Eliazii

Reporter: Domnule Stelian Plesoiu, ati avut sansa sa locuiti in intimitatea lui Mircea Eliade. Cum l-ati cunoscut?

Stelian Plesoiu: Sint multe de spus, l-am cunoscut intimplator, n-a fost nimic special: un prieten al familiei Eliade m-a rugat ca sa merg la dinsii acasa sa le rezolv niste probleme legate de viata de zi cu zi. Aveau mici probleme cu aparatul de radio, cu becurile arse, cu tot felul de lucrusoare casnice.

Reporter: Erau oameni de cultura, nu se pricepeau la chestiuni prozaice …

Stelian Plesoiu: Exact, nu se pricepeau la nimic de altfel, decit, cum am constatat cu dezamagire in primele vizite, nu se pricepeau decit sa fumeze, sa citeasca si, din cind in cind, cite un paharel de schotch cu gheata …

Reporter: Stiu ca exilul il apasa pe Mircea Eliade. Era multumit de viata lui?

Stelian Plesoiu: Da si nu! Sigur ca maestrul, imi permit sa-l numesc asa, pentu ca am invatat asta de la cei din jurul lui, tinjea dupa tara. Niciodata pina la el sau de atunci incoace nu am cunoscut pe cineva care sa sufere atit dupa tara lui. Una din dovezi este refuzul de a deveni cetatean american. Cu mare stringere de inima, la insitentele unui mare prieten si admirator al sau, senatorul de Ilinois Charles Percy, a acceptat cetatenia americana la aproape 74 de ani. Percy a facut un fapt fara precedent in istoria Americii: a convocat ad-hoc Congresul si a cerut aprobarea cetateniei romanului Mircea Eliade pentru merite deosebite. Aprobarea a durat doua minute. Eliade era venerat, dar dupa aceasta formalitate au inceput sa curga onorurile, premiile, invitatiile. Cind l-am cunoscut, nici nu stiam cum sa ma adresez decit cu domnule, dar aceasta exprimare mi-a fost retezata de la inceput de sotia lui. Mi-a spus: «ori te adresezi cu Mircea, ori cu maestre, ori cu dr. Eliade. Mie poti sa-mi spui cum vrei, dar te rog sa ma strigi Christinel».

Reporter: Nu Georgette!? Pentru ca acesta era de fapt numele ei.

Stelian Plesoiu: Nu … Deci astea au fost inceputurile mele in casa Eliade, unde am constatat, prin multele persoane pe care le-am cunoscut alaturi de aceasta familie, ca toti se adresau cu prim respect, folosind cuvintul “maestru”.

Eliade are o fina la Harvard

Reporter: Mircea Eliade era o persoana influenta in SUA?

Stelian Plesoiu: Da, era foarte influent, in sensul culturii uriase pe care o avea, nimeni nu argumenta niciodata, decit foarte bine documentat si stiintific cu dinsul. Era aproape de necontrazis in ceea ce stia. Avea foarte multe cunostinte din toate domeniile, stia foarte multe, foarte bine …

Reporter: Si vorbea si iubea romaneste!

Stelian Plesoiu: Da, vorbea si scria in romaneste, foarte rar scria in frantuzeste, cind sa scrie vreun articol pentru vreun ziar sau pentru vreo editura frantuzeasca, dar toate manuscrisele lui sint scrise in romana, ceea ce demonstreaza foarte mult intelectualilor din vremea dinsului, care foarte multi refuzau sa scrie in romaneste si, sigur, banuiesc, ca este un exemplu foarte bun pentru noile generatii … Si, de ce nu, pentru oameni care ajung in America si mai uita sa mai vorbeasca limba romana.

Reporter: Casa Eliade era frecventata de multi oameni? Cine il vizita?

Stelian Plesoiu: Am cunoscut foarte multi oameni in casa lor, de la politicieni, scriitorasi si pina la presedintele Universitatii Chicago, Hanna Gray, care il stima pe Eliade, de la domnia sa pina la senatorul Charles Percy, care il adora pe maestru. Am cunoscut marii scriitori si filozofi francezi, l-am cunoscut pe decanul catedrei de istorie a religiilor, si cel mai iubit om de Eliade, domnul Joe Kitagawa, care a facut ca in Japonia sa se gaseasca tot ce a scris Eliade si asta poate sa fie o mindrie pentru noi. Maestrul a fost si este adorat in Japonia. Acest lucru se datoreaza in mare parte lui Kitagawa. Acest foarte serios profesor i-a fost si student maestrului, si, in acelasi timp “fin”. Maestrul i-a botezat fiica acestuia, pe Ann Rose, care este profesor de filozofie la Harvard. Prin grija profesorului, opera lui Eliade a fost tradusa in intregime in aceasta tara. Culmea, in Romania se edita foarte putin din ce scria el. Deasemenea, el a fost indragit si foarte apropiat de faimosul sculptor japonez Noguci, care a fost studentul si prietenul lui Brincusi. S-a prapadit nu cu multa vreme dupa Eliade. In semn de prietenie, Noguci a sculptat intr-o moneda chipul lui Eliade. Aceasta fragila sculptura se afla la Luvru. Mai venea pe acolo nelipisitul Saul Bellow, laureat al premiului Nobel pentru literatura, care a fost casatorit cu Alexandra Bagdasar, profesoara emerita la Northwestern Universyty din Eveanston, pe care a cunoscut-o in casa sotilor Eliade.

“Ceausescu il curta pe Mircea Eliade”

Reporter: Cum a ajuns Mircea Eliade sa predea in SUA in conditiile, din cite stiu, era indragostit de Europa?

Stelian Plesoiu: Eliade suferea dupa Europa, insa a stiut cum sa imparta si una si alta. Statea in timpul anului universitar aici, in Chicago, predind la catedra de istorie a religiilor. Aceasta catedra a fost infiintata pentru el si la care el si-a adus cea mai mare contributie si este unica in felul ei in lume. In timpul verii, isi petrecea vremea in Franta si, sigur, de foarte multe ori calatorea. Dupa o anumita virsta calatoriile nu au ramas decit intre Franta si Chicago. In ultimul an al vietii nu a mai putut calatori in Franta din cauza bolii.

Reporter: Inteleg ca suferea …

Stelian Plepoiu: Da, in ultimii ani era foarte bolnav. In afara de faptul ca avea o artoza cumplita la amindoua miinile, nu reusea decit sa se semneze sau sa-ti dea cite o mica recomandare. Amindoua miinile ii erau acoperite cu cite o platosa osoasa, care ii acoperea pur si simplu degetele. Studentii ii aduceau tot felul de creioane moi. Imi spunea cu mult necaz, cind il duceam la ortoped, ca ii este rusine sa intinda mina cuiva. Avea si alte probleme. Incepuse sa se indoaie de spate, dar avea un cod cu Christinel, ca, atunci cind erau in societate, sa-si indrepte spatele imediat.

Reporter: Cum si-a calmat dorul de Romania, tinind cont ca nu s-a mai intors in aproape jumatate de secol?

Stelian Plesoiu: Dupa felul in care intreba fiecare strain, sau prieten care intra in casa si ii spunea ca este roman sau ca a venit curind din Romania, dupa curiozitatile pe care le avea despre tara, era foarte simplu de inteles ca adora tara lui de origine si de nastere.

Reporter: N-a mai vrut sa se intoarca, ii era teama?

Stelian Plesoiu: Nu i-a fost frica niciodata, iar ca un exemplu foarte

bun este ca Nicolae Ceausescu nu ezita sa-i trimita invitatii. Ceusescu il curta. Sint absolut convins ca nu i s-ar fi intimplat nimic lui Eliade intorcindu-se in Romania. Insa, aici era vorba de un principiu. Daca s-ar fi intors in Romania, pe care si-o dorea atit de mult, ar fi calcat principiile de o viata, el si cei din generatia lui care au avut o puternica contributie impotriva comunismului si s-au sacrificat. Ar fi tradat si intelectualitatea plecata din tara dupa cel de-al doilea Razboi Mondial.

“In America, Eliade a fost eliminat de peste tot”

Reporter: V-a povestit despre perioada in care a fost in inchisoare, despre acuzatiile cu privire la simpatiile pentru Garda de Fier?

Stelian Plesoiu: Da, a povestit, insa foarte putin, pentru ca, in primul rind, maestrului nu-i placea subiectul, in al doilea rind, nu a inteles niciodata, pina in ultimele momente ale vietii, de ce i se reproseaza atit de mult faptul ca el a simpatizat miscarea din anii tineretii lui. Intimplarea a fost sa se numeasca “miscare legionara” si aceasta miscare sa trezeasca o generatie, iar el, alaturi de intelectualitatea Romaniei la acea vreme, au simpatizat cu aceasta miscare, cum face fiecare tinar. Dar nu a imbracat niciodata camasa de legionar.

Reporter: Atunci de unde toate acuzatiile?

Stelian Plesoiu: Sigur de la faptul ca el a fost un mare admirator si un student fervent al celui care a fost Nae Ionescu, iar Nae Ionescu, dupa cum se stie, a fost mentorul miscarii legionare, un personaj foarte misterios, foarte inteligent, parca coborit din alta lume, un personaj care a reusit sa convinga tineretul intelectual din acea perioada.

Reporter: Acuzatiile acestea se rasfring pina si acum asupra personalitatii si amintirilor ce tin de Eliade.

Stelian Plesoiu: Este foarte adevarat. Aceste simpatii ale filozofului Eliade sigur ca au deranjat foarte multe cercuri reactionare. In Romania mai putin, dar in general in Europa si mai ales in America; vorbesc de cercurile reactionare numite la vremea respectiva, acum se numesc societati de caritate. O mare contributie isi aduc societatile evreiesti din America si Europa, mai putin cele din Israel.

Reporter: Am vazut ca si la universitate, in afara de biblioteca, chiar si in sala in care a predat, doar o mica placuta aminteste de el.

