Cap de marotă din Dijon, sec. 16-17
De ce oare figura şamanului bântuie atât de puternic sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul veacului nostru? Şamani şi posedaţi sunt oare ordonatorii dezordinelor lumii? Pe această idee, avansată de antropologul Bertrand Hell, Jean de Loisy a conceput, la Muzeul „Branly” din Paris, o expoziţie în care operele artiştilor contemporani se întâlnesc cu izbucnirile de joc ale riturilor de posesie.
Cuvântul şaman vine de la tribul Tungus din Siberia şi înseamnă „persoană care stăpâneşte Cunoaşterea”. El a fost ales de antropologii ruşi pentru a desemna persoanele care oficiază practici spirituale specifice şi îndeplinesc anumite funcţii în comunităţile în care trăiesc. Termenul şamanism este un cuvânt generic, originar din Munţii Altai. „Şaman” tinde să înlocuiască astăzi termenilor populari vrăjitor, vindecător, magician sau ghicitor, adică orice denumire dată personanelor care apelează la daruri magice.
Peste tot în lume există urme de şamanism, dar zonele cele mai importante sunt Asia de Sud şi de Est şi mai ales continentul american, pe care acest tip de cultură şi-a pus amprenta. Ea este întâlnită la populaţiile nomade sau semi-nomade, dar şi în societăţile agricole.
Mască de carnaval, cu salamandră şi sarpe, din Bolivia
Acolo unde şamanismul a supravieţuit, el s-a integrat altor doctrine, religii, ideologii şi practici care au apărut ulterior. Este cazul, printre altele, al regiunilor cucerite de islam, mai ales Kazahstan, dar şi în Tibet, unde budismul venit din India a asimilat numeroase tradiţii şamanice locale. Dispersat, fragmentat şi extrem de diversificat, şamanismul s-a răspândit cu precădere în culturile orale, urmele scrise ale transmiterii „ştiinţei” fiind prin forţa lucrurilor parţiale.
Cu o selecţie de opere extraordinare, venite de pe toate continentele, expoziţia propune o scenografie ca un şantier. De la costumul şamanic la statuia egipteană a lui Seth, la bufonul zen, şamanii sunt aici intermediari între lumea zeităţilor ambivalente şi imprevizibile, şi o lume a oamenilor atinsă de tulburare, colectivă sau individuală.
Costume tradiţionale de carnaval din Elveţia, foarte asemănătoare costumelor noastre pentru obiceiuri de iarnă din Moldova
Expoziţie atipică, articulată în trei mari secţiuni, „ordinea imperfectă”, „stăpânirea dezordinii” şi „catharsis”, analizează noţiunea de dezordine, aşa cum este ea înscrisă în pantheonul credinţelor şi culturilor, de la Dionysos la Seth şi la intermediarii chemaţi să stăpânească dezordinea. Peste 300 de piese etnologice şi operele a 20 de artişti contemporani ca Jean-Michel Basquiat, Annette Messager, Paul McCarthy, Ben, Jean-Michel Alberola, Chloé Piene.
Dezlegată de vrajă prin prezenţa şamanului şi artistului togolez Aze Kokovivina, printr-un ritual care a început cu crearea unui altar vodun, fiecare sală oferă instalaţii ale unor artişti contemporani. Pot fi admirate aici „Metamorfoza Minotaurului” şi un „Arlechin de Picasso”, „Exu” de Basquiat sau „Outgrowth” de Thomas Hischhorn.
Costum de ceremonie Nganga, Congo, secolul XIX
Artistul, în această expoziţie, urmărind tematica, ia rolul şamanului, ca Josef Beuys, care dorea să vindece societatea germană, sau Anna Halprin, exorcizându-şi cancerul, ori împrumută rolul bufonului, cel care transgresează codurile societăţii, ca Jacques Lizene sau Jean Luc Verna.
O parte a expoziţiei este consacrată psihotropelor, prezentând cupe sau boluri care serveau la ingerarea drogurilor, alta transformării şamanului în animal divin. Capabil să vadă în faţă şi în spate, mai ales graţie măştilor lui Ianus, în viaţă şi în moarte, şamanii, adevăraţi „oameni-limită”, cum îi numeşte Bertrand Hell, fac să retrăiască jaguarul sau călătoresc timp de 10 zile într-un univers cosmic, în afara trupului lor.
Baston de şaman din Nepal
Dar există ipoteza că, în timpl acestei călătorii, şamanii îşi vizitează propriul corp şi sunt văzuţi în el ca un şarpe lung. Berdaguer şi Péjus au tradus ipoteza în limbaj contemporan, printr-o întretăiere de tuburi de sticlă terminate cu boluri conţinând diferite psihotrope.
