o îmbogăţire muzicală pentru noi, muritorii

Născută în România, la Constanţa (1984), dar plecată din ţară pentru a-şi continua studiile la Viena, la vîrsta de 16 ani, în prezent stabilită în Marea Britanie, tînăra pianistă Alexandra Silocea este considerată de criticii britanici, după apariţia recentă a discului ei de debut cu primele cinci sonate de Prokofiev, la Casa Avie Records, drept o mare speranţă de viitor în lumea pianului. A debutat pe scene internaţionale de prestigiu în 2008, în Sala Mozart de la Konzerthaus din Viena, interpretînd concertulJeunehomme, KV 271, şi în recital, în Sala Weill de la Carnegie Hall, cu un program Chopin şi Prokofiev. În 2009 a fost salutată călduros de criticii germani după apariţii la Frankfurt, cu ocazia Zilelor Culturale ale Băncii Central Europene, consacrate României. S-a distins şi în repertoriul cameral, cîntînd la Viena împreună cu alţi tineri de mare talent, originari din Serbia, Trioul de coarde Aleksic, iar în 2010, la Londra, alături de doi colegi austrieci. Dar ceea ce a propulsat-o în lumina reflectoarelor este apreciatul ei disc de debut, prilej de a ne răspunde la cîteva întrebări.

Căror profesori le datoraţi „zborul înalt“ al artei dvs. şi în ce – dacă se pot măsura – proporţii?

Le voi rămîne mereu recunoscătoare doamnei profesoare Gabriela Răducanu,  prima mea profesoară de pian de la Constanţa, şi doamnei profesoare Gabriela Enăşescu de la Liceul de Muzică „George Enescu“ din Bucureşti, care m-a făcut să iubesc acest instrument; apoi, profesorilor de la Viena, Oleg Maisenberg, Christoph Berner, şi celor de la Paris, Th. Paraskivesco şi Laurent Cabasso, care, în felul lor, m-au îmbogăţit personal într-un fel sau altul. Însă dezvoltarea mea muzicală şi personală din ultimii opt ani o datorez unor pianişti de renume, două legende, care mi-au schimbat întreg modul de a gîndi, de a interpreta, de a simţi şi de a fi. Din prea mare respect, nu pot divulga identitatea celor doi mari pianişti (deosebite modele umane şi artistice), cărora le datorez totul şi cred că nu voi putea niciodată să le mulţumesc îndeajuns.

Muzica de pian a lui Serghei Prokofiev este un teritoriu de predilecţie al pianiştilor ruşi. Cum aţi ajuns la Prokofiev, cum v-aţi apropiat şi familiarizat cu muzica lui?

Muzica este, în opinia mea, un bun universal şi, cu siguranţă, un limbaj comun, plin de expresivitate, ce trece peste frontiere. Probabil că muzica lui Prokofiev este interpretată mai mult de către pianiştii ruşi. Nu înseamnă că Enescu sau Bartok trebuie interpretaţi numai de români, Debussy de francezi, Mozart de austrieci etc., sau că românii interpretează mai bine Enescu numai pentru că în relaţia cu tot ceea ce exprimă această sublimă muzică ei au o legătură intrinsecă. Muzica este o limbă universală şi, în consecinţă, nu m-am gîndit nici o clipă că ar putea fi „un teritoriu îngrădit“. Fiind vorba despre un debut discografic, am căutat să aleg, mai degrabă, ce este extrem de apropiat sufletului meu.

Prima întîlnire cu muzica lui Prokofiev a fost cu aceea de pian, Visions fugitives, apoi au urmat sonatele pentru pian, concertele, simfoniile, baletul şi toate celelalte compoziţii ale sale. Pentru mine a fost important să ascult cît mai mult şi să mă familiarizez, pe cît posibil, cu stilul său. Am sesizat că discurile de debut conţin în ziua de azi, în general, un potpuriu de compozitori, un fel de program de recital, pentru a arăta cît mai multă varietate în interpretare şi, bineînţeles, pentru a satisface cît mai multe gusturi. Alegerea mea, de a interpreta primele cinci Sonate de Prokofiev, nu s-a bazat pe aceste criterii, concentrarea a fost numai asupra muzicii, iar Prokofiev a fost o alegere extrem de naturală. Faptul că Avie Records a fost de acord cu un astfel de proiect curajos m-a bucurat foarte mult şi le sînt extrem de recunoscătoare.

Despre muzica lui Şostakovici s-a spus adesea că este „o cronică a timpului său“. I se poate aplica aceeaşi grilă lui Prokofiev? Aţi fost preocupată, pe lîngă aspectul pur estetic, şi de fundalul istoric al muzicii şi al vieţii compozitorului?