Stelian Plesoiu: Intr-adevar, asa este, este o mare rusine sa se intimple ce s-a intimplat. Eliade a fost pur si simplu eliminat de peste tot, insa cineva imi spunea ca, cu cit este mai blamat, cu atit valoarea acestui filozof este mai profunda si mai populara. Culmea, in colegiile americane se preda istoria religiilor si curind sistemul de invatamint american preconizeaza sa introduca istoria religiilor si in licee.

Reporter: Atunci de ce nu exista aici mai multa recunostinta pentru Eliade?

Stelian Plesoiu: Respectul este unul mutual. Intelectualii de valoare stiu cine este, il cunosc foarte bine, insa, sigur, intr-o tara capitalista ca America, unde banul dicteaza si societatile puternice au lobby chiar si in lumea intelectuala, este de inteles ce se intimpla.

“Romanii din Chicago stiu foarte putin despre Eliade”

Reporter: Ce-ar putea sa faca comunitatea romaneasca?

Stelian Plesoiu: Comunitatea romaneasca din Chicago, spre dezamagirea dvs. si a cititorilor, ar trebui sa fie mult mai unita si ar trebui sa-si instruiasca si sa-si imbogaseasca spiritul si identitatea nationala. Cunoscindu-l pe Eliade, pentru ca locuiesc in orasul unde Eliade a trait, a muncit, a creat o parte din cei mai frumosi ani ai vietii dinsului, peste 30 de ani, imi dau seama ca ar fi dezamagit. Romanii din Chicago stiu foarte putin despre Eliade. Mai ales cei veniti dupa 1990, caci este bine de stiut aceea ca romanii de aici se impart in trei categorii: cei veniti dupa razboi, majoritatea legionari si care nu prea mai sint, cei veniti in timpul comunismului, si romanii veniti dupa 1989. Primii sint foarte scoliti, buni cunoscatori ai istoriei poporului roman, nationalisti fara cusur, si anticomunisti pina la ultima suflare, cum a fost si Eliade. A doua categorie sint speriati, chiar rai, birfitori, susceptibili, cu ceva carte nu neaparat cultura, mai degraba buni la stiinte exacte, fara spirit national si foarte snobi. Dupa 1990, a venit tineret foarte talentat cu multa scoala si in cautare de adevar. Daca este sa-i calific dupa numarul care vine la biserica ortodoxa, i-as gasi mai degraba religiosi. Nu foarte interesati de situatia tarii lor, destul de rezervati in cea ce priveste dorinta de a se intoarce acasa. De ce spun toate acestea: toate aceste grupuri nu au manifestat vreun interes special pentru Eliade. Legionarii l-au cunoscut cel mai bine, au inteles pina la urma sa-l respecte in tacere si in umbra. Nu i-au creat probleme, au fost foarte discreti in privinta trectului lor intim. Cei veniti in perioada comunista, au stat departe, multi nu au stiut ca mai exista, iar putinii care il cunosteau, l-au cautat pentru interese personale sau meschine. Cei veniti dupa 1989 nu au exprimat o dorinta anume despre Eliade. Putini cunosc ca el este inmormintat aici. Unii chiar cred ca mormintul sau este Franta sau in Australia. Romanii din Chicago erau foarte dezbinati in sensul ca legionarii ii suspectau pe noii veniti, iar noii veniti se temeau de legionari, etc. Adrian Paunescu, care i-a luat maestrului un interviu, care a fost cenzurat brutal, si-a vazut de interesul lui, care era acela de a fi cit mai mult in preajma lui Eliade. Eliade la recomandat, l-a introdus in multe societati si activitati legate de sistemul scolastic american. Toate fostele lui cenacluri au fost copii luate de aici.

Mircea Eliade nu avea televizor

Reporter: Catedra de istorie a religiilor poarta numele Mircea Eliade. Cine i-a urmat?

Stelian Plesoiu: Profesorul Wendy Donigan i-a urmat lui Eliade. Este de origine irlandeza si a fost o simpatizata a maestrului. Sigur ca, imediat dupa moartea maestrului, Culianu ar fi fost un pretendent foarte puternic, insa, dupa cum bine stim, el a fost asasinat.

Reporter: Ce se spune aici despre asasinarea lui?

Stelian Plesoiu: E un mare mister. Ion Petru Cullianu avea numai 42 de ani cind a fost asasinat. Din pacate, n-a mai putut sa continuie cele discutate cu maestrul. Era cel mai preferat student si mai tirziu profesor sau cadet al filozofului Eliade. La moartea lui Eliade, prin testament scris in ultima secunda, a reusit sa scrie trei fraze si anume: sa fie inmormintat de un preot negru si acest lucru s-a intimplat – serviciile funerare au fost conduse de arhiepiscopul de Cantebury, cea mai mare functie din America in lumea preoteasca, acest arhiepiscop fiind de culoare neagra si irlandez -; a doua dorinta a fost sa fie incinerat, si a treia dorinta ca manuscrisele sa fie date lui Culianu. Dupa moartea lui Culianu, manuscrisele lui Mircea Eliade s-au reintors in proprietatea Universitatii din Chicago, care le-a donat muzeului Luvru. A fost fascinanta relatia dintre maestru si acest discipol, pe care Eliade ajunsese sa-l considere «singurul prieten caruia am atitea de spus» si sa discute cu el de la egal la egal.

Reporter: Cum traia Mircea Eliade?

Stelian Plesoiu: El traia intr-o simplitate covirsitoare. Maestul ducea o viata lipsita de complicatii: nu conducea masina, nu avea televizor, nu poseda cunostinte tehnice de nici un fel, nu-l interesa cine-i publica cartile sau nu. Pur si simplu era profesor titular la The University of Chicago, avea un salariu de 2.500 de dolari pe luna si, probabil, mai primea ceva bani, prin posta, nu sub forma de cecuri, de care habar nu avea. Seara aveau loc lecturi literare la lumina lampii, frecventa ceaiurile literare, minca la clubul universitatii, deci nu avea o viata foarte speciala. Ii placeau foarte mult mincarurile romanesti pe care le avea tot timpul in casa prin grija mea si a altora, care gaseam intodeauna o maicuta care ii gatea sarmale, ciorbe …

“Cristinel l-a aparat cu toata stiinta si priceperea ei de femeie“

Reporter: Cum era doamna Eliade?

Stelian Plesoiu: Christinel Eliade era opusa sotului dinsei, era felul de femeie foarte distinsa si foarte frumoasa, cu trasaturi remarcabile, avea ochi albastri, fuma mult, era foarte autoritara, era foarte …

Reporter: Cum va trata, tinind cont ca ati fost baiatul de casa?

Stelien Plesoiu: Era foarte dura, intotdeauna se punea pe post de sefa in casa aceea, desi a gresit de foarte multe ori, insa, ma rog, era seful casei, ne trata de altfel pe toti, dar nu m-a tratat pe mine si pe nimeni altcineva mai diferit decit pe sotul ei, autoritara, timbrul vocii de comanda, pe toti ne punea la punct, pe toti ne trimitea cu gunoiul …

Reporter: Chiar si pe colegii maestrului?

Stelian Plesoiu: Da, da! Nu tinea cont de functii si va rog sa ma credeti, in casa aceea veneu oameni de foarte mari functii si titluri. Cu cit stia ca titlul este mai mare cu atita ii umilea mai mult, prin vorbe foarte frumoase, dar foarte taioase: “te rog sa-mi iei punga de gunoi sa mi-o duci jos, te rog sa-mi aduci un pachet cu tigari, te rog sa…”, insa in felul ei a avut multi admiratori si foarte multa lume nu scotea un cuvint in fata doamnei. Eu consider ca toata aceasta atitudine a pornit de la faptul ca sotul dinsei era un om foarte moale si cu o personalitate foarte blinda si toti ar fi luat avantaj asupra lui …

Reporter: Deci a fost aparatorul maestrului!

Stelian Plesoiu: Exact. Si asa s-au luat foarte multe avantaje. Ea, intr-un fel, a incercat sa-l apere cu toata stiinta si priceperea ei de femeie.

“Dupa moartea maestrului au disparut toti prietenii”

Reporter: Spuneti-mi cum s-a descurcat ea dupa moartea lui Eliade?

Stelian Plesoiu: Moartea maestrului, pe 22 aprilie 1986, a fost pentru Christinel Eliade o adevarata nenorocire, pierzindu-si tot elanul si toata energia care o caracteriza in timpul vietii acestuia, s-a simtit foarte slaba in fata tuturor, foarte amarita. Intr-adevar, a avut datorii, a terminat intr-o saracie ca aproape nu-ti vine sa crezi. In ultimele trei luni care au premers mortii dinsei nu mai avea bani nici cu ce sa-si plateasca chiria. Deci, amindoi s-au sfirsit intr-o saracie, cu toate ca ar fi putut avea ceva bani si de la sutele de «prieteni» foarte adevarati si foarte generosi. Dar, dupa moartea maestrului, au disparut cu totii si nu o mai cauta aporape nimeni, decit cine stie, cite o persoana sa-i ceara cite o carte cu imprumut sau cite o donatie pentru biserica, dar ajutorul din partea romanilor nu prea a fost.

Reporter: Erau apropiati de comunitatea romaneasca?

Stelian Plesoiu: Pina la momentul aparitiei mele la dinsii in casa, stiau de comunitatea romaneasca, care era foarte mica la vremea aceea, prin intermediul persoanelor care mai gateau pentru ei. Odata cu instalarea mea in casa lor, si la propriu si la figurat, vestile erau aduse chiar de mine.

Reporter: Ati locuit la ei in casa?

Stelian Plesoiu: Da, eram abia proaspat sosit in America si mi-au intins o mina de ajutor, ei fiind foarte singuri, eu fiind tinar si foarte intreprinzator, facindu-le cumparaturile, ocupindu-ma de unele chestiuni administrative ale acelui mic apartament si, sigur, pina mi-am gasit eu o slujba si chiar in incinta universitatii si, bineinteles, un apartament foarte aproape. A fost o obligatie pentru mine si un ordin al d-nei Eliade sa-mi gasesc un apartament cit mai aproape de dinsii, ceea ce s-a si intimplat, unde am stat un numar de ani, dupa care m-am mutat si cu serviciul si cu casa, dar nu am oprit mersul la dinsii.