Exorcismul este figurat de imaginile fotografice create de Myriam Mihindou în Haiti, realizate după căderea lui Aristide, ca un ritual.
Mască de demon Maha-Kola Sanniya din Sri Lanka şi Pectoral din aur în formă de om-pasăre, cultura Cauca, Columbia
Amestecate cu sculpturi minunate, costume, măşti şi picturi venite din Siberia, Coreea, Congo sau Madagascar, operele moderne încheie parcursul expoziţional după sala carnavalurilor şi sărbătorilor profane.
„Sfârşitul este dominat de artiştii contemporani pentru că, în ritualurile şamanice, terminarea ritualului avea loc cu participarea întregii adunări, în zori, ca la Gnawa, din Maroc, şi se transforma încet în sărbătoare profană. Am dori să-l facem pe vizitator să reflecteze asupra dezordinii non-anarhice care joacă rol de catharsis. Dacă o societate nu are aceste momente de libertate, ea explodează”, explica Betrand Hell.
Călători în lumile de dincolo
Mască de carnaval
Sunt puţini cei care au văzut filmele din anii ’20 ale rusului Dzinga Vertov, unul dintre primii care au fixat pe peliculă gestica unui şaman siberian în costum de dans. Mai recent, cine îşi mai aminteşte de alt şaman, întâlnit în Columbia Britanică de William Blake în pragul morţii, în splendidul „Dead Man” al lui Jim Jarmusch, din 1995? Totuşi, imaginea ghicitorului-vindecător în costumaţia sa extravagantă, jumătate-animal, jumătate-om, prins într-un dialog cu spiritele de nepătruns pentru muritorul de rând, fascinează, atrăgând participanţii unui „turism şamanic” devenit un veritabil fenomen social. Acest călător în lumile invizibile din societăţile tradiţionale extraeuropene serveşte de mult timp de ghid sau de totem artiştilor moderni, de la suprarealişti la expresioniştii abstracţi americani şi la alţi artişti contemporani occidentali.
Astfel, Josef Beuys, artistul-şaman prin excelenţă, se lansează în inventator de ritualuri, în vrăjitor producând opere a căror prezenţă se doreşte a fi depăşirea limitelor raţiunii.
Mască de şaman
„Să conferi un sens când lumea reală devine obscură şi nu mai oferă nicio posibilitate de abordare intelectului pare să fie formidabilul credit pe care unii îl acordă şamanilor, atât în sânul societăţilor cărora le aparţin, cât şi în afara lor. Această capacitate supraomenească, aproape divină, pare a fi repusă în discuţie de occidentalizarea care se răspândeşte sub mantaua globalizării, şamanismul devenind „un obiect care se rarefiază în societăţi din ce în ce mai supuse Occidentului”, după cum afirmă etnologul Michel Perrin. Şi unde îşi mai poate găsi el un surplus de legitimitate într-o epocă al cărei tempo accelerat atrage după sine o pierdere a reperelor, aşa cum crede Bertrand Hell?
Tichie de şaman
De la apariţia, în 1951, a textului fondator al studiilor asupra acestui subiect, „Şamanismul şi textele arhaice ale extazului”, al istoricului religiilor Mircea Eliade, a văzut lumina zilei un spectru larg de interpretări ale fenomenului, prin intermediul a numeroase lucrări ce privilegiază fie psihologia investită în ritualuri, fie raportul cu vrăjitoria.
Expoziţia de la muzeul din Quai Branly s-a născut din întâlnirea lui Jean de Loisy, comisarul ei, cu cartea lui Bertrand Hell, „Posesie şi şamanism. Stăpânii dezordinii”, apărută în 1999 la Editura Flammarion. „Frumuseţii şi poeziei poveştilor de posesie trăite” descrise în această carte le răspunde, la artiştii pe care el i-a ales pentru a figura în stările de dezordine şamanică, „aventura pură către teritorii necunoscute de conştiinţă”. Bertrand Hell, în ceea ce îl priveşte, n-ar fi interesat, după propria afirmaţie, „de o expunere strict cronologică şi pedagogică a şamanismului”. El s-a lansat într-o apropiere intuitivă şi sensibilă, trecând prin emoţie şi afect, deci în rezonanţă cu subiectul ales, acela al „stăpânilor dezordinii”.