M-a preocupat extrem de mult şi cred că este foarte important să încercăm să cunoaştem, să înţelegem, prin raportarea noastră ca indivizi, vremurile şi conjuncturile în care au trăit, au compus şi s-au afirmat toţi aceşti muzicieni de excepţie. Muzica oricărui compozitor este o „cronică“. Compozitorul, ca şi pictorul, sculptorul, artistul, în general, este un fin şi acut observator al lumii şi al vremii sale. Prin opera sa, orice compozitor încearcă să reveleze celorlalţi o viziune proprie, o speranţă, un vis... Jurnalele lui Prokofiev m-au ajutat să-l înţeleg mai bine, să-i surprind nu numai umorul muzical, ci şi pe cel literar (1). În urma nenumăratelor vizite la Fundaţia/Arhiva Prokofiev de la Londra, am încercat să-i înţeleg felul de a gîndi, de a se exprima, de a reacţiona la diferite situaţii ale vieţii şi de a desluşi cînd şi din ce motive a compus anumite lucrări.

Apoi, după ce CD-ul fusese deja înregistrat, cu puţină vreme înaintea lansării la Londra, am avut deosebita plăcere de a-i cunoaşte personal pe Serge Prokofiev Jr. (nepotul compozitorului) şi pe Lina (strănepoata lui Prokofiev), de care m-am apropiat foarte mult. Prin Arhiva Prokofiev şi revista The Three Orange, dedicată exclusiv muzicii şi vieţii lui Serghei Prokofiev şi la care sînt abonată, aflasem că Lina trăieşte cu familia sa la Paris. Am contactat-o şi ne-am dat întîlnire în studioul ei.

Nu vă pot descrie emoţia şi senzaţia produse de această întîlnire. Aveam sentimentul că ne cunoaştem dintotdeauna, iar asemănarea cu Serghei este izbitoare. Au urmat multe povestiri despre familie, mi-a arătat fotografii, am făcut şi planuri comune de viitor, Lina fiind un fotograf extraordinar. Ca o paranteză, aproape toate portretele de pe pagina mea de Internet sînt făcute de Lina, în ziua în care ne-am cunoscut –  (http://www. alexandra-silocea.com/pages-english/gallery.html)

Pentru mine, unele dintre momentele cele mai emoţionante au fost cînd Lina a ascultat prima oară fragmente de pe discul meu sau cînd a venit la lansarea discului la Londra. Aşa cum iubitorii muzicii lui Prokofiev ştiu, compozitorul ţinea un fel de guest book în care toţi prietenii care îl vizitau erau rugaţi să răspundă la o întrebare ce poate părea simplă, dar care mie mi se pare atît de frumoasă şi de sugestivă: „Ce credeţi despre Soare?“. Acest album este cunoscut sub denumirea The Wooden Book. O copie a acestuia mi-a fost dăruită de familia compozitorului la lansarea discului la Londra... Cred că orice apropiere, orice încercare de a cunoaşte cît mai multe despre un compozitor ne aduc puţin mai aproape de adevăr.

În amintirile sale, Sviatoslav Richter scrie undeva că, după ce l-a ascultat pe Gilels cîntînd Sonata a 3-a, pe care, personal, o iubea enorm, a renunţat să o mai cînte. Şi, într-adevăr, ea nu figurează printre înregistrările sale. Cum vă raportaţi la aceşti mari predecesori?

E păcat că a renunţat să o mai cînte. Ar fi însemnat o îmbogăţire muzicală pentru noi, muritorii. Sinceră să fiu, nu am ascultat multe interpretări ale Sonatelor pentru că nu am vrut să mă las influenţată. Mi-am dorit ca această interpretare să fie una proprie, personală, numai a mea şi să-mi caut eu singură răspunsurile.

Ce percepţie are o tînără pianistă, astăzi, asupra istoriei Rusiei secolului al XX-lea în particular? Sviatoslav Richter îl descria pe Serghei Prokofiev ca fiind un personaj „brutal“, care „nu se omora cu principiile“, cînd i se cerea să scrie la comandă, în onoarea lui Stalin?

În opinia mea, arta şi istoria sînt legate intrinsec. Dintotdeauna, tot ce a însemnat istorie a fost precedat sau urmat de „evenimente culturale“. Astăzi vorbim cu relativă deta-şare despre evenimentele ce s-au desfăşurat în trecut, fără a încerca să „pătrundem“ în esenţa vremurilor de atunci. Trebuie să înţelegem că lumea începutului de secol XX trecuse printr-un război care a mutilat, la propriu şi la figurat, pentru multă vreme. Lumea era în căutare de „altceva“, relaţiile istorice se erodau, se căuta altceva. A urmat a doua conflagaţie mondială, cu toată cohorta de orori care a aşezat întregul mapamond în noi tipare sociale, economice, politice, culturale. Poate că omenirea şi-a imaginat o altfel de lume şi a sperat că sfîrşitul războiului va însemna ceva cu totul nou.

Dictatura, indiferent de natura ei, este întotdeauna ceva terifiant. Astăzi nu putem sau nu vrem să ne imaginăm ce înseamnă să trăieşti sub spectrul fricii agonizante, al ideii că mîine s-ar putea să fii istorie, asemenea celui de lîngă tine (prieten, rudă etc.), că ea îţi poate schimba destinul... Războiul rece care a urmat a pecetluit separarea lumii în „blocuri ostile“ ce au fost perforate şi de către artiştii din ambele tabere.

Revenind la muzică, trebuie să facem distincţia clară între om şi artist, deşi, de cele mai multe ori, aceste două entităţi nu se pot separa. Cît de abil putea fi Stalin în a înţelege fineţea, hilarul, profunzimea muzicii lui Prokofiev sau a altor compozitori „forţaţi“ să trăiască în acele vremuri? Poate părea curios ca un tînăr născut aproape de finalul comunismului în România (oare?), comunism recunoscut prin „duritatea sa“, atît în faza de debut, cît şi de final, să fie atras în mod „surprinzător“ de un compozitor ce a trăit într-o perioadă extrem de tulbure şi greu de înţeles.

Discul dvs. de debut are un succes, aş spune, rar întîlnit atunci cînd vine vorba despre un pianist, şi cu atît mai mult de unul tînăr, „al timpurilor noastre“. Cum vă explicaţi – dincolo de calităţile indiscutabile ale artei dvs. pianistice – această priză la critici?

Mă bucur, dar singurul răspuns pe care pot să îl dau este că muzica lui Prokofiev este extraordinară, şi era timpul pentru o nouă interpretare.

În fapt, aceste elogii contează pentru lumea dvs. spirituală, interioară? Dincolo de aspectul şi consecinţele, să le spunem comerciale, ale succesului...

Bineînţeles că ele contează, pentru un muzician tînăr ele sînt vitale în dezvoltarea parcursului personal. Pe aceste elogii se bazează invitaţiile la anumite festivaluri, concerte, proiecte etc.; ascultătorii de astăzi se documentează înainte de a cumpăra un CD, recomandările unor critici importanţi fiind o excelentă carte de vizită.

Prokofiev este o declaraţie de dragoste adresată creaţiilor pianului contemporan sau o etapă într-un parcurs planificat, în care îşi vor găsi locul şi clasicii? Care dintre ei, atunci, spre ce vă simţiţi atrasă?

Şi una, şi alta. Voi continua acest proiect şi voi înregistra întreg ciclul Sonatelor de Prokofiev. Bineînţeles că şi clasicii ocupă un loc important în repertoriul meu şi se regăsesc în recitalurile sau în concertele trecute şi viitoare. Schubert, Brahms, Beethoven, Schumann, Enescu, Constantinescu... Problema este că, în fiecare săptămînă, sînt atrasă de alt compozitor, aşa că alegerea va fi grea, dar vom vedea la momentul potrivit ce-mi va zice inima. Va urma, însă, o perioadă mai liniştită, de care am mare nevoie pentru că anul acesta a fost foarte încărcat... Doar ce m-am întors din Peru, unde am avut lansarea CD-ului, în America de Sud, şi un concert cu orchestra.

Din toamnă vor urma, însă, concerte în Europa, o revenire în America de Sud şi pregătirea pentru un al doilea CD. Îmi doresc să îmi dezvolt repertoriul, să mai învăţ două limbi străine şi, nu în ultimul rînd, să am parte de oameni extraordinari în jurul meu, aşa cum am avut şi pînă acum. Drumul meu a fost presărat mereu cu întîmplări neobişnuite şi îmi doresc să merg pe aceeaşi cărare. Contractul cu Avie merge mai departe, am o echipă formidabilă în jurul meu, iar ce va fi... vom vedea!

Interviu realizat de Victor ESKENASY

(1) Sergey Prokofiev, Diaries 1907-1914. Prodigious Youth, Translated and annotated by Anthony Phillips. Cornell University Press: Ithaca, New York, 2006, XXVII+836 p.; idem, Diaries 1915-1923. Behind the Mask. Cornell University Press: Ithaca, New York, 2008, XXIII+776 p.