Reporter: Totusi, de ce este condamnat, uitat omul Eliade?

Stelian Plesoiu: Este foarte greu sa va raspund pentru ca eu, cit a trait maestrul, nu am vazut in jurul dinsului decit fete zimbitoare. Se uita de la cei mai amariti scriitorasi, pina la laureati ai premiului Nobel, care ii promiteau marea cu sarea. Am intilnit si o serie de demnitari romani a caror nume nu conteaza, nu si demnitari din noua Romanie, care l-au vizitat si care i-au promis, ca maestrul vroia sa fie publicat si in tara, dar n-au facut nimic pentru el.

Reporter: De ce?

Stelien Plesoiu: Nu-mi dau seama. Am inteles, aceste cercuri reactionare, ma rog, societatile evreiesti care se zbat pentru o linie dreapta, si stiu eu, o justitie corecta fata de poporul evreu. Nu stiu de ce a afectat in asa masura, mai degraba a stopat triumful acestui filozof, desi n-ar avea nimic cultura omului si creatia lui, cu viata lui privata. Nu nu-mi dau seama, imi este foarte greu sa va raspund.

“Mircea Eliade era o persoana sofisticata”

Reporter: Ce v-a placut in mod special la Eliade?

Stelian Plesoiu: M-au marcat multe lucruri, in primul rind simplitatea si modestia acestui om erau imposibil de neobservat. Sensibilitatea cu care-ti vorbea, manierele extraordinar de elegante. M-a impresionat mult sofisticarea omului in materie de, chiar si de baut, era elegant in foarte multe. Stia totul din lumea modei, din lumea cartilor, era o persoana sofisticata.

Reporter: Dar, fiind cam bolnav, d-na Eliade il tinea cam din scurt. Incerca sa-l tina departe de paharul lui obisnuit, de zilnicul lui pahar de scotch!

Stelian Plesoiu: Pai da stiu la ce va referiti … D-na Eliade il tinea din scurt in sensul ca trebuia sa-si manince dimineata banana si o brinza fara nici un fel de gust, care il ajuta pe maestru sa nu faca alte complicatii. Stia maestrul sa se foloseasca de tertipuri, pentru a-si bea nelipsitul pahar de scotch, aranjind cu chelnerul sa-i puna apa cu gheata, dar chelnerul, printr-un mic aranjament, sa-i aduca un pahar cu votca si, aratindu-i sotiei ca el bea apa in loc de scotch, ea foarte generoasa: «Ei bine, poti sa bei si un scotch», deci avind doua pahare. Era foarte greu sa il dezveti de obiceiuri pe care le-a avut toata viata. Maestrul nu putea sa traiasca fara pipa, aproape ca dormea cu ea in gura. Si doamna fuma foarte mult.

Reporter: Tigara de foi, nu?

Stelian Plesoiu: La un moment dat fuma poate cele mai tari tigarete pe care le stim. Fuma Caporal, tigari extrem de tari, pentru soldatii francezi. Ea le fuma cu o mare usurinta, de si doctorul ii spunea adeseori: “Christinel, lasa-te de fumat ca ai sa mori!”. La care ea avea raspunsul preferat: “Doctore, daca ma las de fumat, am sa mor si nu invers!” Erau foarte simpatici si foarte draguti. Pe mine m-au ajutat mult, mi-au fost dragi si am fost linga ei pina au murit.

CASETA

Ceausescu a incercat sa-l readuca pe Eliade la Bucuresti

Chiar daca unii il contesta si acum, Mircea Eliade (1907-1986) ramine una dintre cele mai luminate minti ale secolului trecut. Potrivit biografiei sale, in tinerete s-a apropiat de Miscarea Legionara, de care s-a indepartat dupa 1937. ?n timpul razboiului a fost atasat cultural la Lisabona, iar dupa razboi nu se mai ?ntoarce ?n Rom?nia, raminind in exil la Paris. Aici o cunoaste si pe viitoarea sa sotie, Christinel, nascuta la Tecuci. ?ncepind din 1957, Mircea Eliade se stabileste la Chicago si devine seful catedrei de istorie a religiilor la University of Chicago. Reputatia sa creste cu fiecare noua lucrare aparuta, devine membru ?n institutii ilustre. In tara, Eliade era vazut ca un “dusman al poporului”, ca un calomiator al guvernului. Din dosarele Securitatii s-a scos la iveala scrisoarea lui Adrian Paunescu catre Zaharia Stancu, presedintele Uniunii Scriitorilor pe atunci, din care rezulta ca Adrian Paunescu a fost emisarul lui Nicolae Ceausescu pe linga marele om de cultura. Potrivit acesteia, inainte de a pleca la o bursa in SUA, Paunescu a discutat cu Ceausescu in scopul folosirii carturarului Mircea Eliade de catre propaganda comunista. De altfel, intelectualii din exil s-au indignat cind Eliade a acordat un interviu poetului, care a fost cenzurat grosolan. Mircea Eliade a protestat si astfel a rupt orice punte intre el si statul comunist. Ultima veste ajunsa la “urechile” Securitatii despre “obiectivul de la Chicago” a fost adusa involuntar de Dorin Tudoran, intors dintr-o calatorie in Franta: “Mircea Eliade s-ar fi convins ca nu se mai poate face nimic serios cu romanii de azi si, ca urmare, nu ar avea nici un rost sa se mai gindeasca la o eventuala calatorie in tara”. Cunoscutul scriitor, filosof si istoric al religiilor a incetat din viata la 22 aprilie 1986, fara sa-si mai fi revazut tara.

Iata ce scria Alexander E. Ronnett, doctorul familiei si confidentul lui Mircea Eliade de la Chicago: “Prin anii 1968-1969, prin diferite persoane, mai ales prin cei care erau in relatii de prietenie cu d-na Eliade, Ambasada romana din Washington a reusit sa patrunda in casa lui. D-na Eliade facea totdeauna aranjamente pentru asemnea vizitatori”. Potrivit acestor marturii, publicate in cartea “Mircea Eliade in constiinta conteporanilor din exil”, Christinel Eliade se apropiase in acea vreme de controversata Florica Bagdasar, sotia ministrului comunist al sanatatii. Doctorul dezvaluie ca, intr-un anume context, a fost rugat de “seful securist al Ambasdei”, sa convinga pe Mircea Eliade sa ca ar fi in folosul tarii sa faca o vizita la Bucuresti, “ca oaspeti ai lui Nicolae Ceausescu si ai guvernului roman”. “Vom avea o cina cu Nicolae Ceausescu si personalitati marcante din Guvern, dupa care vom petrece citeva saptamini la mare si la munte. In tara vom vedea marile realizari aleregimului Ceausescu”. Dupa cum povesteste prietenul lui Mircea Eliade, “amindoi am ajuns la o concluzie clara: posibilitatea exploatarii politice a unei asemnea vizite. Eliade ar pierde mai mult decit mine si s-ar compromite iremediabil. Ne-am intes ca nu vom pune piciorul pe pamintul tarii atita vreme cit teroarea comunista domneste”. Dupa cum mai dezvaluie Alexander Ronnet, tot prin prim-secretarul Ambasadei, Nicolae Irinoiu, si “prietenele lui”, Eliade a acceptat vizita actualului senator PSD Adrian Paunescu si i-a acordat interviul, “dar s-a convins de caracterul sau cameleonic dupa ce interviul a aparut cenzurat de el sau de alti securisti”. (Aparut in Ziarul de Iasi/ 22 august 2005)

În căutarea omului total

de CATALINA IANCU

Mircea Eliade este, pentru oricine încearcă să-l descopere, o adevărată probă a labirintului. Un labirint format din idei, argumente şi contraargumente, interpretări. Aflat departe de conflictele vremurilor agitate trăite de Maestru, dar fiindu-i aproape în ultimii ani de viaţă, Stelian Pleşoiu este unul dintre puţinii români care au avut acces direct (chiar locuind un timp) în apartamentul soţilor Eliade din Chicago.

“De fapt, hazardul nu există… El s-ar putea reduce la o serie de coincidenţe între conştiinţă şi fizică”, scria Mircea Eliade în 1928 într-un articol din “Cuvântul”, text republicat în volumul “Virilitate şi asceză”. Printr-o întâmplare – deşi, aşa cum spunea Maestrul, nu există hazard – Stelian Pleşoiu a trăit experienţa vieţii sale.

Fusese acceptat la Universitatea din Chicago când un doctor în fizică, auzindu-i accentul, l-a rugat să ajute nişte bătrânei români care locuiau în zona campusului universitar. Erau chiar soţii Eliade, însă tânărul student nu ştia încă unde a nimerit. Iată o întâmplare demnă de povestit nepoţilor, şi nu numai: proaspătul imigrant s-a prezentat la casa familiei de români, le-a reparat radioul şi le-a schimbat becurile arse, căci nu se pricepeau deloc la cele tehnice.

La plecare “bătrânelul” i-a dăruit o carte proaspăt ieşită de sub tipar, fiindcă tânărul a refuzat, politicos, să fie recompensat în bani. “Ia uite, eu nu cunosc pe nimeni în America, nu ştiu destul limba, şi moşul ăsta îmi dă să citesc cărţi în româneşte!”, gândea studentul, când a ieşit din imobil, cu volumul sub braţ. Pe copertă scria “Pe strada Mântuleasa”, iar autorul se numea Mircea Eliade. De aici încolo totul e istorie. Şi încă ce istorie!

PRIMELE IMPRESII
Stelian Pleşoiu ne-a depănat povestea, aşa cum a trăit-o: “A fost o experienţă unică şi irepetabilă. Datorită lor, viaţa mea a luat o altă întorsătură. O dată ce m-au cunoscut, n-am mai «scăpat» de ei. M-au asaltat cu întrebări: «De unde eşti? Ce faci? Ce studiezi?» şi mai ales «Ce mai e prin ţară?» La început nici nu ştiam cum să mă adresez. Când i-am spus «domnule», am fost corectat imediat de doamna Eliade: «Ori îi spui Maestre, ori direct, Mircea; mie poţi să-mi spui oricum, dar să mă strigi Christinel», deşi în acte o chema Georgette.

Am constatat destul de repede că erau nişte bătrânei foarte dulci, foarte modeşti, foarte mămoşi. Nu aveau copii – el a avut o fată din prima căsătorie, care s-a prăpădit acum doi ani – şi le lipsea foarte mult atmosfera din ţară. Vorbeau româneşte, acea română curată, fără cuvinte sau expresii savante, ba chiar cu un uşor accent moldovenesc. Le plăcea la nebunie să folosească expresii moldoveneşti, olteneşti. Ascultam fascinat poveştile lor de la Tecuci, Costeşti, Niculiţel sau din Oltenia, poveşti despre boieri, despre pământ, despre moşii şi alte asemenea”. Băiatului venit din Bucureşti i se păreau chiar caraghioase regionalismele.

Odată, Mircea şi Christinel Eliade vorbeau despre o fotografie a Maestrului, în care apărea şi Adriana Berger. “Nu vreau să păstrăm fotografia asta – pe care a şi rupt-o imediat – deoarece fata stă cam «răscrăcărată»” – ar fi zis Eliade. “Cum nu mă mai puteam opri din râs, Christinel m-a întrebat ce mi se pare aşa de amuzant. I-am zis că m-a distrat teribil expresia. Le făceam mici servicii, îi ajutam, căci erau în vârstă. În casa lor mă simţeam ca acasă”, îşi aminteşte Stelian Pleşoiu.

ELIADE, OMUL
Bunătatea, generozitatea şi modestia omului Eliade sunt aproape de neînţeles astăzi. Simplitatea sa a fost considerată de către unii, impropriu, “sărăcie”. Eliade însă era departe de a pune preţ pe valoare, apreciind mai mult utilitatea unui anume lucru.

“Se deplasa din ce în ce mai greu, folosirea unui baston devenind inevitabilă. Astfel că prietenii s-au întrecut în a-i aduce tot felul de modele – cu mâner argintat, aurit, sculptate, pictate. El însă voia ceva practic. Aşa încât m-a trimis la magazinul din colţ să-i cumpăr unul care costa 5 dolari. I l-am tăiat pe măsura lui, i l-am reglat, şi de el s-a folosit până la final. Era modest – ruşinos chiar, aş putea spune – şi foarte discret.

Dar în acelaşi timp, un geniu, cu o cultură uriaşă, astfel încât era aproape de necontrazis, căci argumenta temeinic, foarte bine documentat ştiinţific. După cum bine se ştie, era miop, citea aducând cartea foarte aproape de ochi, aproape că nu mai aveai cum să-i pui o foaie de hârtie între ochelari şi carte. Era curios, îl interesa tot ce era nou.

Îi povesteam despre domeniul computerelor şi asculta cu atenţie, încerca să afle cum e să atingi un buton cu degetul şi să-ţi apară un articol, de exemplu, fără să mai stai să cauţi ore în şir printre rafturile bibliotecilor. Bineînţeles că între timp mi-am luat o slujbă, m-am mutat, dar tot în apropiere, şi am continuat să-i ajut la treburile pe care nu mai puteau să le facă. Îmi cumpărasem o maşină nouă şi îi luam la plimbare. Le plăcea să călătorească, dar nu s-o şi conducă. Deşi şi-ar fi permis, nu au vrut să-şi cumpere un televizor; au preferat să rămână în lumea cărţilor”.

DISCRET ŞI DISTINS
“Odată ce te ataşai de ei, nu-i mai puteai părăsi. Aveau o servitoare, negresă, pe Lou, care era angajată la ei de vreo 30 de ani. Era un suflet mare, un amor de femeie. Deşi câteodată doamna Eliade era cam dură, şi chiar o făcea să plângă, nu se putea despărţi de ei. Atunci o întrebam: «Lou, de ce nu pleci?» Iar ea răspundea: «Cum să plec!?! Îi iubesc!» Era greu o dată ce intrai cu ei într-o relaţie, era imposibil chiar să-i părăseşti. Şi eu am păţit-o.

El era foarte tolerant. Dar ea avea o personalitate vulcanică. Atunci când se supăra îmi spunea să plec, dar evident că nu puteam pleca de tot. El însă era delicat şi foarte sensibil. Când mama mea a venit să mă vadă, a ţinut neapărat să o cunoască şi a fost impresionat de simplitatea ei, dar şi de sacrificiile făcute de cei care veneau în vizită să-şi vadă familiile.

Un episod pe care mi l-a povestit se referă la maiorul Bumbăcescu, primul român care i-a ajutat când au sosit în Chicago. Nu l-am mai prins, s-a prăpădit cu şase luni înainte de a ajunge eu în America. A fost prima persoană pe care a cunoscut-o – cineva i-l recomandase, spunându-i să-l caute îndată ce ajunge la Chicago. Eliade venea de la Paris, doar cu bocceluţa şi nevasta, şi acest maior Bumbăcescu a fost primul care le-a întins o mână de ajutor. Le-a spus că le aranjează el apartamentul. A mers cu ei să-şi aleagă nişte lucruşoare – întâi o măsuţă, pe urmă patru scaune, suficient cât să amenajeze un salonaş.

De ce l-a admirat şi l-a iubit atât de mult Eliade?! Pentru că Bumbăcescu era maior de cavalerie, la fel ca şi tatăl său, Ieremia. Ba chiar auzise de compania acestuia. Eliade îl considera pe acest ofiţer ca fiind un român adevărat – era mai în vâstă decât el, şi maior de cavalerie pe deasupra. Aşa s-a întâmplat această apropiere extraordinară între ei”.

ÎN SPATELE UŞILOR DESCHISE
În casa familiei Eliade veneau de la cerşetori până la profesori universitari, savanţi, filosofi, teologi, studenţi, scriitori şi scriitoraşi. “În SUA, cerşetorii sunt luaţi în evidenţă, trebuie să facă ceva pentru a-şi câştiga banii. Aşa se face că, în fiecare săptămână, venea câte un grup de negrişori care cântau. Le dădeau câte 50-100 de dolari.

De asemenea, le treceau pragul apropiaţii lui de la departamentul de Istorie a Religiilor. Joseph Kitagawa de exemplu, pe care Maestrul îl aprecia foarte mult. Avea şi de ce: i-a tradus opera lui Eliade, în întregime, în japoneză. Joe Kitagawa a fost poate cel mai corect intelectual din preajma sa. De altfel, Eliade i-a botezat fata, pe Ann Rose, acum profesoară de Istoria Artelor la Harvard. Apoi, Isamu Noguchi, admirator şi discipol al lui Brâncuşi, care i-a sculptat chipul într-o monedă aflată acum la Luvru. Paul Ricoeur, Saul Bellow, laureat al Premiului Nobel, căsătorit cu matematiciana Alexandra Bagdasar (fiica doctorului Dumitru Bagdasar), prof. Andre Lacocque, prof. Brown, decanul capelei Rockefeller, Charles Long, Frank Reynolds, Wendy Doniger O’Flaherty, Claude Levi-Strauss, Hanna Holborn Gray (prima femeie preşedinte a unei universităţi americane, cea din Chicago), Mac Linscott Ricketts, Martin Marty etc. Nu în cele din urmă, patronul editurii University of Chicago Press. David Brent, fiul acestuia, este care a moştenit manuscrisele lui Eliade, împreună cu Sorin Alexandrescu, nepot de soră al Maestrului. Bineînţeles, dintre oaspeţi nu puteau lipsi reprezentanţii generaţiei sale – Emil Cioran sau Eugen Ionescu sau discipolul său preferat, Ioan Petru Culianu.

Uneori, când afla că mă duc undeva, mă ruga să duc un pachet doamnei Christine-nu-ştiu-cum. Când ajungeam la destinaţie, constatam cu uimire că este vorba despre soţia rectorului universităţii din Colorado, de exemplu. Mă primeau într-o casă uriaşă (şi nu e vorba despre partea materială), plină de cărţi de sus până jos. M-am dus odată la un laureat al premiului Nobel şi eu habar n-aveam cine e. «Ooo, de la Mircea..», recunoşteau ei imediat expeditorul. De asemenea, Maestrul avea un caiet în care însemna toate întâlnirile de seamă. Aşa se practică în lumea academică, acest lucru le ridică portofoliul”.

ADEVĂRATELE VALORI
De la ei a învăţat valoarea adevăratelor lucruri: “Când i-am cunoscut, eram tânăr şi, evident, aveam foarte multe lacune. Pot spune că familia Eliade m-a «salvat». Dacă nu i-aş fi întâlnit, n-aş fi ştiut poate nici până în ziua de azi cine sunt, pe ce lume sunt. Aceasta este cea mai mare bogăţie pe care mi-au lăsat-o.

Îmi doream să fiu într-o casă în care să mă înveţe cineva engleza, şi nimerisem la ei, care vorbeau româna ţăranului simplu, cel care stă duminica la întâlnirea satului, dar acea română trăită, simţită. Am învăţat multe despre identitatea mea, despre ce trebuie să ştii şi de ce. Când cineva te întreabă trei lucruri despre ţara ta, ce îţi vine mai întâi în minte? Câţi români ştiu de exemplu că New York Times punea în fiecare săptămână un citat din Cioran pe colţul ziarului?

Am mai trăit de asemenea o experienţă. Cu mulţi ani în urmă, eram cu fiica mea într-un avion şi ea, ca orice copil curios, a vrut să vadă cockpitul. Însuşi căpitanul a adus-o înapoi, s-a aşezat lângă mine şi m-a întrebat de unde sunt. I-am spus că din România. A scos brevetul din buzunar, mi l-a arătat şi mi-a spus: «Recunoşti, nu-i aşa?» M-am uitat, dar nu mi-a atras nimic atenţia în mod deosebit. «Aaa, nu eşti român!», a spus el. «Este Pasărea Măiastră a lui Brâncuşi».

Toţi piloţii americani o au imprimată pe brevet. Am făcut această paranteză pentru a accentua că este foarte important să ştim cine suntem. Fiindcă în general, noi, românii, nu ne cunoaştem rădăcinile, valorile, istoria. Iar soţii Eliade au reuşit să mă îndrume, am avut foarte multe de învăţat de la ei. Venisem din Italia, nu ştiam o boabă engleză, astfel încât în avion, neînţelegând nimic din ce spuneau stewarzii americani, nici măcar jumătate de cuvânt, m-a bufnit plânsul.

Şi la nici câteva săptămâni îi găsesc pe aceşti adorabili bătrânei, cu vrerea sau fără vrerea lor, dar sigur cu voia lui Dumnezeu. M-au introdus într-o lume superacademică, unde am văzut multe, am înţeles multe, dar mai ales am învăţat să separ făcutul banilor de modul de a gândi. La început nu îndrăzneam să asist la conversaţiile lor, mai ales când aveau invitaţi, dar cu timpul, ei au insistat să rămân în salon, să fiu prezent la discuţii”, mărturiseşte Stelian Pleşoiu.

CASA-BIBLIOTECĂ
Cărţile erau viaţa lui Eliade: “De 30 de ani avea aceeaşi bibliotecă. Ştia unde se află fiecare fir de praf. Americanii au o vorbă: «God bless my mess», şi acest proverb caracterizează cum nu se poate mai bine biroul lui, cuprins de o dezordine ordonată. Ştia exact de unde să ia fiecare hârtiuţă. Nu lăsa pe nimeni să-i ordoneze documentele, fiindcă apoi era pierdut, nu mai găsea nimic”.

Pe Eliade l-a măcinat dorul de ţară. După cum se ştie, el nu s-a mai întors niciodată în România: “Christinel ar fi vrut să se întoarcă. Era sensibilă la tot felul de «atenţii», flori, bomboane, băuturi fine, primite pe diferite căi, dar n-a reuşit să-l convingă. Era cât pe ce la un moment dat, dar Eliade a întors pe toate feţele această hotărâre, iar Cioran şi Eugen Ionescu îl sfătuiau de asemenea să nu cedeze. Curgeau invitaţiile, de la Ceuşescu personal, acesta şi acoliţii lui îl curtau asiduu.

Era vorba de principii: şi-ar fi încălcat principiile de-o viaţă şi s-ar fi compromis iremediabil. Dacă s-ar fi întors în România, ar fi trădat toată intelectualitatea generaţiei sale şi pe cei plecaţi în exil. I-au promis să-i arate «realizările comunismului», programul ar fi cuprins o cină cu Ceauşescu însuşi, un sejur la munte şi la mare, lui Christinel i-au promis chiar că-i dau înapoi moşia de la Niculiţel, câte şi mai câte. Dar el a rămas ferm pe poziţie, chiar dacă a suferit enorm că nu se putea întoarce”.

DEVOTAMENT ŞI SEVERITATE
Doamna Eliade i-a asigurat climatul de care el avea nevoie: “Până şi paharul cu apă i-l ducea tot ea. El nu făcea decât să lucreze, să citească, să studieze. În timp ce ea îşi petrecea timpul în salon cu diverse prietene sau se retrăgea în dormitor şi citea, Mircea Eliade continua să studieze. Christinel îl întreba din când în când dacă mai are nevoie de ceva, iar el îi răspundea din birou că totul e în regulă.

Mica lui plăcere – pe care ea i-o accepta din când în când, dar îi amintea de fiecare dată de sfatul medicului – era un păhărel de scotch cu gheaţă, pe care îl îndoia cu apă. Însă, când cinau la restaurant, Eliade avea, aşa cum am descoperit întâmplător, un aranjament cu chelnerul. Din întâmplare, odată am nimerit paharul lui cu «apă». «Nu-l atinge! Dacă bei, sunt pierdut!», mi-a şoptit Maestrul. Mi-am dat seama abia ulterior că scotch-ul urma să fie «stins», de fapt, cu vodcă.

Şi în casă ea se ocupa de tot, era o gazdă adorabilă. L-a apărat pe Maestru cu toată priceperea, căci nu toţi cei care veneau pe la ei aveau neapărat gânduri bune. Câte unii aveau interese meschine, personale, voiau să obţină cine ştie ce avantaje, căci Eliade era foarte influent în mediul său. O recomandare venită de la el avea extrem de mare greutate.

Era respectat prin prisma culturii sale vaste şi a enormului său bagaj de cunoştinţe. Mi-au spus cândva că patul în care dorm a mai găzduit mulţi români, printre care şi unul «mult mai solid decât mine». Aveam să aflu că era vorba despre Adrian Păunescu, atunci când a realizat celebrul interviu. Apropo de acest aspect, Maestrul a avut mari dezamăgiri în viaţa sa. Dar nu le-a discutat.

Nici măcar despre episodul Calciu Dumitreasa nu a mai vrut să mai comenteze. Când a sosit părintele Calciu, el aproape că a căzut în genunchi, i-a sărutat mâna pios, mai ales că era vorba totuşi de un preot, care în plus venise îmbrăcat cu sutană. Ea însă a evitat «protocolul»: «Părinte, pe mine vă rog să mă scuzaţi, nu pot să mă aplec, că mă dor genunchii». Că tot a venit vorba de priceperea doamnei Eliade şi de faptul că ea şi-a apărat soţul cu toată iscusinţa sa de femeie: Calciu Dumitreasa a venit împreună cu dr. Alexandru Ronnett. Ea l-a invitat pe Ronnett să ia loc pe un scaun, lângă el a aşezat-o pe fosta mea soţie, care e de origine japoneză, lângă ea m-a pus pe mine – căci ştia că Ronnett nu mă place deloc, apoi ea, şi astfel l-a «neutralizat» în timpul discuţiilor. La un moment dat, Maestrul şi preotul s-au retras în birou, au vorbit pe şoptite, cam vreun sfert de oră, dar nimeni nu ştie ce şi-au spus şi nici nu va şti vreodată. După ce au plecat însă, ea a fost extrem de dezamăgită şi a zis: «Domnul Ronnett – ce domnul, Ronnett e destul – să nu mai calce pe aici! Cât despre preot, bine că nu i-am pupat mâna»”.

MEMORIA PELICULEI
Referitor la fotografii, cât s-a mai chinuit până a reuşit să-l convingă să se lase pozat! “Era total împotriva tehnicii noi, cu tot ce însemna aceasta: aparat foto, magnetofon, reportofon. Nu voia să se lase filmat. Regizorul Paul Barbăneagră a reuşit să-l filmeze foarte puţin, cu o cameră ascunsă”. Pleşoiu şi-a cumpărat un aparat foto şi, cu ajutorul – ba chiar complicitatea – lui Christinel, a reuşit să-i facă Maestrului câteva fotografii.

“Ea îi spunea: «Hai dragă, acceptă, că mâine-poimâine nu vom mai fi şi nu ştie nimeni cum arătăm. Dacă tot şi-a luat băiatul aparat, e păcat să nu-l folosească»”. Astfel a reuşit Stelian Pleşoiu să imortalizeze imagini inedite cu Maestrul în biroul lui din Midville Theological Institute, de pe strada a 57-a, în campusul Institutului studenţesc al Universităţii din Chicago, sau în salonul apartamentului lor din Woodlawn Avenue, ori la Mandell Hall, sala de spectacole a Universităţii din Chicago. “Foarte greu l-am fotografiat. Eliade mergea cam 300 de metri de acasă până la universitate, fotoreporterii erau pe la toate colţurile, iar el, ştiind asta, ocolea prin spate şi-i fenta de fiecare dată. Nu-i plăcea să se expună nici în faţa camerelor de luat vederi”.

PĂMÂNT STRĂIN
Mircea Eliade a fost incinerat, aşa cum a cerut prin testament. Gândul acesta îl avea, de altfel, de multă vreme. “El, care a studiat atâta despre religia atâtor culturi, europeană, orientală, a rămas ortodox. Pe mulţi i-a surprins însă dorinţa lui de a fi incinerat. «Să te arzi, e îngrozitor, nu ştiu de ce gândeşti aşa», îi spuneam deseori. Iar el răspundea: «Să te înmormântezi într-un pământ străin e şi mai rău. De unde ştii ca nu ne iau ăştia să ne arunce?».

Deşi nu se punea problema – mai mult, la monumentul său funerar e un pelerinaj perpetuu -, n-a vrut sub nici o formă să lase prea multe urme fizice. «Pe un pământ străin… nici n-avem bani prea mulţi…», mai ales că un loc de veci în acel cimitir select costa enorm. El a înclinat întotdeauna către simplitate. Şi a îmbinat această simplitate şi cu dragostea de ţară. Căci a ştiut că nu mai apucă să mai vadă România eliberată”. Testamentul lui Eliade, făcut aproape în ultima clipă, a fost ţinut în cutia de valori din bancă. De altfel, caseta cu pricina conţinea doar documente – copii ale diverselor acte personale şi câteva lucruri mărunte. Ultimele dorinţe ale lui Eliade au fost, la fel ca şi viaţa sa, extrem de simple, dar pline de semnificaţii: “să fie incinerat, serviciul funerar să fie oficiat de un reverend de culoare (Arhiepiscopul de Cantembury), iar manuscrisele să îi fie încredinţate lui Ioan Petru Culianu”.

---

Ciocnirea dintre farmec şi deziluzie
Ce spunea Maestrul despre Maitreyi? “Nimic. Absolut nimic. Era de o discreţie totală”, îşi aminteşte Stelian Pleşoiu. “Ea l-a căutat în anii ’60, ştiu precis asta. A mai venit apoi în perioada ’80, când eram şi eu acolo. S-a făcut şi un film inspirat după povestea lor. Dar nu mai era aceeaşi situaţie, se schimbaseră multe lucruri între timp. Să nu uităm că nu mai erau deloc tineri…

Aşadar, nu venea în mod special pentru el, trecuseră totuşi foarte mulţi ani, el era căsătorit cu Christinel, iar Maitreyi încerca să se apropie de Univesity of Chicago Press, unde el era extrem de apreciat. Dacă aveai de la ei o recunoaştere începeai să cunoşti celebritatea. Poate asta îşi dorea. Pe doamna Eliade o anunţau prietenele: «Vezi că iar a venit, este aici, este o recepţie la sala cutare şi vine şi ea». Christinel a preferat să evite întâlnirile. Nu mergea la recepţiile cu pricina, dar se duceau prietenele, apoi veneau şi-i povesteau ce li se părea lor, că indianca e aşa, e pe dincolo… discuţii ca între femei.”

Deşi scrise la o distanţă de circa patru decenii, cele două romane – “Maitreyi” al lui Eliade şi “It Does Not Die” (“Dragostea nu moare”) al lui Maitreyi Devi – au fost publicate împreună de University of Chicago Press în 1994, ca două faţete ale aceleiaşi iubiri. “Maitreyi Devi avea 16 ani în 1930, când Eliade, pe atunci de 23 de ani, a venit la Calcutta să studieze cu tatăl ei. Mai mult de 40 de ani au trecut înainte ca Maitreyi să citească versiunea lui Eliade asupra iubirii lor…

Un răspuns la povestea spusă de el, «It Dies Not Die» este o mărturisire a consecinţelor avute asupra unei iubiri tinere de către ciocnirea între farmec şi deziluzie, diferenţe culturale şi aroganţa colonială”, a scris editorul volumelor-pereche pe coperta cărţii scrise de Maitreyi Devi.

Aparut in Jurnalul National / 6 aprilie 2009

„Mircea Eliade era deplin convins că nu va mai ajunge niciodată să-şi vadă propria ţară”

Interviu cu Stelian Plesoiu de GABRIEL STANESCU   – Când am început să strâng material documentar pentru crestomatia Mircea Eliade în conştiinţa contemporanilor săi din exil, mi-aţi fost recomandat de prof. Claudiu Matasă, dvs. fiind unul dintre puţinii români care a locuit în apartamentul lui Mircea Eliade de la Chicago. Memorialul dvs. se intitulează chiar Am locuit în apartamentul lui Mircea Eliade. A fost un accident sau o dorinţă mai veche a dvs.?
– Printr-o întâmplare absolut banală am ajuns în casa Eliade. Acceptat fiind la Universitatea din Chicago, acolo am cunoscut (tot întâmplător) un doctor în fizică; acesta vorbea româneşte. El m-a rugat să ajut nişte bătrânei (soţii Eliade – n.n.) care locuiau în zona campusului universitar, aceştia vorbind şi ei româneşte.

– Cu ce v-aţi ales, moralmente, din aceasta experienţă unică, irepetabilă?
– Într-adevăr a fost o experienţă unică în viaţa mea. Datorită acestei experienţe, planurile, gândurile şi extazul meu de începător în lumea americană au luat o cu totul altă întorsătură. Deşi mă luptam cu o limbă necunoscută mie (engleza), altă ţară, alte obiceiuri, în casa acestor bătrânei neputincioşi mă simţeam în siguranţă şi ca la mine acasă, în România. Se vorbea româneşte curat, fără jargoane, fără cuvinte şi expresii pretenţioase, se vorbea cu un uşor accent moldovenesc, destul de nou mie (fiind bucureştean); mă distrau grozav povestioarele lor despre ţară, despre Tecuci, Coteşti, Niculiţel, Moldova, Oltenia etc., despre obiceiurile pe care ei le apucaseră cu mulţi, foarte mulţi ani în urmă. Era vorba despre boierii vechi sau de pământ care aveau moşii în regiunile respective şi care se plimbau pe la Paris sau prin alte oraşe europene. Auzeam o mulţime de lucruri noi, deosebite, ciudate şi mai ales noi pentru mine. Toate acestea contraziceau total modul în care eu fusesem instruit în ţară. Nu ştiam foarte multe despre boieri, nu ştiam prea multe despre limba română vorbită cu înţelepciunea ţăranului român, simplă, sensibilă, de multe ori caraghioasă datorită regionalismelor, foarte multe necunoscute mie. În casă la ei am realizat cât de bogată este limba română, cât de variată, unică. Mă identificam cu o identitate nouă. Învăţam să mă exprim ca un român şi să mă comport ca un român…– Nu sunteţi scriitor, nu aţi fost doctorandul maestrului, nu v-aţi înrudit nici cu Christinel, nici cu Mircea Eliade şi totuşi aţi fost foarte apropiat acestei familii celebre în ultima parte a vieţii acesteia. Cum vă explicaţi faptul că eliazii v-au adoptat în familia lor, fiind student, fiind roman şi ei neavând copii?
– Faptul că de abia ajunsesem în America, că nu cunoşteam pe nimeni, că eram foarte speriat, zăpăcit de complexitatea limbii engleze (visam că va fi uşoară asimilarea ei, comparând-o cu limbile romanice), că avem o naivitate ieşită din comun etc., toate acestea au făcut ca aceşti bătrâni să mă accepte cu uşurinţă şi bucurie. Erau fericiţi că au pe cine să certe, să înveţe şi mai ales cu cine să vorbească româneşte.

– Cum se comporta Mircea Eliade în familie? Era toată ziua în camera de lucru, citind şi scriind? Aţi reuşit să vă băgaţi nasul printre hârtiile Maestrului?
– Prin felul lor de comportare atât în societate cât şi în casă, familia Eliade nu avea nimic de ascuns sau ceva anume/special ce ar fi trebuit să existe, conform speculaţiilor ce se făceau în jurul lor. Aveau un program de bătrânei, adică mai mult de casă, fiind mai toată după-amiaza ocupaţi cu vizite de tot felul: de la poştaş la femeie de serviciu, vizita vreunui profesor nedumerit sau ceva studenţi întârziaţi şi confuzi în prepararea cursurilor, după care Maestrul se deplasa adeseori la Catedra de Istoria Religiilor (aceasta fiind aproape de apartament), iar seara (după ora 11), în biroul din apartament, el se apleca asupra lecturii care de obicei se compunea din citirea scrisorilor şi evident răspunsul la ele, se afunda în citirea de romane poliţiste, pe care le iubea (Agatha Christie), citea mult din Petre Ţuţea, după care îşi completa jurnalul personal. Christinel îşi petrecea timpul în salon cu diverse prietene după care se retrăgea în dormitor unde citea. Aproape regulat şi la intervale precise ea îl striga pe Maestrul aflat în cealaltă cameră-birou, acesta răspunzându-i că totul este în regulă. Bătrâni fiind, amândoi se văitau de tot felul de dureri reumatice. Ca un remediu împotriva acestora, Christinel practica puţin dar cu rigurozitate câteva aplicaţii yoghine învăţate şi explicate pe larg de la soţul ei.

– Din relatările dr. Ronett se pare că Eliade ar fi fost invitat să viziteze România, drept care Corneliu Bogdan, ambasadorul României la Washington, îl vizita insistent în anii 77-78…
– În ultimii ani ai vieţii Mircea Eliade era tot mai curtat de personalul Ambasadei Române din Washington. Invitaţiile scrise din partea lui Ceauşescu nu se opreau. Mircea Eliade era dorit în ţară, era ademenit din toate părţile de serviciile protocolare româneşti care i-ar fi satisfăcut orice dorinţă numai să accepte o vizită în ţară. Acesta vizită atât de dezbătută, discutată, criticată, analizată de Eliade şi apropiaţii lui nu s-a întâmplat niciodată. Deşi Christinel dădea dovadă de slăbiciune, nerezistând în faţa florilor superbe primite din partea Ambasadei, a cadourilor de tot felul, începând de la ciocolată şi sticle de băuturi fine, totuşi nu a reuşit să-şi convingă soţul să meargă în ţară.

– Era evidentă nostalgia sa pentru Ţară? Într-o evocare scrieţi că Mircea Eliade era numai ochi şi urechi când se vorbea de România… De România lui Ceauşescu sau de România interbelică, în care a fost numit de mult „şef al Noii Generaţii de la 1930”?
– Mircea Eliade / Maestrul nu putea să parcurgă o zi din viaţa lui fără a-şi aminti ca este român. Se trezea dimineaţa vorbind cu soţia lui în dulcele grai românesc, ea fiind moldoveancă de obârşie. Deşi petrecuse toată viaţa la Paris, Christinel Eliade vorbea româneşte cu multă căldură şi cu multă simţire. Maestrul primea în fiecare zi scrisori, cărţi, ziare, reviste. Legătura cu România era permanentă şi indestructibilă. Corespondenţa cu ţara era în proporţie de cel puţin 75 la sută. Deşi ştia cu lux de amănunte ce se întâmplă în ţară, unde avea o sora (Corina Alexandrescu), Maestrul nu accepta şi nu se putea obişnui cu realitatea românească sub dictatură. Îl interesa tot ce putea să afle de la nou-veniţi (eram unul din ei) despre ţară. Avea contacte cu majoritatea scriitorilor care-i scriau, îl informau etc. Îşi punea întrebări copilăreşti referitoarea la inacceptabila situaţie, îl durea şi se chinuia îngrozitor cu acceptarea realităţii comuniste. Suferea cumplit pentru tragedia prin care trecea poporul român. Am văzut reacţia lui în momentul întâlnirii cu mama mea, în Chicago. A plâns discret şi a acceptat în lacrimi eroismul şi dragostea de ţară a celor veniţi cu sacrificii în vizită să-şi vadă familiile plecate. Atitudinea manifestată de el la auzul realităţii din ţară era cea a unui om neputincios, descurajat şi dezarmat. Era deplin convins că nu va mai ajunge niciodată să-şi vadă propria ţară, mormintele părinţilor, sora şi prietenii.

– Apropo de băgatul nasului în manuscrise, aţi fost martor al episodului Adriana Berger… Ce s-a întâmplat de fapt?
– Adriana Berger a fost introdusă familiei Eliade în Paris, când aceştia se aflau acolo în timpul sejurului de vară. Christinel a găsit-o simpatică şi deşteaptă suficient să-l ajute pe Mircea Eliade ca bibliotecar şi secretar. Odată ajunsă în Chicago, Adriana Berger s-a grăbit să ajungă la serviciul de imigraţie american pentru a-şi putea obţine atât de mult doritul „green-card” pentru a putea sta legal în America. Desigur că l-a obţinut relativ uşor, bucurându-se de recomandarea lui Mircea Eliade la Ministerul Muncii, minister care i-a dat pe loc avizul de a lucra ca bibliotecar la Midville Theological Institute, însă în scurtă vreme şi pe căi perverse a ajuns în biroul şi biblioteca lui Eliade spre stupefacţia acestuia. Odată ajunsă aici, Adriana Berger nu s-a sfiit sa desfacă toată corespondenta personală a Maestrului, s-o copieze şi să o trimită la diverse persoane cu care ea coresponda. A reuşit să-şi facă singură o recomandare către University of Wisconsin, a semnat-o în numele lui Eliade, obţinând prin fraudă o poziţie de asistent profesor la această renumită Universitate. Desigur că falsul a fost descoperit, Berger fiind dată afară. În timpul acestei activităţi pe lângă Eliade a avut loc şi incendiul misterios din biblioteca Maestrului. Spun misterios deoarece nu s-au aflat niciodată cauzele acelui foc iar Eliade, să pună capăt interpretărilor, şi-a asumat responsabilitatea şi vina – focul s-ar fi aprins de la pipa lui de care era nedespărţit. Ceea ce nu este adevărat, Maestrul având o scrumieră uriaşă în care îşi scutura scrumul, acesta fiind găsit neatins în scrumieră de către pompieri. În timpul acestui incendiu s-au distrus cărţi şi manuscrise, scrisori şi note personale foarte importante.
După toţi aceşti ani şi după atâtea întâmplări, această individă, Adriana Berger, prin natura unor circumstanţe avantajoase şi favorabile, cât şi prin plasarea ei la timpul şi locul potrivit, este avocat şi psiholog în New York. Ce ironie a sorţii. O simplă căutare de nume pe Google şi veţi afla mai multe despre această periculoasă oportunistă.

– Am înţeles ca l-aţi condus de multe ori pe Eliade spre campusul universitar din Chicago, School of Religions, că aţi asistat la cursurile şi seminariile maestrului, cu toate că slujiţi un domeniu eminamente tehnic… De unde atâta devotament? Sau mai mult curiozitate?
– L-am însoţit de multe ori pe Maestru la catedra unde preda. Fie că eram trimis de Christinel să-l însoţesc, deoarece se mişca cu greutate; îşi experimenta cu stângăcie şi frică bastonul, acesta fiind ceva nou în viaţa lui. De asemenea eram curios să-l aud, să-l văd predând, să-i văd pe studenţii care-l adorau, asaltându-l cu întrebări şi răspunsuri. Devenisem fără să îmi dau seama, din umbră, un admirator tăcut al unui om despre care nu ştiam nimic. Simţindu-mi tăcerea, mă incita la conversaţie. Îi spuneam curajos că nu ştiu nimic din ce vorbesc ei acolo, el oprindu-mă delicat să-mi explice despre ce era vorba. Nemulţumit de explicaţiile lui, am mers la biblioteca universităţii, l-am întrebat pe bibliotecar ce ştie despre Mircea Eliade. Acesta, înseninâdu-se la faţă, m-a condus în fata rafturilor care gemeau de cărţile unui singur autor, Mircea Eliade. Îmi spune în şoaptă: nu ştiu prea multe şi îmi este ruşine. Acest autor este un geniu. Ce studiezi tinere: filosofie, religie sau antropologie? Sau despre mituri, filosofie indiană, poate Yoga??? La care eu am răspuns naiv şi spre dezamăgirea interlocutorului: NU, îl cunosc personal, îmi este foarte apropiat şi drag, am grijă de el şi suntem români. Din acel moment şi până la plecarea mea din universitate m-am bucurat de un respect special. De fiecare dată când mergeam acolo toţi mă tratau curtenitor. Mai târziu aveam să constat că şi pe culoarele universităţii şi ale spitalului mulţi doctori, profesori şi desigur, laureaţi ai Nobelului, mă salutau cu un zâmbet complice şi discret.

– Vă aduceţi aminte de vizita lui Adrian Păunescu, deţinător al unei burse, care a închiriat un apartament lângă cel al lui Eliade?
– Adrian Păunescu a fost în Statele Unite cu o bursă specială. El s-a apropiat de Mircea Eliade ca un elev sârguincios şi plin de admiraţie faţă de profesorul său. Îl stima, îl adora şi îi sorbea fiecare cuvânt. Nimeni nu a înţeles niciodată de unde atâta perversitate, în interviul publicat în ţară, din partea lui Păunescu faţă de maestrul său. Personal i-am văzut ciclul de poezii trimise prin poştă Maestrului (Iubiţi-vă pe Tunuri) cu autograful lui Păunescu şi câteva cuvinte adresate lui, cuvinte frumoase şi pline de căldură. Nimic nu da de bănuit că acesta (poetul) i-ar fi purtat gânduri duşmănoase.

– Cred că ştiţi, totuşi, că, după plecarea lui Păunescu în România, Eliade a constatat cu stupoare că un pasaj important din interviul acordat lui Păunescu, cel despre Nae Ionescu, fusese cenzurat, ceea ce a stârnit mânia Maestrului, care l-a publicat în paginile unei reviste din exil…
– Într-adevăr, Maestrul a fost mânios pe Adrian Păunescu citindu-şi interviul înjumătăţit. Şi, nu numai atât, fuseseră strecurate fraze care nu-i aparţineau. A fost revoltat la maximum, însă niciodată nu i-a răspuns „bardului de la Bârca”personal, acesta continuând să-i scrie şi să-i trimită cărţi cu autografe.

– Cine dintre bursierii români l-a mai vizitat?
– În apartamentul din Chicago şi mai ales în incinta sălilor de curs ale Universităţii, Eliade a fost vizitat de mulţi bursieri români care-l acostau pentru diferite interese şi curiozităţi. Mulţi dintre aceştia erau în vizită, studenţi sau doctoranzi. Mulţi studenţi preoţi. Unul dintre ei, părintele Ion Ioniţă, actualmente preot şi vicar în Chicago, Illinois.

– E adevărat că funcţionarii de la Ambasada României îl vizitau şi ei, dornici de a-l convinge să accepte să vina în vizita în România şi să cineze cu Ceauşescu?
– Alţi vizitatori erau chiar trimişii guvernului comunist de la Bucureşti. Vizitele acestora nu aveau decât un singur scop: lămurirea lui Eliade de a ajuta ţara printr-o vizită oficială în România la invitaţia lui Ceauşescu. Aceasta nu s-a întâmplat niciodată. Nu numai atât: în Chicago, prin 1976, guvernul comunist de la Bucureşti avea o legaţie economică formată din doi consuli români, care locuiau aproape de centrul oraşului într-un bloc cu două niveluri. Obiectivul acestora era de păstra legătura permanentă dintre afacerile unor anumite firme private din Chicago cu unele întreprinderi din ţară. Întâmplarea a făcut ca unul dintre consuli să moară răpus de o boală, iar celălalt să nu se mai întoarcă în ţară. Cel care a murit nu îmi aduc aminte exact cum îl chema, însă după moartea sa soţia şi fata lui au trecut la numele de Palmer. Celălalt consul, domnul Herescu, se află şi astăzi în orasul Chicago, alături de familia lui. L-am întâlnit de nenumărate ori în casa Eliade. Maestrul îl trata cu distanţă, iar Christinel, care-l folosea pentru diferite treburi casnice, îl trata cu dispreţ şi batjocură.

– Dintre universitarii americani cine îl vizita acasă? Cu cine colabora?
– În casă, Eliade era vizitat de cei mai apropiaţi şi dedicaţi profesori din departamentul Istoriei Religiilor. L-aş aminti în primul rând pe Joe Kitagawa, decanul facultăţii. Joe, de origine japoneză, a fost cel mai corect şi mai serios intelectual din jurul lui Eliade. Printr-o o extraordinară muncă, Kitagawa a reuşit să-l facă de-a lungul anilor pe Eliade cel mai tradus, mai apreciat şi mai popular filosof în Japonia. Opera lui Eliade a fost tradusă în întregime în această ţară. Eliade şi Christinel i-au botezat fiica acestuia, Ann-Rose, care actualmente este profesoară de Istoria Artelor la Harvard.
Alături de Kitagava, un alt mare admirator, discipol al lui Brâncuşi, Isamu Noguci, cel care i-a sculptat chipul într-o monedă. Paul Ricouer era un apropiat al casei. Saul Bellow (laureat al premiului Nobel), căsătorit cu Alexandra Bagdazar (fata dr. Bagdazar) erau nelipsiţii casei, Andrei Lacock, profesor, decanul departamentului ce se ocupa cu studierea Noului Testament, prof. Brown, decanul capelei Rockefeller, Charles Long, Frank Reynoald, Wendy O’Flatherlly, Doniger, Levy, preşedintele Univ. de Chicago, Hanna Grey, de asemenea preşedintele Univ. de Chicago, Mac Linscott Ricketts, traducătorul lui Eliade, Mertin Marty etc. Nu putem să nu-l amintim pe unul dintre cei care l-au publicat pe Eliade în USA, Stuart Brent, patronul Editurii The University of Chicago Press. În aceste zile fiul lui, David Brent, este Chief in Charge al acestei prestigioase edituri, este un apropiat al lui Lavastine şi, deasupra tuturor lucrurilor, este moştenitorul manuscriselor lui Eliade împreună cu Sorin Alexandrescu, nepot de soră al Maestrului.

– Vă amintiţi episodul Maitreyi, iubirea lui de la 20 de ani din India, care a străbătut lumea să-l revadă pe Eliade, de care tatăl ei, prof. Dasgupta, a despărţit-o?
– Fata profesorului indian Dasgupta, (Maitreyi), după foarte mulţi ani şi în urma unei corespondenţe personale cu Eliade, a ajuns şi în America, la Univ. de Chicago, căutându-l pe Eliade. Desigur că dacă nu mai era dragostea din anii tinereţii, acum, la peste 60 de ani, Maitreyi, dezamagită şi frustrată, căuta nişte drepturi băneşti de pe urma cărţilor apărute, având-o pe ea personaj principal. În final nu a obţinut nimic, în afară de faptul că a dezvăluit o latură urâtă a caracterului ei.

– Ştiu că sunteţi autorul unor serii de fotografii ale lui Christinel şi Mircea Eliade care acum au devenit celebre… Cum aţi reuşit să-l surprindeţi pe Eliade, căruia nu-i plăcea să se lase fotografiat, înregistrat, filmat? 
– Este bine ştiut că Eliade a urât tot ce era reportofon, aparat de fotografiat sau camera de filmat. Doar regizorul Barbăneagră a reuşit un mic interviu filmat (câteva minute) cu o cameră ascunsă. Acest interviu se află în arhivele Televiziunii Române împreună cu un alt interviu luat de Vartan Arachelian lui Christinel după moartea Maestrului. Apar şi eu în acel interviu însoţindu-l pe Vartan în locaşurile Universităţii de Chicago. La sugestiile doamnei Eliade, mi-am cumpărat o cameră performantă de fotografiat şi m-am apucat să îi fotografiez în toate ocaziile. După cum spunea dânsa: vom muri şi nu ne ştie nimeni, aşa că fă-ne ceva poze. Cu puţin curaj şi cu greutate am reuşit să-l fotografiez în biroul lui personal, ba chiar şi împreună cu Adriana Berger, poză care mai târziu a fost distrusă, această Berger devenind „persona non grata”.

– Aţi fost prezent la înmormântarea sa, în 1986? Cum s-a desfăşurat ceremonia funerară?
– Ceremonia funerară a lui Eliade a avut loc în Chicago, în anul 1986, la Capela David Rockefeller din incinta campusului Universităţii de Chicago. Capela a fost arhiplină înăuntru, dar şi în afara ei erau mulţi. Serviciul divin a fost condus de reverendul Brown, rectorul capelei, urmat de ceilalţi invitaţi şi oficiali. A fost rostit Tatăl Nostru în româneşte de către Gheorghe Pavel, preotul ortodox al parohiei Naşterea Domnului din Chicago. După care a urmat cuvântul de rămas-bun al lui Saul Bellow, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, un foarte apropiat al casei Eliade. El a vorbit chiar şi în româneşte. A urmat Ioan Petru Culianu cu o rugă inspirată din filosofia indiană. Au urmat cuvintele de rămas-bun ale câtorva profesori şi colegi apropiaţi, după care serviciul divin a fost încheiat de un pastor neoprotestant (negru) care era şi Arhiepiscopul de Cantembury, fost student de-al lui Eliade. Cuvântarea acestuia a fost magistrală, el reuşind să aducă mulţimea de îndoliaţi de la plâns la râs, la regrete şi păreri de rău. În rugăciunile sale, de multe ori se uita în tavanul înalt al capelei având un dialog direct cu Maestrul lui care-l privea cu ochiul exigent pe discipol, urmărindu-i nepăsător văicărelile şi rugăciunile; în tot acest timp Arhiepiscopul îşi cerea iertare pentru întreaga lume care îşi exprimase ignoranţa şi lipsa de interes la cursuri, la înţelegerea religiilor, la iubirea dintre oameni. „Noi ştim acum, Mircea, că tu eşti undeva sus, deasupra noastră, te uiţi la noi şi râzi de micimea şi de ignoranţa noastră”… avea să încheie Arhiepiscopul de Cantembury.
Pe prima bancă din incinta capelei s-au aflat Christinel Eliade, Gisella Tătărescu (fata din prima căsătorie a lui Eliade), Hanna Grey (preşedintele Univ. de Chicago, originară din Germania Democrată, evreică şi fostă studentă a Maestrului), şi alţi apropiaţi pe linie profesională cu Mircea Eliade.

– De ce credeţi că ambii soţi Eliade au voit, prin testament, să fie incineraţi şi nu îngropaţi, după obiceiul creştin-ortodox?
– Soţii Eliade au fost incineraţi în urma dorinţei lor confirmată prin testament. Dragostea şi respectul lui Eliade pentru cultura indiană şi tradiţia în care indienii se incinerează a câştigat tot mai mult teren în faţa situaţiei imposibile de a se întoarce acasă, oripilat la gândul ca şi-ar putea îngropa corpul într-un pământ străin din care ar fi fost mutat sau abandonat cândva, plus costul extraordinar de menţinere a unui mormânt şi, în final, neavând nici un fel de moştenitori, toate acestea nu au făcut decât să-l convingă pe Eliade sa ia o decizie foarte practică, poate unica de acest fel din viaţa lui: aceea de a fi incinerat şi de a rămâne pe veci sub formă de cenuşă în incinta cimitirului Universităţii de Chicago. Acest cimitir este „perpetuu”, adică va fi pentru eternitate. Placa funerară a lui Eliade este acolo pentru veşnicie. Este aşezată la intrarea în cimitir, nu departe de plăcile funerare ale lui Enrico Fermi şi a fostului primar al oraşului Chicago, Harold Washington, negru şi fost student de-al lui Eliade.

– Era Eliade un bun creştin? 
– Eliade a fost un creştin-ortodox convins. Iubea şi respecta religia ortodoxă din care se trăgea, atât el, cât şi părinţii lui. Avea să cunoască de-a lungul vieţii lui mulţi preoţi şi slujitori ai religiei ortodoxe. În perioada lui de vârf avea să fie îndrumătorul şi profesorul a mii de studenţi în teologie, filosofie, religie etc. Prezenţa lui în Biserica Ortodoxă era nelipsită. Avea întotdeauna grijă să facă donaţii şi să susţină biserica prin plata tuturor taxelor şi prin alte cheltuieli. A ajutat mult Biserica şi oamenii ei aflaţi la ananghie. Vedeţi cazul preotului Calciu Dumitreasa.

– Vă amintiţi ce scria în testamentul lui Eliade?
– Testamentul lui Eliade spune cam aşa: 1. După moartea mea, doresc să fiu incinerat. 2. Vreau să fiu slujit de un preot neoprotestant şi de culoare neagră. 3. Manuscrisele să fie lăsate lui Culianu.

– Ce s-a întâmplat după moartea fulgerătoare a lui Ioan Petru Culianu?
– După asasinarea lui Ioan Petru Culianu la Chicago, în 1991, doamna Eliade a avut grija să ia manuscrisele Maestrului şi să le încredinţeze Universităţii Chicago, numind doi moştenitori: David Brent şi Sorin Alexandrescu (nepotul de soră al lui Eliade).

– Cum a sfârşit Christinel Eliade ? 
– După dispariţia marelui filosof Mircea Eliade, soţia acestuia, Christinel, a fost pe zi ce trece tot mai singură. Nefiind o bună cunoscătoare în ale menajului şi manipulării banilor, de multe ori aceasta a cheltuit mai mult decât avea, devenind astfel tot mai plină de datorii. La un moment dat a fost trasă pe sfoară de nişte confraţi români care s-au apucat să facă un film despre Eliade, totul din banii ei de rezervă daţi cu împrumut familiei Jelescu, familie care nu a înapoiat niciodată aceşti bani. A murit îndatorată şi fără prea multă lume în jurul ei. Cenuşa îi este alături de cea a lui Mircea Eliade.

– Ce s-a întâmplat cu apartamentul eliazilor de la Paris după moartea profesorului?
– Apartamentul lor din Woodlawn Avenue a fost proprietatea Universităţii Chicago, care l-a închiriat mai departe altcuiva. Apartamentul lor (proprietate personală) din Paris a fost vândut pe un preţ de nimic, în 1985, proprietarului de deasupra lor.

– Câţi dintre prietenii care îi vizitaseră la Chicago au căutat-o pe Christinel după moartea sa?
– La moartea lui Christinel Eliade, nu a fost nimeni din partea familiei. Gisella Tătărăscu era încă în viaţă, mama lui Radu Duda era încă în viaţă, şi Sorin Alexandrescu. La serviciul funerar al lui Christinel au fost câteva persoane: doamna LaCock, doamna Mioara Economu Zarifopol, Alexandra Bagdasar. Slujba de înmormântare a fost ţinută de profesorul preot David Tracy.

– În filmul documentar Pe urmele lui Eliade, realizat de Iuliana Marciuc, sunteţi intervievat în calitate de unic mărturisitor şi prieten apropiat al familiei Eliade şi in aceasta calitate sunt convins că aveţi încă o mulţime de lucruri încă necunoscute de spus despre Mircea şi Christinel Eliade. Pe când o carte intitulată, să-i spunem, Am dormit în apartamentul lui Mircea Eliade de la Chicago?
– Filmul documentar Pe urmele lui Eliade, al cărui protagonist am fost, a fost făcut de TVR Internaţional în anul 2003, în oraşul Chicago. Desigur că un film nu poate fi decât un îndrumător şi o informaţie în plus pentru publicul dornic de cunoaştere şi de adevăr.
Despre viaţa privată a lui Eliade sunt foarte multe de spus celor care l-au citit, celor care l-au studiat şi mai ales celor care l-au hulit şi continuă s-o facă, celor care continuă să-l defăimeze. În aceste condiţii şi forţat de „conştiinţa morală” de a spune adevărul, scrierea unei cărţi în detaliu este mai mult decât o obligaţie, este o datorie patriotică plină de simţire şi de identitate românească.