Incantaţii, muzică, gestică dansantă
Sala conjurărilor profane contemporane
Prin intermediul şapelui cosmic, materializat de scenografia semnată de Jakob şi Mac Farlane, care îl „înghite” pe vizitator, este propusă o concepţie a lumii instabile. O lume părăsită de Creatorul ei originar, dar traversată de un câmp de energii puternice, emanând dintr-un univers paralel celui omenesc, locuit de spirite, care pot fi sufletele celor dispăruţi, genii ale naturii, actori ai poveştilor mitice. Comportamentul lor versatil, mereu înfometat, calchiat pe acela al oamenilor, este când benefic acestora, când dăunător. Aceste forţe de necontrolat, care scapă oricărei raţiuni, nu sunt singurele ale căror efecte asupra destinelor individuale sau colective sunt de temut. În Occident, acumularea răului, încăpăţânarea nefericirii îi pot duce pe cei care le suportă să caute soluţii neconvenţionale pentru a conjura „soarta potrivnică”. În sânul confreriei de vindecători Gnawa, descendenţi ai sclavilor africani din Maroc, ale căror ritualuri de posesie Betrand Hell le-a urmărit timp de mai mulţi ani, faptul că unii consultanţi nu vorbesc araba şi ignoră referinţele culturale implicate în aceste ritualuri nu împiedică în niciun fel reuşita a ceea ce se numeşte „lila”, noaptea rituală în care sunt chemate cele şapte familii de genii Gnawa. Vindecările, inexplicabile, dar adesea constatate, prin care se împlinesc ritualurile de posesie şamanică, nu par în aceste cazuri precise să fi fost deduse de o participare la aceeaşi modalitate de reprezentare a lumii.
Thomas Hirschhorn, Outgrowth, 2005, lucrare prezentă în expoziţie
Punctul comun între şamanism şi societăţile iniţiatice care organizează sedinţe de posesie, cum ar fi candomble brazilian, vaudou haitian, cultul Holley din Africa de Vest, Sfintele Mame din Nordul Vietnamului, constă în necesitatea existenţei unui intermediar, ales de spirite, graţie căruia acestea comunică cu oamenii. Ca şi oracolele din Grecia antică, aceste mediumuri poartă în ele marca supranaturalului care le-a ales drept mediatori: tulburări de vorbire, de comportamnet, de alimentaţie, boli sau vise recurente, dereglerări ce constituie, încă din copilărie, proba că spiritele au descoperit în ele interpretul. O dovadă pe care acela sau aceea trebuie să o livreze din nou la fiecare consultare. Mai întâi dând semne clare că nu mai este el însuşi şi că un altul i-a luat în posesie corpul şi vocea în timpul şedinţei sau al călătoriei şamanice în spaţiul-timp. În sfârşit, pronunţând în faţa comunităţii reunite diagnostice şi predicţii suficient de credibile pentru a fi validate de toţi participanţii. Incantaţii, muzică, în care percuţia este omniprezentă, gestica dansantă însoţesc acest teatru al dedublării şi al metamorfozei în care, prin costumul său, prin accesorii, prin comportament, şamanul posedat convinge auditoriul de „sălbăticirea” sa: bărbat şi femeie în acelaşi timp, el păşeşte pe teritoriul fundamental ambivalent al spiritelor. Oricum ar arăta, această „sălbăticire” este totuşi stăpânită. La capătul ei, eliberarea mesajului spiritelor, obţinut în schimbul ofrandelor de hrană sau sânge vărsat prin sacrificarea animalelor, în funcţie de fiecare cultură, sancţionează reuşita înţelegerii al cărei intermediar a fost şamanul. Odată integrată în ciclul ritual, nefericirea şi aleatoriul sunt oarecum ”normalizate” şi, în consecinţă, reduse.
Pablo Picasso, Autoportret ca faun, 1962
Acest „sistem al dezordinii”, cum îl numeşte Bertrand Hell, se organizează în jurul acestei fiinţe marginale, asocială prin excelenţă, care este şamanul sau iniţiatul.
Artist, creator, actor fără pereche după unii, om-medic traversat de un proces care-l depăşeşte, el îşi găseşte în Occident un alter ego diferit în figura trangresivă a clovnului, a bufonului, a „nebunului regelui” medieval şi în încarnările lor carnavaleşti. Teatrul catartic al râsului, al deriziunii, al excesului, desfăşurat prin limbaj vulgar, prin atitudini lubrice şi de prost gust, oferă tot atâtea măşti sub care pot fi spuse, fără pericole notabile, unele adevăruri. Spre deosebire de şaman, a cărui libertate este uneori ameninţată din cauza spaimei pe care o provoacă, Arlechinul se poate retrage întotdeauna cu o piruetă.
Magdalena Popa Buluc
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu