for an ambulance to come and take him to the hospital. The movie is a slice-of-life chronicle of that trip.
This is all the "story" director Cristi Puiu provides us with as we see Lazarescu being shuffled from one hospital and emergency room to another by a compassionate middle-aged paramedic named Mioara. Puiu clearly has some sharp things to say about the care - or in some cases, LACK of care - Lazarescu receives at the hands of a medical system that is overstretched and undermanned, filled with doctors who are often petty and ill-tempered towards not only their patients but even the paramedics whom the doctors perceive as being clearly "beneath" them in training and knowledge (the irony is that Mioara is more accurate in her diagnosis of the patient than a number of the doctors who examine him). However, Puiu also shows us doctors and nurses who perform their jobs admirably and treat the ill with kindness. Actually, the best thing about "The Death of Lazarescu" is that it observes without judgment. We really feel as if we are seeing life unfolding in front of us without so much as a trace of phoniness, melodramatics or theatricality to dilute the vision. The scenes come off as totally spontaneous and unscripted, as the director (along with co-writer Razvan Radulescu) chronicles the lives of these various people whose paths just happen to cross on this one hectic Saturday night in Bucharest. With the use of a handheld camera to record the action, Puiu makes us feel as if we ourselves are along for the ride, being afforded this rare, behind-the-scenes glimpse into not only this medical drama but the countless little truths about human behavior Puiu reveals along the way.
The film would not be the tremendous success it is were it not for the extraordinary performances from each and every member of its amazing cast, from Ion Fiscuteanu as Lazarescu to Luminta Gheorghiu as the paramedic, to all the various men and women who appear on screen as neighbors, doctors, nurses, drivers, technicians etc. Their performances are all so unmannered and lifelike that you would swear you were watching a documentary feature rather than a fictional narrative. Fiscuteanu, in particular, delivers a tour-de-force turn here as a man fighting not only the ravages of illness and pain, but the indignities that come along with being passively bandied about among various doctors and hospitals and being subjected to withering comments from medical personnel resentful of having to "fix" someone whose problems all seemingly stem from alcoholism (this attitude actually leads to a careless misdiagnosis on the part of one of the doctors).
The film clearly doesn`t sugarcoat reality but neither does it make it appear worse than it actually is, which is often the case with movies that try to capture life "in the raw" as it were. "The Death of Lazarescu" manages to capture life's rawness without resorting to the kind of excessive narcissism or hyperbole that lesser artists would have used.
And that is the triumph of "The Death of Mr. Lazarescu." It draws us so deeply into its world and makes us so familiar with the people who inhabit it that we don't really feel as if we are watching a movie at all. Rarely have 147 minutes passed so quickly.
Moartea domnului Lazarescu, or, An Old Man Gets Kicked Into the Street to Die,
By
E. Hernandez
In this 2005 Romanian offering, MOARTEA DOMNULUI LAZARESCU (THE DEATH OF MR. LAZARESCU) Mr. Lazarescu (Ion Fiscuteanu) is an elderly, lonely alcoholic with a decades-old stomach ulcer that aches all the time. One night he develops a headache and calls his sister in something of a muted panic. She bitches at him for a solid ten minutes about his drinking and the money he owes--this is all onscreen, shown only from Mr. Lazarescu's side. Tedious as hell. When I first saw this I told the wife I can get that from my sisters, no need to see a film about it.
Mr. Lazarescu turns to his half-kindly neighbor for help. (Sorry...other than Mr. Lazarescu, I'm not going to dig up these people's names.) They offer him various tonics, but Mr. Lazarescu insists that only a certain painkiller will help. His neighbor will not give it to him. An ambulance arrives, and as Americans, it will be inconceivable to follow the logic of that country's emergency medical care system. Third world all the way, I was going to say...but then I recalled, in the Third World, where I spent my summers growing up, health care is better than in this film.
Mr. Lazarescu is clearly dying, but that isn't discovered until several hours' worth of time later, when they finally get him in an ambulance. The way he is treated--as if he were a selfish, stupid old drunk who went around annoying doctors--made me feel sick! And I suppose that is the message here: where is our compassion? Where is our caring? Where is the respect for our elders, who must be protected as if they were our young?
This sad film (not in any way shape or form funny as some have erroneously said in review) answers my questions. Mr. Lazarescu dies, and we watch helpless as he wets himself, is abused for doing so, and his faculties slip away more and more. Suddenly the viewer looks and sees Mr. Lazarescu is dead.
It should be watched, as a life lesson. I can imagine all sorts of people teaching their children, asking, Do you want to end up being treated like the old man? I can see this being shown to all health care providers, as a lesson in how NOT to act.
Get this sad, muddy gem of a film. You will cry, I promise that, and you will learn.
Regizorul Cristi Puiu descrie relaţia sa cu învăţământul din anii ’80 şi repercusiunile aduse de refuzul de a se supune, mecanic, normelor şcolii.
Marţi, ora 20.00. Cristi Puiu deschide o bere pe care n-o mai bea. Se aşază la calculator şi-şi ţintuieşte privirea acolo, dar nu mai lucrează. E încrâncenat, e mânios, se enervează. E o tensiune greu de reprodus, greu de explicat, o tensiune care se agaţă numaidecât de cuvintele sale rare şi apăsate. E circumspect faţă de jurnalişti.
S-a obişnuit, a devenit deja proverbial: nici măcar un interviu nu ştiu să-i ia. Şi neîncrezător e şi faţă de români, aşa, în general: „Nu ascultă, nu aud, vorbesc în paralel". Nimic nu pare să fie bun, nu pare să fie aşa cum trebuie. E furios! Şi-apoi glumeşte: „Ce repede se mai sperie oamenii".
Şi-apoi iar se enervează când îşi dă seama că intonaţia nu se poate restitui mereu într-un text. O să ne acorde un interviu prost, care nici măcar n-ar fi trebuit să înceapă. Am pornit reportofonul?, că nu l-a anunţat nimeni! „Aţi început interviul?". „A început de când am intrat, de când v-am strâns mâna." „Mhm. Mişto. Şi asta învăţăm la şcoală, din clasele I-IV, noi, ăştialalţi. Dar nu-i grav, nu-mi face rău."
„Weekend Adevărul": A început!
Cristi Puiu: Păi, vedeţi? Se poate. Aşa, ia să vedem.
Ştim că nu v-aţi propus, de mic, să faceţi cinematografie. Ce proiectaţi pentru viitorul dumneavoastră?
Din clasa a V-a nu mă gândisem la altceva decât că o să fac pictură. Dar am picat la admiterea de la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza" la treapta I şi singurul criteriu care-mi mai rămăsese la alegerea liceului era să fie cât mai aproape de casă. M-am dus la Liceul de Chimie Industrială nr. 5, care era cel mai apropiat. N-am mai pus mâna pe creion trei ani. Amintirea eşecului m-a făcut să învăţ matematică şi fizică pentru examenul de treapta a II-a. Am dat treapta la Liceul de Chimie şi am luat al şaptelea. La începutul clasei a XI-a ar fi trebuit să plec la Canal, pentru că dăduse Ceauşescu o lege: cei care luau treapta a II-a plecau la muncă. Tata, care-i ura pe comunişti, mi-a aranjat să mă internez 10 zile la Spitalul Colentina, deşi eram sănătos tun, aşa că am scăpat. M-am întors la şcoală şi, în primul trimestru, stăteam numai cu fetele, pentru că băieţii destoinici erau la Canal. În anul ăla am început să-mi pun întrebări foarte serioase. Am luat decizia că nu pot să fiu inginer, că nu pot să duc o viaţă la uzină. Aşa că m-am apucat să mă pregătesc pentru Facultatea de Istorie-Filosofie.
S-a obişnuit, a devenit deja proverbial: nici măcar un interviu nu ştiu să-i ia. Şi neîncrezător e şi faţă de români, aşa, în general: „Nu ascultă, nu aud, vorbesc în paralel". Nimic nu pare să fie bun, nu pare să fie aşa cum trebuie. E furios! Şi-apoi glumeşte: „Ce repede se mai sperie oamenii".
Şi-apoi iar se enervează când îşi dă seama că intonaţia nu se poate restitui mereu într-un text. O să ne acorde un interviu prost, care nici măcar n-ar fi trebuit să înceapă. Am pornit reportofonul?, că nu l-a anunţat nimeni! „Aţi început interviul?". „A început de când am intrat, de când v-am strâns mâna." „Mhm. Mişto. Şi asta învăţăm la şcoală, din clasele I-IV, noi, ăştialalţi. Dar nu-i grav, nu-mi face rău."
„Weekend Adevărul": A început!
Cristi Puiu: Păi, vedeţi? Se poate. Aşa, ia să vedem.
Ştim că nu v-aţi propus, de mic, să faceţi cinematografie. Ce proiectaţi pentru viitorul dumneavoastră?
Din clasa a V-a nu mă gândisem la altceva decât că o să fac pictură. Dar am picat la admiterea de la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza" la treapta I şi singurul criteriu care-mi mai rămăsese la alegerea liceului era să fie cât mai aproape de casă. M-am dus la Liceul de Chimie Industrială nr. 5, care era cel mai apropiat. N-am mai pus mâna pe creion trei ani. Amintirea eşecului m-a făcut să învăţ matematică şi fizică pentru examenul de treapta a II-a. Am dat treapta la Liceul de Chimie şi am luat al şaptelea. La începutul clasei a XI-a ar fi trebuit să plec la Canal, pentru că dăduse Ceauşescu o lege: cei care luau treapta a II-a plecau la muncă. Tata, care-i ura pe comunişti, mi-a aranjat să mă internez 10 zile la Spitalul Colentina, deşi eram sănătos tun, aşa că am scăpat. M-am întors la şcoală şi, în primul trimestru, stăteam numai cu fetele, pentru că băieţii destoinici erau la Canal. În anul ăla am început să-mi pun întrebări foarte serioase. Am luat decizia că nu pot să fiu inginer, că nu pot să duc o viaţă la uzină. Aşa că m-am apucat să mă pregătesc pentru Facultatea de Istorie-Filosofie.
În prima zi de pionierat
La pictură cum aţi revenit?
În clasa a XI-a l-am cunoscut pe Matei Şerban Sandu şi m-am reapucat şi de pictură, el m-a ajutat să trec peste obstacolul acela. Dar, pentru că luasem acea decizie, nu prea mă mai duceam la şcoală, stăteam acasă şi citeam pentru facultate, citeam şi literatură şi pictam. Am rămas corigent la matematică, dar am luat corigenţa şi am trecut într-a XII-a. I-am spus tatălui: „Amână-mi armata un an. Termin liceul şi am nevoie de un an să mă pregătesc pentru Istorie-Filosofie". Nu mai înţelegeam nimic, era un haos în mintea mea. M-am decroşat complet de la fizică şi matematică. Tata n-a fost de acord. „Dacă nu vrei să-mi amâni armata, rămân repetent!". „Rămâi." Şi nu m-am mai dus la şcoală, stăteam acasă şi citeam. A venit şi dirigintele acasă, pentru că aveam şapte medii neîncheiate şi trei corigenţe, tata s-a răzgândit, voia să-mi amâne armata. M-am dus să-mi dau corigenţele şi la materia Automatizări Industria Chimică nu mi-a dat corigenţa pentru că profesoara nu voia să se întoarcă de la mare. Aveam subiectul „Regulatorul automat cu tub Bourdon". Nu prea mă suporta profesoara.
Profa de chimie şi „Târfa cu respect"
De ce?
Veneam la ea la ore şi citeam altceva. Ţin minte că citeam odată Sartre. Terminasem o piesă de teatru, dar până să bag cartea în bancă a apărut ea. „Ia să vedem, ce citeşti tu aici?". Iar semnul de carte era la piesa „Târfa cu respect". Aşadar, am repetat a XII-a şi, în anul următor, am ajuns într-o clasă în care toţi aveau note bune! Nu m-am dus la şcoală din nou şi m-au exmatriculat. Şi dirigintele ăsta al doilea a venit acasă la noi. Îmi zicea mie, de faţă cu tata, „Emilian, să ştii că în viaţă nu faci numai ce vrei. Trebuie să faci şi ce trebuie. Să ştii că eu am vrut să mă fac cronicar de film, dar, uite, m-am făcut inginer". Oricum, mie mi se părea o tâmpenie să fii cronicar de film. Mă gândeam că e mai bine pentru el că s-a făcut inginer.
Ca să nu mai rămâie repetent şi anul acela
Unde aţi continuat?
Am făcut a XII-a la seral de la capăt şi a XIII-a tot la seral. Acolo n-am mai învăţat nimic, pentru că oricum trecea toată lumea. Proful de chimie îmi spunea, într-a XIII-a: „Puiule, nu-ţi dau notă de trecere, te mai ţin un an, că-mi eşti simpatic. Eu ies la pensie la anul, terminăm împreună". Era cam machitor, trebuia să-i aduc o sticlă de vodcă să trec. Dar cam aşa erau şi la „Chimie". Profului de română din clasa a XI-a, care m-a lăsat corigent pentru că am făcut o glumă de trei castane, i-am dus ţigări.
În clasa a XI-a l-am cunoscut pe Matei Şerban Sandu şi m-am reapucat şi de pictură, el m-a ajutat să trec peste obstacolul acela. Dar, pentru că luasem acea decizie, nu prea mă mai duceam la şcoală, stăteam acasă şi citeam pentru facultate, citeam şi literatură şi pictam. Am rămas corigent la matematică, dar am luat corigenţa şi am trecut într-a XII-a. I-am spus tatălui: „Amână-mi armata un an. Termin liceul şi am nevoie de un an să mă pregătesc pentru Istorie-Filosofie". Nu mai înţelegeam nimic, era un haos în mintea mea. M-am decroşat complet de la fizică şi matematică. Tata n-a fost de acord. „Dacă nu vrei să-mi amâni armata, rămân repetent!". „Rămâi." Şi nu m-am mai dus la şcoală, stăteam acasă şi citeam. A venit şi dirigintele acasă, pentru că aveam şapte medii neîncheiate şi trei corigenţe, tata s-a răzgândit, voia să-mi amâne armata. M-am dus să-mi dau corigenţele şi la materia Automatizări Industria Chimică nu mi-a dat corigenţa pentru că profesoara nu voia să se întoarcă de la mare. Aveam subiectul „Regulatorul automat cu tub Bourdon". Nu prea mă suporta profesoara.
Profa de chimie şi „Târfa cu respect"
De ce?
Veneam la ea la ore şi citeam altceva. Ţin minte că citeam odată Sartre. Terminasem o piesă de teatru, dar până să bag cartea în bancă a apărut ea. „Ia să vedem, ce citeşti tu aici?". Iar semnul de carte era la piesa „Târfa cu respect". Aşadar, am repetat a XII-a şi, în anul următor, am ajuns într-o clasă în care toţi aveau note bune! Nu m-am dus la şcoală din nou şi m-au exmatriculat. Şi dirigintele ăsta al doilea a venit acasă la noi. Îmi zicea mie, de faţă cu tata, „Emilian, să ştii că în viaţă nu faci numai ce vrei. Trebuie să faci şi ce trebuie. Să ştii că eu am vrut să mă fac cronicar de film, dar, uite, m-am făcut inginer". Oricum, mie mi se părea o tâmpenie să fii cronicar de film. Mă gândeam că e mai bine pentru el că s-a făcut inginer.
Ca să nu mai rămâie repetent şi anul acela
Unde aţi continuat?
Am făcut a XII-a la seral de la capăt şi a XIII-a tot la seral. Acolo n-am mai învăţat nimic, pentru că oricum trecea toată lumea. Proful de chimie îmi spunea, într-a XIII-a: „Puiule, nu-ţi dau notă de trecere, te mai ţin un an, că-mi eşti simpatic. Eu ies la pensie la anul, terminăm împreună". Era cam machitor, trebuia să-i aduc o sticlă de vodcă să trec. Dar cam aşa erau şi la „Chimie". Profului de română din clasa a XI-a, care m-a lăsat corigent pentru că am făcut o glumă de trei castane, i-am dus ţigări.
1987. Elevul Puiu (stânga) dintr-a 12-a
Ce glumă?La o lucrare de control aveam subiectul „Enumeraţi elementele expresioniste din drama «Meşterul Manole», de Lucian Blaga". Şi eu am scris: „Elementul numărul 1, elementul numărul 2, elementul numărul 3 etc. etc.". Când a venit cu lucrările: „Uite pe unul care se crede şmecher! Nota 2, Puiule. Vino aici, să vezi cât de mare ţi-l pun!". Şi mi-a făcut un „2" foarte mare în catalog. La sfârşitul trimestrului, ca să scap de corigenţă, trebuia să fac un caiet de teme. Mi-a zis: „Uite ce fumez, Puiule, Snagov". Aveam un prieten în cartier care avea colecţie de ţigări. Cam veche, dar nu ştiam. Mi-a dat el un pachet de Camel şi mi-a dat corigenţa. La începutul trimestrului II, ne-a zis profesorul: „Vedeţi şi voi ce ţigări alegeţi! Camel mă cam zgârie pe gât". De fapt, ţigările alea erau atât de vechi că erau mâncate de gărgăriţe.
Toată această perioadă tumultuoasă, din cauza unui protest faţă de materiile inutile de studiu.
A fost un calcul, doar că n-a fost un calcul bun. Decizia de a face „după capul meu", adică să stau acasă, să citesc şi să pictez, m-a făcut ca în anii următori să procedez la fel. Am repetat destinul lui taică-meu. De asta el cred că n-a pus la inimă deciziile mele. Când s-au căsătorit părinţii mei, mama era studentă la Litere, la Iaşi, tata nu-şi dăduse încă Bacalaureatul. L-a trimis la Bucureşti să dea examenul, iar el nu mai venea înapoi la Iaşi. Când s-a dus după el la Bucureşti, tata nu-şi dăduse Bac-ul, îşi cumpărase vopseluri şi picta. Munţi, peisaje, prinţi, izvoare. Eu am repetat acest destin. Tot ce-am învăţat în intervalul ăsta de timp s-a dovedit a fi foarte important pentru mine mai apoi, dar felul în care au curs anii ăştia a fost teribil. Nu mi-a plăcut niciodată şcoala. Niciodată! Până la urmă, tot la armată lungă am ajuns, pentru că în intervalul ăsta de timp, în cei trei ani extra, am lucrat. Am fost angajat şi la ICPTCFB, la Institutul de Cercetări şi Proiectări ale Tehnologiei pentru Sticlă şi Ceramică Fină Bucureşti.
"În copilărie, am fost comunist convins, chiar credeam în asta. Când veneam acasă de la şcoală, mai întâi îmi făceam temele şi apoi mâncam. Mă conduceam după deviza «nici muncă fără pâine, nici pâine fără muncă». Trebuia să-mi fac mai întâi temele, ca să merit. ''
''N-am avut problema cărţilor interzise pentru că exista o mulţime de alte opere de citit. Clasicii literaturii universale erau la îndemâna oricui. Alea care mă interesau erau atât de numeroase încât simţeam că nu am timp fizic ele. Citeam, în funcţie de vârstă, Dostoievski şi Gogol, apoi Camus şi Kafka, Sabato şi Marquez.''
„În armată, umblau şobolanii pe paturi"
La Revoluţie aţi ieşit în stradă?
Nu, la Revoluţie eram în armată. Eram în armată şi am tras în lume. (râde) Am făcut armata la diribau, cu deţinuţi de drept comun. Aveam un dosar prost, făcusem liceul în şapte ani, mătuşa mea era în Anglia. N-aveam armă, eram la munci. Aveam tot felul de colegi cu puşcărie, cu şcoală de corecţie şi unii cu dosar nasol, cu rude în străinătate.
În Elveţia, la facultate
Ce munceaţi?
Ca un adevărat bucureştean însă, m-am orientat şi am ajuns să fiu furier la Biroul de Propagandă. Scriam tot felul de chestii cu Ceauşescu. Cum era regim de şantier, eram cazaţi în spatele cinematografului „Gloria", lângă parcul IOR, în nişte barăci de carton de pereţii cărora, în toalete, atârnau pisoarele. Peretele de carton se umezea. Umblau şobolanii pe paturi, iar asta e o mărturie din surse directe. Făceam planton 2 (n.r. - între 0.10 şi 2.30) şi vedeam show-ul ăsta cu şobolanii care se urcă în pat. De asta mi-am ales pat sus. Şi, pentru că era frig în baraca în care scriam eu prostiile
alea, m-am îmbolnăvit. Pe 21 decembrie am avut febră 39 de grade. M-a luat maşina unităţii şi m-a dus la infirmerie, m-au băgat acolo pe penicilină şi kanamicină. Pe 25 mi-au dat drumul acasă.
Ca un adevărat bucureştean însă, m-am orientat şi am ajuns să fiu furier la Biroul de Propagandă. Scriam tot felul de chestii cu Ceauşescu. Cum era regim de şantier, eram cazaţi în spatele cinematografului „Gloria", lângă parcul IOR, în nişte barăci de carton de pereţii cărora, în toalete, atârnau pisoarele. Peretele de carton se umezea. Umblau şobolanii pe paturi, iar asta e o mărturie din surse directe. Făceam planton 2 (n.r. - între 0.10 şi 2.30) şi vedeam show-ul ăsta cu şobolanii care se urcă în pat. De asta mi-am ales pat sus. Şi, pentru că era frig în baraca în care scriam eu prostiile
alea, m-am îmbolnăvit. Pe 21 decembrie am avut febră 39 de grade. M-a luat maşina unităţii şi m-a dus la infirmerie, m-au băgat acolo pe penicilină şi kanamicină. Pe 25 mi-au dat drumul acasă.
Patru pachete de BT pentru diploma de erou
Oricum, zvonurile, agitaţia începuseră mai devreme..
Dar, dar nu se ştia exact ce se întâmpă. Alarma s-a dat pe 17. Eu aveam o învoire de 48 de ore. Am ajuns acasă şi, trei ore mai târziu, m-am întors. Am rămas blocat în unitate. Se vorbea despre un grup satanist maghiar care vrea să destabilizeze regimul. Asta spunea un ofiţer de la Propagandă.
25 decembrie. V-aţi întors la unitate?
Da, în 25 mi-au dat drumul la unitate. Acolo aduseseră între timp arme şi le împărţiseră. S-au făcut plutoane şi fiecare a primit câte un obiectiv. Se duceau şi făceau pază. Eu n-aveam armă. Am stat şi m-am uitat la televizor până când s-a desfiinţat unitatea, pe 29 decembrie. Apoi, m-au trimis la o unitate pe Şoseaua Olteniţei. Acolo am mai stat şapte zile, după care ne-au dat drumul acasă. Până pe 5 ianuarie n-am mai ajuns acasă. Am ieşit o dată, pentru că era un prieten care stătea peste drum şi era prieten cu şeful de stat major. M-a întrebat dacă nu vin cu el la revelion. M-am dus puţin la ei, acolo. Ce-am făcut atunci era foarte grav, că era consemn. Înainte să se desfiinţeze unitatea, a venit Răzvan, transmisionistul, şi mi-a zis: „Pictore, dacă aduci patru pachete de BT şi i le dai majorului, îţi dă diplomă de erou în Revoluţie!". I-am dat telefon fratelui, mi-a adus ţigările şi am primit certificat. „Soldatul fruntaş Puiu s-a comportat eroic în luptele de la Spitalul Victor Babeş, Primăria Sector 3."
Oricum, zvonurile, agitaţia începuseră mai devreme..
Dar, dar nu se ştia exact ce se întâmpă. Alarma s-a dat pe 17. Eu aveam o învoire de 48 de ore. Am ajuns acasă şi, trei ore mai târziu, m-am întors. Am rămas blocat în unitate. Se vorbea despre un grup satanist maghiar care vrea să destabilizeze regimul. Asta spunea un ofiţer de la Propagandă.
25 decembrie. V-aţi întors la unitate?
Da, în 25 mi-au dat drumul la unitate. Acolo aduseseră între timp arme şi le împărţiseră. S-au făcut plutoane şi fiecare a primit câte un obiectiv. Se duceau şi făceau pază. Eu n-aveam armă. Am stat şi m-am uitat la televizor până când s-a desfiinţat unitatea, pe 29 decembrie. Apoi, m-au trimis la o unitate pe Şoseaua Olteniţei. Acolo am mai stat şapte zile, după care ne-au dat drumul acasă. Până pe 5 ianuarie n-am mai ajuns acasă. Am ieşit o dată, pentru că era un prieten care stătea peste drum şi era prieten cu şeful de stat major. M-a întrebat dacă nu vin cu el la revelion. M-am dus puţin la ei, acolo. Ce-am făcut atunci era foarte grav, că era consemn. Înainte să se desfiinţeze unitatea, a venit Răzvan, transmisionistul, şi mi-a zis: „Pictore, dacă aduci patru pachete de BT şi i le dai majorului, îţi dă diplomă de erou în Revoluţie!". I-am dat telefon fratelui, mi-a adus ţigările şi am primit certificat. „Soldatul fruntaş Puiu s-a comportat eroic în luptele de la Spitalul Victor Babeş, Primăria Sector 3."
2004, Berlin, decernarea premiului „Ursul de Aur“ pentru scurtmetrajul „Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea“: puloverul lui Mungiu îi era scurt lui Cristi Puiu
Aveţi certificat de revoluţionar?
Cu diploma de erou trebuia să mă duc să-mi primesc diploma de revoluţionar, dar mi-a fost ruşine. Era o prostie! Mai ales că, în momentul în care am ajuns acasă, am aflat că erau oameni de la noi din cartier care au murit. Prin 2000 şi ceva, în preajma mărţişorului, la Unirea, la una dintre tarabele de acolo, m-am întâlnit cu Răzvan transmisionistul, vindea parfumuri contrafăcute. L-am întrebat dacă şi-a luat diploma. „Mi-a fost ruşine", mi-a zis. M-am bucurat aşa de tare, l-am strâns în braţe! Eu în cartier auzeam numai „Du-te, bă, şi ia-ţi diplomă, nu fi prost!".
Golaniada lui Cristi Puiu
În perioada „Pieţei Universităţii" aţi ieşit în stradă? Aţi fost „golan"?
Cu diploma de erou trebuia să mă duc să-mi primesc diploma de revoluţionar, dar mi-a fost ruşine. Era o prostie! Mai ales că, în momentul în care am ajuns acasă, am aflat că erau oameni de la noi din cartier care au murit. Prin 2000 şi ceva, în preajma mărţişorului, la Unirea, la una dintre tarabele de acolo, m-am întâlnit cu Răzvan transmisionistul, vindea parfumuri contrafăcute. L-am întrebat dacă şi-a luat diploma. „Mi-a fost ruşine", mi-a zis. M-am bucurat aşa de tare, l-am strâns în braţe! Eu în cartier auzeam numai „Du-te, bă, şi ia-ţi diplomă, nu fi prost!".
Golaniada lui Cristi Puiu
În perioada „Pieţei Universităţii" aţi ieşit în stradă? Aţi fost „golan"?
Eu eram pompier de serviciu la Muzeul Zambaccian. Lucram 24 cu 48. În 13 eram la muzeu, a început iureşul. A doua zi dimineaţa, la ora 6.00, când au venit minerii, eu ieşeam din tură, mergeam acasă. Ei veneau pe Calea Griviţei şi urlau, strigau. Ţin minte că la etajul 6, într-un bloc de la Calea Victoriei, a ieşit un domn care abia se trezise şi zicea: „Bravo, minerii! Bravo, minerii!". Eu aveam blugi, aveam insigna în piept cu „G", cu PNŢ şi coroana. Nu mi-au zis nimic. Bine, nu eram tuns punk, n-aveam plete. Am ajuns acasă şi, cum făceam de fiecare dată, m-am apucat să pictez. M-am îmbrăcat în hainele alea cu care pictam şi, pe la ora 10.00, a venit Gelu Trandafir, un vecin, şi ne-a zis că e nenorocire în piaţă. Am luat un taxi şi i-am spus să ne ducă la Piaţa Universităţii. „Nu, tăticu', vă las la Unirii, că e nenorocire", ne-a zis taximetristul.
1990. Prima vizită în Elveţia
Cum era atmosfera acolo?
Am văzut orori! Eu mă băgam printre ei, că eram îmbrăcat în hainele de „zugrav". Eram de-al lor. Era o maşină oprită pe Magheru şi lumea o înconjurase. Lângă, doi-trei mineri îl băteau pe şofer şi lumea se înghesuia ca să lovească fiecare, să mai dea câte-un pumn, câte-un picior. Scuipau de la distanţă şi urlau: „Criminalule!". La PNŢ în faţă, erau alţi mineri care spărgeau camera unui fotograf şi scoteau filmul din ea. O bunică le spunea: „Maică, da' de ce-i stricaţi camera?". S-au întors minerii către ea imediat. Am luat-o repede şi ne-am dus pe-o străduţă... Erau animale!
În '92 v-aţi înscris în PNŢ. De ce aţi ales PNŢ?
Aveam un mare respect pentru Coposu. Şi pentru că, imediat după Revoluţie, imediat după ce Humanitas a început să publice memorii din închisorile comuniste, am tot citit şi m-am ataşat de foştii deţinuţi politici. Mi se părea că e o formă de laşitate să te duci în Piaţa Universităţii, să strigi „Jos comunismul!" şi să nu asumi până la capăt şi consecinţele nasoale.
Cum v-aţi retras?
Nu mi-am mai plătit cotizaţia. Am fost la câteva şedinţe şi mi s-a părut foarte trist ce se întâmpla. Era înduioşător. Erau oameni în vârstă, cu puşcărie politică, n-am căderea să-i judec, dar erau mai mult la poveşti. Lipsea pasul 2. Pasul 1 era făcut, identificau discursul periculos al lui Iliescu. Şi stăteam pe analiză.
"În armată, eram cazaţi în nişte barăci de carton de pereţii cărora, în toalete, atârnau pisoarele. Peretele de carton se umezea.'
„«Nou val» înseamnă multă suferinţă"
„Weekend Adevărul": Am văzut reacţii vehemente din partea dumneavoastră cu privire la trecerea ICR de sub tutela Preşedinţiei sub cea a Senatului. Până la urmă, în media, decizia a fost înlocuită de alte scandaluri de pe scena politică şi nu s-a mai zis nimic.
Cristi Puiu: Reacţia nu ştiu dacă se poate chema vehementă. Legat de prezenţa mea în presă, lucrurile s-au întâmplat aşa pentru că eu aveam la ora aia ceva mai mult timp decât ceilalţi. N-a fost un protest vehement, a fost o reacţie de bun-simţ pe măsura gestului politic pe care l-am socotit a fi greşit. Un gest pripit, imatur, fără niciun fel de justificare reală, un gest care era, de fapt, un atac la Traian Băsescu.
Asta credeţi că a fost singura raţiune pentru care a fost făcut?
Da, asta cred. Pentru că, dacă nu este singura raţiune, este şi mai grav. E aiurea să intervii în bunul mers al unei instituţii, una dintre instituţiile care cu adevărat merg în România. Tot ce au făcut oamenii de la ICR în străinătate pentru imaginea României este extrem de important. Nu poate fi evaluat aşa, din trei vorbe aruncate, faci lista cu presupuşii oameni ai lui Băsescu - şi aici e o altă discuţie, pentru că eu nu m-am întânit cu niciun fel de politizare în ICR. Dar în România, lucrurile bune ori nu sunt lăsate să se întâmple, ori se întâmplă foarte greu. Absolut orice fel de lucru. Cel mai insignifiant gest reclamă o cantitate de energie incredibilă. Poate suntem blestemaţi, habar n-am. Dar un lucru e sigur: ne-am pierdut reperele. Odată ce comunismul a dispărut, ne-am aflat în situaţia de a pune ceva în loc. Şi nu ştim ce să punem în loc. Şi, de 22 de ani, ne străduim să punem ceva în loc, ceva care să stea pe două picioare, şi nu reuşim. Probabil că ar trebui să ne întoarcem la şcoală. Cumva, suntem cu temele nefăcute. Toţi! Noi nu ştim nici acum ce-a fost comunismul, ce-a fost cu el.
Modelul „Ce face omul face şi maimuţa"
„Un regim ilegitim şi criminal."
Astea sunt nişte formule foarte uşor de folosit. Dacă ar fi aşa uşor, atunci ar trebui să ne îndreptăm - e logic! - către un regim legitim şi necriminal. Şi de ce nu reuşim? N-avem temele făcute, suntem imaturi noi, ca naţie. Şi, de fiecare dată când lucrurile au mers într-o direcţie, s-a întâmplat pentru că a existat un rege german - o familie domnitoare importată - şi, după ce a dispărut monarhia, s-a instalat comunismul - un alt import. Timp de un secol şi mai bine am fost sistematic castraţi. Ni s-a amputat capacitatea de a gândi cu mintea noastră. Pe foarte mulţi i-a surprins Iliescu atunci când vorbea despre modelul suedez. Oamenii s-au minunat. Păi, de ce vă minunaţi? Pentru că aşa s-a întâmplat în România, am funcţionat pe importuri masive, pe modelul „Ce face omul face şi maimuţa". Întrebarea este cât de maturi suntem din punct de vedere politic ca să putem să punem ceva pe masă? Noi nu suntem nici măcar suficient de maturi pentru a împrumuta, a înţelege şi a implementa un model funcţional. Nu suntem capabilli să facem asta. Ni s-a atrofiat, dac-am avut vreodată, dimensiunea comunitară. Fiecare gândeşte pentru sine, dacă gândeşte. Nu există conştiinţa faptului că aparţinem unei comunităţi, că alt individ este cel puţin la fel de important ca noi.
Aţi stat patru ani în Elveţia. Cum a fost revenirea?
A fost grea pentru că avem şi această calitate noi, românii, să facem opoziţie „confraţilor noştri care vin de peste mări şi ţări".
Că s-au ajuns?
Un fel de „tu n-ai mâncat salam cu soia". Eu mâncasem salam cu soia, că am plecat din ţară în '92, dar inerţia este mare. Şi atunci, replica este: „De ce n-ai rămas acolo? Înseamnă că nu erai bun". Doar în termenii ăştia pot să judece suficient de mulţi români astfel încât lucrurile să fie extrem de dificile. Dacă vrei să faci ceva în România este foarte greu, pentru că opoziţia pe care o fac confraţii tăi este foarte îndârjită. E un soi de conservatorism care ridică obstacole de netrecut. Şi atunci, cei mai mulţi aleg să plece.
Cine a ajutat „noul val"?
V-aţi gândit să plecaţi definitiv?
Normal că m-am gândit. Pentru că sunt român. Nu cred că există vreun român care să nu se fi gândit cel puţin o dată la asta. Când a ieşit PSD-ul în 2000 am fost la Ambasada Canadei şi am luat foile alea pe care trebuia să le completăm.
Am văzut orori! Eu mă băgam printre ei, că eram îmbrăcat în hainele de „zugrav". Eram de-al lor. Era o maşină oprită pe Magheru şi lumea o înconjurase. Lângă, doi-trei mineri îl băteau pe şofer şi lumea se înghesuia ca să lovească fiecare, să mai dea câte-un pumn, câte-un picior. Scuipau de la distanţă şi urlau: „Criminalule!". La PNŢ în faţă, erau alţi mineri care spărgeau camera unui fotograf şi scoteau filmul din ea. O bunică le spunea: „Maică, da' de ce-i stricaţi camera?". S-au întors minerii către ea imediat. Am luat-o repede şi ne-am dus pe-o străduţă... Erau animale!
În '92 v-aţi înscris în PNŢ. De ce aţi ales PNŢ?
Aveam un mare respect pentru Coposu. Şi pentru că, imediat după Revoluţie, imediat după ce Humanitas a început să publice memorii din închisorile comuniste, am tot citit şi m-am ataşat de foştii deţinuţi politici. Mi se părea că e o formă de laşitate să te duci în Piaţa Universităţii, să strigi „Jos comunismul!" şi să nu asumi până la capăt şi consecinţele nasoale.
Cum v-aţi retras?
Nu mi-am mai plătit cotizaţia. Am fost la câteva şedinţe şi mi s-a părut foarte trist ce se întâmpla. Era înduioşător. Erau oameni în vârstă, cu puşcărie politică, n-am căderea să-i judec, dar erau mai mult la poveşti. Lipsea pasul 2. Pasul 1 era făcut, identificau discursul periculos al lui Iliescu. Şi stăteam pe analiză.
"În armată, eram cazaţi în nişte barăci de carton de pereţii cărora, în toalete, atârnau pisoarele. Peretele de carton se umezea.'
„«Nou val» înseamnă multă suferinţă"
„Weekend Adevărul": Am văzut reacţii vehemente din partea dumneavoastră cu privire la trecerea ICR de sub tutela Preşedinţiei sub cea a Senatului. Până la urmă, în media, decizia a fost înlocuită de alte scandaluri de pe scena politică şi nu s-a mai zis nimic.
Cristi Puiu: Reacţia nu ştiu dacă se poate chema vehementă. Legat de prezenţa mea în presă, lucrurile s-au întâmplat aşa pentru că eu aveam la ora aia ceva mai mult timp decât ceilalţi. N-a fost un protest vehement, a fost o reacţie de bun-simţ pe măsura gestului politic pe care l-am socotit a fi greşit. Un gest pripit, imatur, fără niciun fel de justificare reală, un gest care era, de fapt, un atac la Traian Băsescu.
Asta credeţi că a fost singura raţiune pentru care a fost făcut?
Da, asta cred. Pentru că, dacă nu este singura raţiune, este şi mai grav. E aiurea să intervii în bunul mers al unei instituţii, una dintre instituţiile care cu adevărat merg în România. Tot ce au făcut oamenii de la ICR în străinătate pentru imaginea României este extrem de important. Nu poate fi evaluat aşa, din trei vorbe aruncate, faci lista cu presupuşii oameni ai lui Băsescu - şi aici e o altă discuţie, pentru că eu nu m-am întânit cu niciun fel de politizare în ICR. Dar în România, lucrurile bune ori nu sunt lăsate să se întâmple, ori se întâmplă foarte greu. Absolut orice fel de lucru. Cel mai insignifiant gest reclamă o cantitate de energie incredibilă. Poate suntem blestemaţi, habar n-am. Dar un lucru e sigur: ne-am pierdut reperele. Odată ce comunismul a dispărut, ne-am aflat în situaţia de a pune ceva în loc. Şi nu ştim ce să punem în loc. Şi, de 22 de ani, ne străduim să punem ceva în loc, ceva care să stea pe două picioare, şi nu reuşim. Probabil că ar trebui să ne întoarcem la şcoală. Cumva, suntem cu temele nefăcute. Toţi! Noi nu ştim nici acum ce-a fost comunismul, ce-a fost cu el.
Modelul „Ce face omul face şi maimuţa"
„Un regim ilegitim şi criminal."
Astea sunt nişte formule foarte uşor de folosit. Dacă ar fi aşa uşor, atunci ar trebui să ne îndreptăm - e logic! - către un regim legitim şi necriminal. Şi de ce nu reuşim? N-avem temele făcute, suntem imaturi noi, ca naţie. Şi, de fiecare dată când lucrurile au mers într-o direcţie, s-a întâmplat pentru că a existat un rege german - o familie domnitoare importată - şi, după ce a dispărut monarhia, s-a instalat comunismul - un alt import. Timp de un secol şi mai bine am fost sistematic castraţi. Ni s-a amputat capacitatea de a gândi cu mintea noastră. Pe foarte mulţi i-a surprins Iliescu atunci când vorbea despre modelul suedez. Oamenii s-au minunat. Păi, de ce vă minunaţi? Pentru că aşa s-a întâmplat în România, am funcţionat pe importuri masive, pe modelul „Ce face omul face şi maimuţa". Întrebarea este cât de maturi suntem din punct de vedere politic ca să putem să punem ceva pe masă? Noi nu suntem nici măcar suficient de maturi pentru a împrumuta, a înţelege şi a implementa un model funcţional. Nu suntem capabilli să facem asta. Ni s-a atrofiat, dac-am avut vreodată, dimensiunea comunitară. Fiecare gândeşte pentru sine, dacă gândeşte. Nu există conştiinţa faptului că aparţinem unei comunităţi, că alt individ este cel puţin la fel de important ca noi.
Aţi stat patru ani în Elveţia. Cum a fost revenirea?
A fost grea pentru că avem şi această calitate noi, românii, să facem opoziţie „confraţilor noştri care vin de peste mări şi ţări".
Că s-au ajuns?
Un fel de „tu n-ai mâncat salam cu soia". Eu mâncasem salam cu soia, că am plecat din ţară în '92, dar inerţia este mare. Şi atunci, replica este: „De ce n-ai rămas acolo? Înseamnă că nu erai bun". Doar în termenii ăştia pot să judece suficient de mulţi români astfel încât lucrurile să fie extrem de dificile. Dacă vrei să faci ceva în România este foarte greu, pentru că opoziţia pe care o fac confraţii tăi este foarte îndârjită. E un soi de conservatorism care ridică obstacole de netrecut. Şi atunci, cei mai mulţi aleg să plece.
Cine a ajutat „noul val"?
V-aţi gândit să plecaţi definitiv?
Normal că m-am gândit. Pentru că sunt român. Nu cred că există vreun român care să nu se fi gândit cel puţin o dată la asta. Când a ieşit PSD-ul în 2000 am fost la Ambasada Canadei şi am luat foile alea pe care trebuia să le completăm.
Când a început şcoala în Elveţia
Aţi rămas şi aţi pus bazele acestui „nou val" al cinematografiei române.
Acum, povestea asta cu „noul val" e legată, de fapt, de foarte multă suferinţă. De nişte obstacole imense pe care am fost obligaţi să le trecem fiecare dintre noi. Obstacolele astea nu sunt de natură cinematografică, sunt de natură birocratică. Iar eu vorbesc din poziţia unui om care s-a confruntat cu ele, ştiu ce înseamnă să faci ceva în România. Înseamnă foarte, foarte multă suferinţă. Acum, pentru că lucrurile s-au petrecut extraordinar de bine cu nou val românesc, cei care făceau opoziţie caută să-şi însuşească merite. Care mai de care povesteşte ce a făcut el, cum a ajutat el. E multă ficţiune aici. Dacă lucrurile n-ar fi ieşit bine, atunci toţi ar fi spus: „V-am zis noi, sunt nişte troglodiţi ăştia tineri!".
"Dacă vrei să faci ceva în România este foarte greu, pentru că opoziţia pe care o fac confraţii tăi este foarte îndârjită.''
"Acum, pentru că lucrurile s-au petrecut extraordinar de bine cu nou val românesc, cei care făceau opoziţie caută să-şi însuşească merite.''
Filmul unui pulover cu care a împuşcat „Ursul"
Sunt oameni care consideră că filmele româneşti au prea mare greutate, sunt greu digerabile.
Păi, să ia metoclopramid, triferment şi colebil. E destul de trist. Fiecare alege să vadă filmele pe care şi le doreşte. Pe vremeea mea, existau tot felul de oameni care se plângeau de dimensiunea romanelor lui Dostoievski şi Tolstoi. Asta e, nu citi! Nu pierde Tolstoi, nu pierde Dostoievski. Am mai auzit chestia asta, se vorbeşte despre mizerabilism. Cum poţi să vorbeşti în aceşti termeni, ce ne povesteşti când spui asta? Uite-te în jurul tău la România! Trăim cumva într-un paradis, iar regizorii români mint atunci când arată lumea asta deteriorată? Nu mint. „Dar nu ne interesează asta, asta vedem în fiecare zi!" Dar ce te interesează? Un film evazionist? Filmele americane îţi pun la dispoziţie chestia asta, de ce ai nevoie de un film românesc? „Păi, dar măcar comedii..." Se poate şi comedii, numai că, pentru a avea şi comedii, e nevoie ca producţia anuală de film să fie consistentă. Or, acum, la noi cred că se fac 20 de filme anual. Atunci când am debutat eu se făceau sub 10 filme.
Acum, povestea asta cu „noul val" e legată, de fapt, de foarte multă suferinţă. De nişte obstacole imense pe care am fost obligaţi să le trecem fiecare dintre noi. Obstacolele astea nu sunt de natură cinematografică, sunt de natură birocratică. Iar eu vorbesc din poziţia unui om care s-a confruntat cu ele, ştiu ce înseamnă să faci ceva în România. Înseamnă foarte, foarte multă suferinţă. Acum, pentru că lucrurile s-au petrecut extraordinar de bine cu nou val românesc, cei care făceau opoziţie caută să-şi însuşească merite. Care mai de care povesteşte ce a făcut el, cum a ajutat el. E multă ficţiune aici. Dacă lucrurile n-ar fi ieşit bine, atunci toţi ar fi spus: „V-am zis noi, sunt nişte troglodiţi ăştia tineri!".
"Dacă vrei să faci ceva în România este foarte greu, pentru că opoziţia pe care o fac confraţii tăi este foarte îndârjită.''
"Acum, pentru că lucrurile s-au petrecut extraordinar de bine cu nou val românesc, cei care făceau opoziţie caută să-şi însuşească merite.''
Filmul unui pulover cu care a împuşcat „Ursul"
Sunt oameni care consideră că filmele româneşti au prea mare greutate, sunt greu digerabile.
Păi, să ia metoclopramid, triferment şi colebil. E destul de trist. Fiecare alege să vadă filmele pe care şi le doreşte. Pe vremeea mea, existau tot felul de oameni care se plângeau de dimensiunea romanelor lui Dostoievski şi Tolstoi. Asta e, nu citi! Nu pierde Tolstoi, nu pierde Dostoievski. Am mai auzit chestia asta, se vorbeşte despre mizerabilism. Cum poţi să vorbeşti în aceşti termeni, ce ne povesteşti când spui asta? Uite-te în jurul tău la România! Trăim cumva într-un paradis, iar regizorii români mint atunci când arată lumea asta deteriorată? Nu mint. „Dar nu ne interesează asta, asta vedem în fiecare zi!" Dar ce te interesează? Un film evazionist? Filmele americane îţi pun la dispoziţie chestia asta, de ce ai nevoie de un film românesc? „Păi, dar măcar comedii..." Se poate şi comedii, numai că, pentru a avea şi comedii, e nevoie ca producţia anuală de film să fie consistentă. Or, acum, la noi cred că se fac 20 de filme anual. Atunci când am debutat eu se făceau sub 10 filme.
Alături de un camarad din armată
Trendsetter? În lipsă de o rimă mai bună
Sunteţi un trendsetter al noului val...
Nu ştiu dacă sunt un trendsetter. Cred că unul din cei mai importanţi, dacă nu singurul trendsetter, este Festivalul de la Cannes. Dacă regizorii din România au început să facă film în zona cinemaului direct, pe care l-am propus eu cu primul meu film, au început să facă asta după ce „Lăzărescu" a luat premiul la Cannes. Şi mă îndoiesc că stilul i-a interesat, pentru că altfel ar fi fost interesaţi de stilul ăsta cu mult înainte de premiul de la Cannes. Cred că, mai degrabă, i-a interesat faptul că un asemenea film, făcut într-un asemenea stil - pe care unii nu prea îl stăpânesc - a câştigat un premiu la Cannes. Nu m-a interesat pe mine să fac o revoluţie în cinema. M-a interesat să fac filmul meu. Ce s-a întâmplat, felul în care au evoluat lucrurile, e dincolo de mine. Acum, că oamenii spun că eu sunt un trendsetter, e în lipsă de o rimă mai bună.
Nu vă simţiţi confortabil cu eticheta asta?
Mă simt extraordinar de confortabil cu lucrurile care sunt juste. Complimentul ăsta ar trebui să-i fie adresat Festivalului de la Cannes. Premiile, covorul roşu i-au determinat pe cei mai mulţi să recurgă la filmarea din mână, la estetica unui cinema direct, a documentarului observaţional şi aşa mai departe.
Puloverul lui Mungiu
La decernarea premiului „Ursul de Aur" de la Berlin, pentru scurtmetrajul „Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea" purtaţi puloverul lui Mungiu. Cum s-a întâmplat?
Aveam trei zile de stat la Berlin şi, în a treia zi, a venit la mine o fată din staff şi mi-a zis că mi-a prelungit şederea cu o noapte pentru că trebuie să fiu la festivitatea de premiere. „Iau premiu?", am întrebat-o. „S-ar putea. Dar ai un costum? Că, dacă urci pe scenă, ar trebui să porţi un sacou", mi-a zis. Eu venisem îmbrăcat sport. „Du-te şi cumpără-ţi o haină."
M-am dus cu Papi (n.r. - Alexandru Papadopol) într-un magazin, dar nu mi-a plăcut nimic. Îmi plăcuse doar o haină mai lungă, de velură. Mi-am zis că renunţ să cumpăr sacou, îmi iau haina. Era foarte frig la Berlin, era lapoviţă, haina asta era cu totul nepotrivită, dar mie mi-a plăcut foarte mult. E adevărat că nu aveam bani decât pentru un costum, iar haina asta era destul de scumpă. Ne-am întâlnit apoi cu Mungiu la bufet. I-am povestit că mi s-a zis să rămân. „Păi, înseamnă că iei premiu." „Ar fi mişto, dar nu cred. Mi-ar fi spus. Mi-au zis să-mi iau un sacou. Ar fi trebuit să-mi spună, că e serios." De asta nici măcar n-am dat importanţă şi m-am lăsat ispitit de haina de velură. „Sigur iei premiu." „Atunci, îmi pare rău, urc aşa pe scenă." „Îţi dau puloverul meu cu fermoar, măcar e negru." „Nu-mi vine, că sunt mai mare decât tine." „Eu îl port cu mânecile suflecate." L-am probat şi-mi era foarte scurt. Am hotărât să-l pun pe mine numai dacă mă cheamă pe scenă. E, m-au chemat.
"Premiile, covorul roşu i-au determinat pe cei mai mulţi să recurgă la filmarea din mână, la estetica unui cinema direct, a documentarului observaţional şi aşa mai departe.''
Sunteţi un trendsetter al noului val...
Nu ştiu dacă sunt un trendsetter. Cred că unul din cei mai importanţi, dacă nu singurul trendsetter, este Festivalul de la Cannes. Dacă regizorii din România au început să facă film în zona cinemaului direct, pe care l-am propus eu cu primul meu film, au început să facă asta după ce „Lăzărescu" a luat premiul la Cannes. Şi mă îndoiesc că stilul i-a interesat, pentru că altfel ar fi fost interesaţi de stilul ăsta cu mult înainte de premiul de la Cannes. Cred că, mai degrabă, i-a interesat faptul că un asemenea film, făcut într-un asemenea stil - pe care unii nu prea îl stăpânesc - a câştigat un premiu la Cannes. Nu m-a interesat pe mine să fac o revoluţie în cinema. M-a interesat să fac filmul meu. Ce s-a întâmplat, felul în care au evoluat lucrurile, e dincolo de mine. Acum, că oamenii spun că eu sunt un trendsetter, e în lipsă de o rimă mai bună.
Nu vă simţiţi confortabil cu eticheta asta?
Mă simt extraordinar de confortabil cu lucrurile care sunt juste. Complimentul ăsta ar trebui să-i fie adresat Festivalului de la Cannes. Premiile, covorul roşu i-au determinat pe cei mai mulţi să recurgă la filmarea din mână, la estetica unui cinema direct, a documentarului observaţional şi aşa mai departe.
Puloverul lui Mungiu
La decernarea premiului „Ursul de Aur" de la Berlin, pentru scurtmetrajul „Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea" purtaţi puloverul lui Mungiu. Cum s-a întâmplat?
Aveam trei zile de stat la Berlin şi, în a treia zi, a venit la mine o fată din staff şi mi-a zis că mi-a prelungit şederea cu o noapte pentru că trebuie să fiu la festivitatea de premiere. „Iau premiu?", am întrebat-o. „S-ar putea. Dar ai un costum? Că, dacă urci pe scenă, ar trebui să porţi un sacou", mi-a zis. Eu venisem îmbrăcat sport. „Du-te şi cumpără-ţi o haină."
M-am dus cu Papi (n.r. - Alexandru Papadopol) într-un magazin, dar nu mi-a plăcut nimic. Îmi plăcuse doar o haină mai lungă, de velură. Mi-am zis că renunţ să cumpăr sacou, îmi iau haina. Era foarte frig la Berlin, era lapoviţă, haina asta era cu totul nepotrivită, dar mie mi-a plăcut foarte mult. E adevărat că nu aveam bani decât pentru un costum, iar haina asta era destul de scumpă. Ne-am întâlnit apoi cu Mungiu la bufet. I-am povestit că mi s-a zis să rămân. „Păi, înseamnă că iei premiu." „Ar fi mişto, dar nu cred. Mi-ar fi spus. Mi-au zis să-mi iau un sacou. Ar fi trebuit să-mi spună, că e serios." De asta nici măcar n-am dat importanţă şi m-am lăsat ispitit de haina de velură. „Sigur iei premiu." „Atunci, îmi pare rău, urc aşa pe scenă." „Îţi dau puloverul meu cu fermoar, măcar e negru." „Nu-mi vine, că sunt mai mare decât tine." „Eu îl port cu mânecile suflecate." L-am probat şi-mi era foarte scurt. Am hotărât să-l pun pe mine numai dacă mă cheamă pe scenă. E, m-au chemat.
"Premiile, covorul roşu i-au determinat pe cei mai mulţi să recurgă la filmarea din mână, la estetica unui cinema direct, a documentarului observaţional şi aşa mai departe.''
CV
Primul „Certain Regard“ românesc
- Numele: Emilian Cristian Puiu
- Data şi locul naşterii: 3 aprilie 1967, Bucureşti
- Starea civilă: Căsătorit, este tată a trei fete.
- Studiile şi cariera: A absolvit cursurile de film de la Şcoala Superioară de Arte Vizuale din Geneva în 1996, după ce a renunţat la cursurile de pictură de la aceeaşi instituţie.
- A debutat ca regizor în 2001, cu lungmetrajul „Marfa şi banii“, laureat cu mai multe premii internaţionale şi nominalizat la Festivalul de la Cannes.
- A continuat, în 2004, cu filmul de scurtmetraj „Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea“, care a obţinut „Ursul de Aur“ la Berlin.
- În 2005 a regizat „Moartea domnului Lăzărescu“, film ce a obţinut, printre altele, premiul „Un Certain Regard“ la Festivalul de la Cannes.
- În 2010, a regizat lungmetrajul „Aurora“, în care a interpretat personajul principal.
- Locuieşte în: Bucureşti.
___________________________________________________- Data şi locul naşterii: 3 aprilie 1967, Bucureşti
- Starea civilă: Căsătorit, este tată a trei fete.
- Studiile şi cariera: A absolvit cursurile de film de la Şcoala Superioară de Arte Vizuale din Geneva în 1996, după ce a renunţat la cursurile de pictură de la aceeaşi instituţie.
- A debutat ca regizor în 2001, cu lungmetrajul „Marfa şi banii“, laureat cu mai multe premii internaţionale şi nominalizat la Festivalul de la Cannes.
- A continuat, în 2004, cu filmul de scurtmetraj „Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea“, care a obţinut „Ursul de Aur“ la Berlin.
- În 2005 a regizat „Moartea domnului Lăzărescu“, film ce a obţinut, printre altele, premiul „Un Certain Regard“ la Festivalul de la Cannes.
- În 2010, a regizat lungmetrajul „Aurora“, în care a interpretat personajul principal.
- Locuieşte în: Bucureşti.
The Romanian New Wave will never attract audiences on the scale of
those who rally to American 3-D flicks. But Romanian director Cristi
Puiu's Aurora is far more immersive than Hollywood's notion of
three-dimensionality. Simply through adroit camera placement, the
filmmaker pulls viewers into his tale of a man's preparations for
homicide.
Yes, Aurora is a sort of murder mystery, which promises more thrills than such previous Romanian award-winners as 4 Months, 3 Weeks and 2 Days or Puiu's own The Death of Mr. Lazarescu.
But the movie's excitement is purely artistic, not visceral. This is
another Romanian exercise in slo-mo naturalism, using such now-familiar
elements as long takes, industrial hues, handheld camera and scenes that
unfold in real time.
It's no spoiler to
reveal that the movie's central character, played by the director
himself, is about to kill. It would be more intrusive to mention the
character's name, which the film divulges long after it shows the guy
assemble his arsenal: two shotguns and a handmade firing pin, the latter
acquired at a metals manufacturer where the man — all right, his name
is Viorel — apparently used to work.
Observing its protagonist during an approximately 36-hour period, Aurora
slowly accrues details. The cranky yet self-controlled Viorel is
divorced, with two small daughters who are in his wife's custody. He has
a lover who seems to be married, and who also has a young daughter. He
doesn't much care for his stepfather and his former in-laws, as well as
someone else who won't be identified until well after he's slain.
Like Police, Adjective, another terse recent Romanian festival sensation, Aurora
spends much of its time following someone who's following someone, and
ends in a police station. Between surveillance sorties, Viorel eats,
watches TV and supervises the renovation of an apartment he's probably
not going to need.
Aurora is the second of a planned six-film series by Cristi Puiu (with Ileana Puiu, left) about life in Bucharest, after 2005's The Death of Mr. Lazarescu. But at nearly three hours, fully immersing in Puiu's vision can be a trying task.
Puiu makes the viewer highly conscious of
viewing by putting the camera at a distance, often outside a door. It's
the vantage point of a person who has seen something happening nearby
and can't figure out exactly what it is, but is sufficiently intrigued
to keep watching.
Stranger's stories that
play out at such a distance can be easily misinterpreted. Even after
Viorel finally decides to explain himself, he wonders if his listeners
get it. "You seem to think you understand," he muses. "I don't know if
you understand."
Although the movie's been shortened by eight minutes since its 2010 Cannes Film Festival debut, the almost-three-hour Aurora
is far from zippy. It should appeal to moviegoers who like to marinate
in a distinctive vision — and not at all to those who prefer films to
move faster than real life.
While Aurora is a formal triumph, it's less resonant than either 4 Months, 3 Weeks and 2 Days or The Death of Mr. Lazarescu.
Those films used their austere methods to depict people trapped by
larger forces: malignant Romanian communism and that country's callous
health care system, respectively. If those films were hard to watch,
that suited events that were hard to live.
Viorel
is a different sort of character. Played by Puiu with intense
conviction, the man is freer to make decisions, however inevitable he
may consider his actions. That's why Aurora's severe approach to storytelling, assured as it is, finally seems more a matter of style than essence.
Following in the Shadows of a Very Shadowy Man
By MANOHLA DARGIS
When the central character in “Aurora” begins
eyeballing another person — turning his shiver-inducing gaze on a
complaining co-worker, on a salesgirl who anxiously laughs out of turn
and even on a child who innocently returns his look — he seems like a
man possessed. His eyes lock and the whites catch the light, shining
without revelation. You may think you’re in Charles Manson-ville. (It’s
only Romania.)
For the most part, Viorel, the character played by the film’s director, Cristi Puiu, doesn’t explain or, for that matter, bother to do much talking. Mr. Puiu also directed the 2005 festival favorite “The Death of Mr. Lazarescu,”
by turns a deadly serious comedy and comically deadpan drama about a
broken-down man in a broken-down society dying alone among a veritable
crowd of people. That film felt like a relative talk-a-thon compared
with “Aurora,” a quiet, steady burn filled with stretches of
unsettlingly reverberant silence cleaved in half by a midpoint eruption
of violence. Here there is before, and then there is after.
The movie opens on a man whose name, like so much else in the story, is held back from you for a relatively long time even as he and his world come progressively into focus. For the next hour or so the camera closely tracks the man, Viorel, and brings to mind the nominally objective style of those fly-on-the-wall documentaries in which the camera hovers near subjects without conspicuous commentary, seemingly following rather than predicating (or predicting) the action: Viorel idles in one apartment and then another, smokes, drives a car, smokes some more, buys groceries and steadily, imperceptibly unnerves you. As in such documentaries, Mr. Puiu’s fingerprints are all over “Aurora,” evident in both style and sensibility.
Money counts here for starters, and it’s notable that shortly after the movie begins a woman who appears to be Viorel’s lover discusses the price of a dress with him (a satiny chartreuse number bought by a different man, suggesting that there’s another lover or sugar daddy in the background). A short while afterward, Viorel (a metallurgical engineer) visits a factory where he lurks about, ducks out of the view of one worker and retrieves money from another. After passing the cash over, this man carpingly implies that Viorel doesn’t believe his excuses, an outwardly innocuous comment that leads to a near-comic, uneasy conversation with a shudder of violence. Not long after, Viorel buys a shotgun and a little later fires it.
Like Viorel, a thickly set man who at times moves as if through a heavy fog, the film unwinds deliberately if not slowly, its rhythms those of someone going about the business of an apparently unremarkable life. In some mainstream movies, the rhythms can be so obvious you can keep the beat with your tapping toe as you play along with the three-act structure (calm, crisis, resolution). In “Aurora,” Mr. Puiu thwarts various narrative (and rhythmic) expectations, reversing or avoiding many familiar rules, including psychological explanation for what happens. When some clarification finally arrives, it’s about as illuminating as the shrink’s yammering about why Norman Bates done it in “Psycho,” which is the point.
This is the second film in Mr. Puiu’s projected cycle, “Six Stories From the Outskirts of Bucharest,” a series about love, morality and human relations. (The cycle’s title refers to Eric Rohmer and his “Six Moral Tales.”) He has said he sees “Aurora” as something of a counterpoint to “Sunrise: A Song of Two Humans,” the 1927 F. W. Murnau lyrical classic.
“Murnau’s film is about his hopes concerning the relationship between a man and a woman, what that should be,” Mr. Puiu explained in one interview. “This film is about what I think is the relationship between human beings.” He added that he doesn’t “know what real life is like outside Romania, but in Bucharest, where I live, relationships are pretty brutal.”
That may make “Aurora” sound like a dirge rather than a song, when it’s not. Clocking in at an engrossing, immersive three hours, the movie is a mystery about the human soul. It’s brutal in its particulars, with dreary streets, bleak houses, stray and (maddeningly) barking dogs and the grim, hard faces of men and women wearing masks bequeathed to them by Ceausescu. Yet the film is also marked with oddly funny, touching exchanges that waver between the ridiculous and the tragic (a mother chastising her child so harshly that she becomes absurd) and that are more generous about people than Mr. Puiu’s tough talk may suggest. His stare may seem at times pitiless, but there’s compassion in his insistence on looking.
AURORA
Written and directed by Cristi Puiu; director of photography, Viorel Sergovici; edited by Ioachim Stroe; produced by Anca Puiu and Bobby Paunescu; released by the Cinema Guild. At the IFC Center, 323 Avenue of the Americas at Third Street, Greenwich Village. In Romanian, with English subtitles. Running time: 3 hours 1 minute. This film is not rated.
WITH: Cristi Puiu (Viorel), Clara Voda (Gina), Valeria Seciu (Pusa), Luminita Gheorghiu (Mioara), Catrinel Dumitrescu (Mrs. Livinski), Gelu Colceag (Mr. Livinski) and Valentin Popescu (Stoian).
The Romanian New Wave hasn’t lost its lustre yet, the latest film from vanguard director Cristi Puiu makes clear. Aurora is the second in his series Six Stories from the outskirts of Bucharest, following The Death of Mr Lazarescu. Beginning in the grey Bucharest dawn, it follows a divorced engineer - played by Puiu himself - through a day which sees him commit murder. A bleak meditation on what underlies the human will to kill, it’s infused with pitch-black humour, culminating in a final scene that’s nothing short of a masterpiece of absurdism. In town for the London Film Festival, Puiu was typically straight-talking when we met to chat cinema and serial-killing.
Dazed Digital: How did the idea for the film originate?
Cristi Puiu: I was in one of these moments of hating cinema because it superficially treats some topics and I saw a show on TV called Dark Stories. One episode was the case of a guy from Transylvania who in 12 hours killed five people. His reason for doing so was that his wife left him. For me it was strange, absurd, that he didn’t kill the wife- it was something very, very, very complicated. I started doing research, and when I heard some of these murderers talking about what they’d done the main thing was that even they didn’t understand what it was all about. They were talking about something that was so mysterious that I thought this deserves more attention.
DD: Your character seems so ordinary, a kind of everyman. Do you think anyone is potentially a murderer?
Cristi Puiu: I think yes. Because of course in different degrees or percentages we are everything. In our existence we’re doing things which are against our morals all the time, and we allow ourselves to do things we’re not comfortable with. So I think it’s not a moral question, it has to do with things we don’t know about ourselves. We’re all doing things which might appear very strange to an outside observer.
DD: Why did you call the film Aurora?
Cristi Puiu: Aurora, the dawn, I chose because it contains some promise the day will come, a sunny day after killing. It sounds pretentious, but I think killing is at the origin of this culture. It’s an idea that doesn’t belong to me, it belongs to some other intellectuals, but it’s something I subscribe to. I think our civilisation is based on crime and raised from crime, from killing, from eliminating the other. Also, the film is a sort of response to the film by Murnau [Sunrise], which I don’t like. I appreciate it as being a great film but I don’t subscribe to his philosophy, for me it’s too close to what fairytales are. It’s wishful thinking that I’m against.
DD: What can we expect from the next films in the series?
Cristi Puiu: I’ll continue in this direction and I’d like to make bigger steps. I’m very much interested in what cinema is and what life is. It sounds so bad, I’m ashamed of stating this kind of bullshit, but it’s a fact, for me these are very important things. I don’t believe cinema is an artistic domain even if I’m stating this kind of shit- it’s life that interests me, and cinema is a tool for investigating it. Cinema is not beautiful images, cinema is not an articulated story, cinema is not acting like De Niro or Pacino, cinema is something else. We don’t even know what cinema is, it’s so young, and we as human beings are jumping to conclusions. Anytime we have an opportunity to jump to conclusions we jump, we’re so stupid. There are no conclusions.
Not for those who want an easy time
cguldal from US
If you are familiar with Puiu's previous film, Death of Mr. Lazarescu, you will be well-prepared for the slow pace that draws attention to the nonchalant, almost cold and disconnected sensibility of the ex-Eastern Bloc. What you will find extremely different in Aurora is the lack of words in many long scenes. Conversations are sparse, accentuated with grunts or untranslatable sounds. The main character seems to walk around like a ghost, one that everyone can see and can, if they were so inclined, interact with, but also one that nobody seems too interested in or concerned with. Of course, we know that there must be a reason why we are following this seemingly aimless character, and we are peeved at the very beginning by his paranoid over-the-shoulder glances and slow scenes where he seems to be watching a family. About an hour into the film, we know he is up to no good, though still nothing really is explained. We do not really know who most of the people are in his life, and why he is doing what he is doing. The violence also remains unexplained. In the last half hour of the film his actions are finally explained. This time the indifference and Soviet sensibility, the lack of intelligent conversation, the attitudes of the resigned members of the bureaucratic wheel all help to create a highly absurd and funny "confession" scene. Without the last scene, the film would get a 5 from me. It gets a 7 for capturing the sensibility of a whole people, a whole way of reacting to life, so perfectly. It also manages to unravel the complexity of adult lives without ever explaining anything. It would have gotten an 8 or 9, if it was edited tighter, especially the first 2 hours. It was great that things were not explained, but the slow pace could have been helped a bit without losing from meaning.
11 out of 14 people found the following review useful:
heavy, but refined movie, 27 July 2011
val pop from Belgium
Heavy movie, especially watching it now, after the Norwegian massacre.. But definitely worth seeing, makes you think about all those annoying people in your life that you wished you'd never come across (or dead). His character goes a bit further than that.. actually takes the gun and shoots them. And somehow you empathise with him, you find those people around him terribly vulgar and intrusive, shameless. It's strange how lonely the character is in his sense of respect and dignity ("bun simt" in Romanian) - but to anyone who has been in an absurd Romanian situation - police, administration, school, hospital - knows how lonely you can feel when nobody else except you realises or cares about how ridiculous that situation is.. Chapeau bas for Puiu stepping in those shoes and playing the main part. I would have given him a 10 - definitely for the script and acting - but found the camera work a little disappointing, a lot of shaking and bad shots. Also found the naked shower scene completely unnecessary.
9 out of 12 people found the following review useful:
There's a land called 'Passiva Aggressiva' and Cristi Puiu is its king
Author: andreea-gintaru from Romania
preview: But seriously, 'Aurora' has been the first movie I watched this year, a story set in gloomy, contemporary Bucharest – a slice of life, if you may call it that way – where a divorced man follows his ex-wife through town with the not - so - obvious intention of killing her. The movie is long – three hours long – and as some interesting critics who haven't even had the decency to watch an entire movie before reviewing it say – pretty boring. But instead of boring I would like to call it slow paced, aerated, leaving just enough room for the characters to develop and for the viewer to get accustomed to their lifestyle. I think it was actually polite – yes, I'll use this word – that the director took the time he thought he needed in describing the characters (mostly the main character, played by the director himself) and the situations created by the relationships the characters are in.
The movie opens on a man whose name, like so much else in the story, is held back from you for a relatively long time even as he and his world come progressively into focus. For the next hour or so the camera closely tracks the man, Viorel, and brings to mind the nominally objective style of those fly-on-the-wall documentaries in which the camera hovers near subjects without conspicuous commentary, seemingly following rather than predicating (or predicting) the action: Viorel idles in one apartment and then another, smokes, drives a car, smokes some more, buys groceries and steadily, imperceptibly unnerves you. As in such documentaries, Mr. Puiu’s fingerprints are all over “Aurora,” evident in both style and sensibility.
Money counts here for starters, and it’s notable that shortly after the movie begins a woman who appears to be Viorel’s lover discusses the price of a dress with him (a satiny chartreuse number bought by a different man, suggesting that there’s another lover or sugar daddy in the background). A short while afterward, Viorel (a metallurgical engineer) visits a factory where he lurks about, ducks out of the view of one worker and retrieves money from another. After passing the cash over, this man carpingly implies that Viorel doesn’t believe his excuses, an outwardly innocuous comment that leads to a near-comic, uneasy conversation with a shudder of violence. Not long after, Viorel buys a shotgun and a little later fires it.
Like Viorel, a thickly set man who at times moves as if through a heavy fog, the film unwinds deliberately if not slowly, its rhythms those of someone going about the business of an apparently unremarkable life. In some mainstream movies, the rhythms can be so obvious you can keep the beat with your tapping toe as you play along with the three-act structure (calm, crisis, resolution). In “Aurora,” Mr. Puiu thwarts various narrative (and rhythmic) expectations, reversing or avoiding many familiar rules, including psychological explanation for what happens. When some clarification finally arrives, it’s about as illuminating as the shrink’s yammering about why Norman Bates done it in “Psycho,” which is the point.
This is the second film in Mr. Puiu’s projected cycle, “Six Stories From the Outskirts of Bucharest,” a series about love, morality and human relations. (The cycle’s title refers to Eric Rohmer and his “Six Moral Tales.”) He has said he sees “Aurora” as something of a counterpoint to “Sunrise: A Song of Two Humans,” the 1927 F. W. Murnau lyrical classic.
“Murnau’s film is about his hopes concerning the relationship between a man and a woman, what that should be,” Mr. Puiu explained in one interview. “This film is about what I think is the relationship between human beings.” He added that he doesn’t “know what real life is like outside Romania, but in Bucharest, where I live, relationships are pretty brutal.”
That may make “Aurora” sound like a dirge rather than a song, when it’s not. Clocking in at an engrossing, immersive three hours, the movie is a mystery about the human soul. It’s brutal in its particulars, with dreary streets, bleak houses, stray and (maddeningly) barking dogs and the grim, hard faces of men and women wearing masks bequeathed to them by Ceausescu. Yet the film is also marked with oddly funny, touching exchanges that waver between the ridiculous and the tragic (a mother chastising her child so harshly that she becomes absurd) and that are more generous about people than Mr. Puiu’s tough talk may suggest. His stare may seem at times pitiless, but there’s compassion in his insistence on looking.
AURORA
Written and directed by Cristi Puiu; director of photography, Viorel Sergovici; edited by Ioachim Stroe; produced by Anca Puiu and Bobby Paunescu; released by the Cinema Guild. At the IFC Center, 323 Avenue of the Americas at Third Street, Greenwich Village. In Romanian, with English subtitles. Running time: 3 hours 1 minute. This film is not rated.
WITH: Cristi Puiu (Viorel), Clara Voda (Gina), Valeria Seciu (Pusa), Luminita Gheorghiu (Mioara), Catrinel Dumitrescu (Mrs. Livinski), Gelu Colceag (Mr. Livinski) and Valentin Popescu (Stoian).
The Romanian New Wave hasn’t lost its lustre yet, the latest film from vanguard director Cristi Puiu makes clear. Aurora is the second in his series Six Stories from the outskirts of Bucharest, following The Death of Mr Lazarescu. Beginning in the grey Bucharest dawn, it follows a divorced engineer - played by Puiu himself - through a day which sees him commit murder. A bleak meditation on what underlies the human will to kill, it’s infused with pitch-black humour, culminating in a final scene that’s nothing short of a masterpiece of absurdism. In town for the London Film Festival, Puiu was typically straight-talking when we met to chat cinema and serial-killing.
Dazed Digital: How did the idea for the film originate?
Cristi Puiu: I was in one of these moments of hating cinema because it superficially treats some topics and I saw a show on TV called Dark Stories. One episode was the case of a guy from Transylvania who in 12 hours killed five people. His reason for doing so was that his wife left him. For me it was strange, absurd, that he didn’t kill the wife- it was something very, very, very complicated. I started doing research, and when I heard some of these murderers talking about what they’d done the main thing was that even they didn’t understand what it was all about. They were talking about something that was so mysterious that I thought this deserves more attention.
DD: Your character seems so ordinary, a kind of everyman. Do you think anyone is potentially a murderer?
Cristi Puiu: I think yes. Because of course in different degrees or percentages we are everything. In our existence we’re doing things which are against our morals all the time, and we allow ourselves to do things we’re not comfortable with. So I think it’s not a moral question, it has to do with things we don’t know about ourselves. We’re all doing things which might appear very strange to an outside observer.
DD: Why did you call the film Aurora?
Cristi Puiu: Aurora, the dawn, I chose because it contains some promise the day will come, a sunny day after killing. It sounds pretentious, but I think killing is at the origin of this culture. It’s an idea that doesn’t belong to me, it belongs to some other intellectuals, but it’s something I subscribe to. I think our civilisation is based on crime and raised from crime, from killing, from eliminating the other. Also, the film is a sort of response to the film by Murnau [Sunrise], which I don’t like. I appreciate it as being a great film but I don’t subscribe to his philosophy, for me it’s too close to what fairytales are. It’s wishful thinking that I’m against.
DD: What can we expect from the next films in the series?
Cristi Puiu: I’ll continue in this direction and I’d like to make bigger steps. I’m very much interested in what cinema is and what life is. It sounds so bad, I’m ashamed of stating this kind of bullshit, but it’s a fact, for me these are very important things. I don’t believe cinema is an artistic domain even if I’m stating this kind of shit- it’s life that interests me, and cinema is a tool for investigating it. Cinema is not beautiful images, cinema is not an articulated story, cinema is not acting like De Niro or Pacino, cinema is something else. We don’t even know what cinema is, it’s so young, and we as human beings are jumping to conclusions. Anytime we have an opportunity to jump to conclusions we jump, we’re so stupid. There are no conclusions.
Not for those who want an easy time
cguldal from US
If you are familiar with Puiu's previous film, Death of Mr. Lazarescu, you will be well-prepared for the slow pace that draws attention to the nonchalant, almost cold and disconnected sensibility of the ex-Eastern Bloc. What you will find extremely different in Aurora is the lack of words in many long scenes. Conversations are sparse, accentuated with grunts or untranslatable sounds. The main character seems to walk around like a ghost, one that everyone can see and can, if they were so inclined, interact with, but also one that nobody seems too interested in or concerned with. Of course, we know that there must be a reason why we are following this seemingly aimless character, and we are peeved at the very beginning by his paranoid over-the-shoulder glances and slow scenes where he seems to be watching a family. About an hour into the film, we know he is up to no good, though still nothing really is explained. We do not really know who most of the people are in his life, and why he is doing what he is doing. The violence also remains unexplained. In the last half hour of the film his actions are finally explained. This time the indifference and Soviet sensibility, the lack of intelligent conversation, the attitudes of the resigned members of the bureaucratic wheel all help to create a highly absurd and funny "confession" scene. Without the last scene, the film would get a 5 from me. It gets a 7 for capturing the sensibility of a whole people, a whole way of reacting to life, so perfectly. It also manages to unravel the complexity of adult lives without ever explaining anything. It would have gotten an 8 or 9, if it was edited tighter, especially the first 2 hours. It was great that things were not explained, but the slow pace could have been helped a bit without losing from meaning.
11 out of 14 people found the following review useful:
heavy, but refined movie, 27 July 2011
val pop from Belgium
Heavy movie, especially watching it now, after the Norwegian massacre.. But definitely worth seeing, makes you think about all those annoying people in your life that you wished you'd never come across (or dead). His character goes a bit further than that.. actually takes the gun and shoots them. And somehow you empathise with him, you find those people around him terribly vulgar and intrusive, shameless. It's strange how lonely the character is in his sense of respect and dignity ("bun simt" in Romanian) - but to anyone who has been in an absurd Romanian situation - police, administration, school, hospital - knows how lonely you can feel when nobody else except you realises or cares about how ridiculous that situation is.. Chapeau bas for Puiu stepping in those shoes and playing the main part. I would have given him a 10 - definitely for the script and acting - but found the camera work a little disappointing, a lot of shaking and bad shots. Also found the naked shower scene completely unnecessary.
9 out of 12 people found the following review useful:
There's a land called 'Passiva Aggressiva' and Cristi Puiu is its king
Author: andreea-gintaru from Romania
preview: But seriously, 'Aurora' has been the first movie I watched this year, a story set in gloomy, contemporary Bucharest – a slice of life, if you may call it that way – where a divorced man follows his ex-wife through town with the not - so - obvious intention of killing her. The movie is long – three hours long – and as some interesting critics who haven't even had the decency to watch an entire movie before reviewing it say – pretty boring. But instead of boring I would like to call it slow paced, aerated, leaving just enough room for the characters to develop and for the viewer to get accustomed to their lifestyle. I think it was actually polite – yes, I'll use this word – that the director took the time he thought he needed in describing the characters (mostly the main character, played by the director himself) and the situations created by the relationships the characters are in.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu