Mircea Cărtărescu, Zen

Amélie Nothomb & Mircea Cărtărescu, a photo by PEN American Center on Flickr.

Via Flickr:© PEN American Center/Beowulf Sheehan.

Dacă precedentele volume edite ale Jurnalului
cărtărescian au fost ridicate pe aripile cărților crescute din trunchiul său,
cu al treilea volum, situația se schimbă, deși calitatea însemnărilor rămîne
cel puțin aceeași. Perioada 2004-2010 este una în care creșterea exponențială a
notorietății interne, a succesului de piață, a traducerilor, a burselor, a
recunoașterii internaționale ș.cl. a fost invers proporțională cu valoarea
titlurilor publicate. Pentru destui comentatori, inclusiv pentru sus-semnatul,
acestea au oscilat între nivelul „OK“ (De ce iubim femeile, Frumoasele străine, Nimic) și „dezamăgitor“ (Orbitor. Aripa dreaptă), articolele politice din Baroane! avînd doar relevanță conjuncturală de simptom. Celor curioși să
înțeleagă mai bine cum s-a produs această metamorfoză negativă, ca a lui Gregor
Samsa, din nuvela lui Kafka, Zen le oferă o lectură elocventă, în pofida
lacunelor și a contrafacerilor pe care le implică un asemenea jurnal „extim“.
Unii s-au arătat nedumeriți de titlul ales, cîtă vreme atitudinea auctorială
numai la seninătatea înțelepciunii zen nu trimite. Explicația se află însă la
îndemîna oricui a parcurs koan-ul plasat ca motto pe pagina de gardă: zen este
„viața de toate zilele“ sau, în termenii deseori invocați ai lui Mateiu
Caragiale, „viața care se viețuiește“.

Jurnal de criză cvasipermanentă

Numai cine nu l-a citit atent pe Mircea Cărtărescu se mai
poate declara frapat de elecțiunea mesianică (de Mesia al Cărții) pe care o
etalează personajul său sau de faptul că diaristul „se plînge tot timpul“, ca
un psalmist al lumii postmoderne, că i s-au luat puterile supraterestre ale
scrisului: precedentele jurnale o fac și ele, chiar dacă mai puțin. Adevărata
noutate stă în faptul că legitimarea metafizică, de drept divin a literaturii
cărtăresciene nu se mai poate sprijini și pe excelența noilor scrieri
consemnate, ci exclusiv pe a celor „vechi“, iar auctorele nu-și mai disimulează
veleitățile de Geniu și de Profet high romantic, ci și le asumă riscant, cu
precauții diplomatice care nu pot înșela pe nimeni: trilogia sa este o
Scriptură, asemenea Bibliei („O3 este asemenea «slavei lui Dumnezeu» coborîte
din cer: impenetrabilă, incasabilă“), împărăția autorului ei nu e din lumea
aceasta în care a fost exilat, marile sale opere au fost scrise după dictarea
Dumnezeirii (una politeistă, probabil, asemenea Știutorilor din țara Tikitan),
ceea ce, după cum observa malițios Teodora Dumitru într-o cronică din Cultura,
îi pune pe critici în postura penibilă de a elogia sau de a respinge, după caz,
un text sacru, al cărui autor mundan face figură de medium al unei Puteri
metafizice care nu se lasă trasă la răspundere. Despre bieții gură-cască de la
lansări, M.C. notează sentențios: „Dar știu acești oameni ce au primit? Cu ce
dar au plecat acasă?“, iar despre „insectele“ denigratoare (scorpioni,
păianjeni și alte lighioane asemenea) – că se comportă de parcă ar scuipa pe
icoane sau pe efigia profetului Mohamed.

Valorificat diaristic, autobiograficul
tinde să devină, astfel, materia primă a propriului mit, construit in progress
ca o fabulă mistico-inițiatică, o Cale soteriologică pe care Alesul izgonit din
Paradis urcă spre lumină, după ce traversează Valea Plîngerii. „Vizitatorii“
nocturni pe care-i primește, periodic, la limita dintre vis și veghe (apar
cîțiva și în Zen), trebuie priviți și ei ca niște mesageri ai metalumii care
l-a ales, pentru scopuri misterioase. Te întrebi – ce scopuri? Pentru lumina
orbitoare a Nobelului, acest surogat mundan de mîntuire? („Să-l luați, pentru
binele nostru al tuturor“, i se spune din public.) Pentru o nouă religie a
Cărții lui Mircea despre alegerea lui Mircea care scrie Lumea? Pentru altceva,
de nenumit?

Ar fi și nedrept, și inadecvat să reducem complexitatea
acestor însemnări autoficționale la un „sindrom bipolar“, oscilînd între
grandomania unui „scriitor mistic, căutător al Adevărului“, și masochismul
celui care se vaită continuu că nu mai poate nici scrie, nici trăi fără drogul
scrisului. Nici jurnal „de criză“, nici „de existență“, ci de existență în
criză cvasipermanentă, cu puține momente de respiro, Zen trebuie privit ca un
liant confesional ce unifică, sub semnul cotidianului imediat, momentele de
grație artistică și vizionară. Un trunchi din care se ramifică vise, observații
echivalente cu tot atîtea proze scurte, un jurnal de lectură, un altul, la fel
de consecvent, al vieții intime, conjugale și paterne, al gestionării
succesului și carierei, al călătoriilor tot mai numeroase, al lecturilor (mereu
raportate la sine…) și, în prima treime, al scrierii Aripii drepte, singurul
eveniment scriptural major din acest timp neprielnic creației. Personajul pe
care-l pune în scenă are și el mai multe sertare: unele antipatice, altele care
te fac să-l compătimești, cîteva atașante și aproape nici unul care să te facă
să-l (mai) admiri. Oscilează, de regulă, între raționalitate pragmatică și
paranoia; la un moment dat, crede că a primit, împreună cu o revistă din
străinătate, un plic cu Antrax și merge, speriat, la Poliție, pentru a
descoperi că a fost victima unei farse; altădată, face plîngere împotriva unui
individ care i-a blestemat pe „cei dragi“; se simte urmărit pe stradă, vede
coincidențe oculte împinse pînă la halucinație. Din asemenea consemnări, cînd
grotești, cînd neliniștitoare, se desprind totuși secvențe puternice de proză
„realistă“, culminînd cu episoade precum uciderea bestială a cîinelui din
Pipera de către hingheri, întîlnirea traumatizantă cu ziaristul V.A., scriitor
ratat ajuns în mizerie, sau nunta de pocăiți din familia Ioanei, pe care-i duce
cu mașina la o petrecere cu muzică ușoară religioasă performată de cîntărețe
septuagenare...

Cel mai slab reprezentat în jurnal e, de departe, nivelul
politic, probabil din rațiuni protectoare, întrucît angajarea publicistică îl
devorează, treptat, pe fostul artist apolitic. Articolele pentru Jurnalul
național și, din 2006, pentru Evenimentul zilei sînt denunțate, din vîrful
buzelor, drept servituți necesare pentru „cîștigarea existenței“ și „hrănirea
familiei“, „compromisuri“ degradante, dar „inevitabile“, ce i-au „distrus
scrisul și mintea“. Frustrînd așteptarea cititorilor cancanieri („Dar mă opresc
aici, ca nu cumva criticilor să-nceapă să le placă jurnalul acesta“), ne e
livrat cu pipeta episodul „descoperirii“ sale ca scriitor – via Levantul… – de
către Traian Băsescu, în campania electorală din 2004 („eram plecat în
Germania…“); sînt evocate fugar, în 2009, certuri cu vechi prieteni (pentru că
„susține un tiran“, deși „așa ne e scris“) și săptămîni din pragul ultimelor
alegeri prezidențiale, cînd suporterul președintelui în exercițiu devine adict
al forumurilor și blogurilor politice („n-aș fi fost mai nebunește pasionat
nici de invazia extraterestră sau de pogorîrea Sfîntului Duh“). Nu uit cele
două ipoteze politice „paranoice“ despre cauzele atentatelor de la 11
Septembrie și ale hold-up-ului, din anii ’50, asupra Băncii Naționale a
României. Totul pe fundalul unor exerciții de cantonament culturist fără
orizont, cultivînd lamentoul pentru întreținerea unei condiții artistice
minimale, în contextul în care energia maturității este consumată pe
întreținerea familiei și administrarea carierei scriitoricești, devorate de
Internet ș.cl. Mereu, izgonitul din Paradis se plînge că în România se sufocă,
înconjurat de mizerie, de nerecunoaștere, de „ura și disprețul“ adversarilor
care îi provoacă „frică“, de faptul că obligațiile familiale și profesionale îl
împiedică să scrie, că prietenii devin tot mai puțini, că nu se mai poate simți
bine singur „cu sine“ și, în ciuda tuturor stimulentelor, marea creație rămîne
un vis.

Continentul Orbitor

Cu adevărat ingenios este modul în care diaristul își
programează receptarea, inclusiv prin aparteuri către cititori sau cititoare
din viitor, de peste zeci sau milioane de ani. Încă mai persuasive sînt
tehnicile de manipulare/contrafacere ficțională a autenticității biografice,
jocul de învăluire-dezvăluire prin care M.C. avertizează că trece sub tăcere
lucruri „grave“, ce nu se cuvin spuse, sau strategiile prin care preîntîmpină
ori parează preventiv criticile și înjurăturile cititorilor „ipocriți“, autodenigrîndu-se
mai abitir, spre a-și putea venera mai bine ipostaza din trecut. Niciodată pe
cea din prezent, care plătește din greu păcatul trufiei celeilalte: „Odată
voiam să-i concurez pe cei care-au scris Biblia. Azi cel mai prost poem al meu
mă scuipă în față. De-asta nu mă pot supăra, ca altădată [...] fiindcă sînt în
colțul penitenței“; „Ei, da, exact cînd o să iau premiul Nobel, dar exact în
clipa aia, o să fiu cel mai nefericit, și dacă nu-nțelegi asta, n-ai să
înțelegi niciodată ceva din inima și scrisul meu“; „«Are nevastă frumoasă, are
copil, are glorie, are tot ce vrea. De ce pizda mă-sii se plînge tot
timpul?»/Ai lumea toată, de ce mă-ta te plîngi că ți-ai pierdut sufletul? Și,
la urma urmei, cu ce te plîngi cînd instrumentul plîngerii ți-a fost spart sub
călcîi?“. Își bagatelizează scrierile „ocazionale“, dar generatoare de succes,
desprinse din Elle sau Jurnalul național, dar se face foc cînd alții spun
același lucru sau îl compară depreciativ cu M.C. din Levantul, Nostalgia sau Aripa stîngă („Pînă și eu am fost mai bun decît mine“).

Mai grav e că marele pariu cu sine al Aripii drepte
maschează un bluf, un exercițiu de (auto)sugestie pentru întreținerea stimei de
sine. Cărtărescu este un scriitor prea lucid pentru a nu-și da seama de asta și
suficient de abil pentru a încerca să ne convingă de contrariul prin operațiuni
de face lift. Prima sută de pagini a jurnalului mărturisește un blocaj
scriptural în fața încheierii trilogiei, începerea celui de-al treilea volum
fiind posibilă, după enorme opinteli, doar în condițiile bursei de un an la
castelul german de la Schloss Solitude. Încheierea proiectului devine treptat
tot mai stresantă, imperioasă, vitală pentru consolidarea identității și
imaginii de „mare scriitor“. Numai că, pînă la consemnarea scrierii ultimelor
zeci de pagini ale Aripii drepte, M.C. notează că nu-i iese, că e departe de
cel care-a fost și își descrie textul la fel de aspru ca și cei mai drastici
viitori „denigratori“, justificîndu-l prin obligația încheierii cu orice preț,
la termen, a megaproiectului ce i-ar deschide larg porțile consacrării
internaționale (o consacrare devenită oricum chestiune de PR, gestionabilă prin
relații influente și tenacitate).

Diferența dintre firavul jurnal de creație al Aripii
drepte și intensitatea, implicarea, complexitatea notațiilor despre scrierea
primelor două volume din Orbitor este flagrantă. Încheierea în transă și în
lacrimi, cu contemplarea, de pe cele mai înalte culmi, a continentului Orbitor,
apare mai curînd ca un exercițiu de autosugestie cu fața către public decît ca
un triumf pur într-un ocean de concesii mediocre, o capodoperă scrisă după
dictarea Dumnezeirii și confirmată de cronicile elogioase din Suedia: „Cel
puțin vreo două decenii n-am trișat și n-am făcut compromisuri. Ultimii cinci
ani au fost însă triști, deși în O3 n-am făcut, de asemenea („deși“, „de
asemenea“…, n.m.), nici un compromis“. În rest, aflat în sevraj după drogul
Operei, permanent presat de servituți sociale, scriptorul se arată iremediabil
nemulțumit: nu-și găsește nicăieri locul, Viena nu-i priește scrisului, dar
Bucureștiul îi repugnă și speră să se mute cîndva, definitiv, cu Ioana și
Gabriel tot la… Viena, deși nu știe limba germană și nu-și poate cîștiga (încă)
existența acolo. Își monitorizează, febril, triumfurile și „denigrările“
receptării interne, dar și ieșirile/turneele în străinătate, contractele cu
mari edituri (Surkhamp), traducerile, receptarea externă, cu succesele și
semieșecurile ei umilitoare. Acumulează puncte după puncte, ca într-un joc de
strategie literară pe computer, și își calculează, asiduu, șansele de a ajunge
într-un termen rezonabil la marele „zenit“ – Nobelul, nenumit din fariseism,
dar subînțeles („Doris Lessing, 88, tocmai a luat Nobelu’. Acum poate închide
ochii. Ei, putem și noi odată cu ea. 37 de ani zboară ca vîntul“; „Dan: «În
ziua anunțării Nobelului m-au sunat de la televiziunea suedeză ca să-mi spună
să fiu pregătit să intru în direct dacă premiul îl ia Cărtărescu». Pînă la urmă
a intrat în direct pentru Herta“; „Totuși: Vargas Llosa a luat Nobelul. [...] În
fine un Nobel nobil, un mare scriitor care onorează și resuscitează premiul
acesta atît de alunecos. Brusc, simt iarăși că merită să scrii literatură…“ ).
Dar Nobelul nu e defel singurul trofeu rîvnit – nevoia de recunoaștere e de-a
dreptul bolnăvicioasă („Chiar nu știu pentru ce mai scriu. N. Manea a luat
Premiul Médicis. Eu sînt mai departe un necunoscut…“), deși ni se spune mereu
că recunoașterea exterioară nu poate suplini eșecul interiorității („nu plîngi
pentru premii și răsplăți, ci plîngi distrugerea unei minți care altădată ardea
din răsputeri“). O consolare îi aduce marele premiu al USR din 2008, cînd
Nicolae Manolescu îi spune că l-a recitit integral și e „cutremurat“, că orice
ar mai scrie nu-și mai schimbă părerea extraordinară etc. (nimic, însă, despre
încondeierea Aripii drepte din „imensa și cruda“ Istorie critică…).

Imersiunea în propriul trecut

Unic prin ambiția cosmică a reușitei, devenită deja hybris monstruos, Cărtărescu este, fără îndoială, un caz exemplar pentru
complexele de inferioritate/nerecunoaștere autohtonă, și nu e întîmplător
faptul că finalul apocaliptic și triumfalist al Aripii drepte are loc în
ceaușista Casă a Poporului. Aflat mereu în competiție extenuantă cu rivalii
trecuți, prezenți și viitori, de la noi și de pretutindeni, inclusiv cu sine,
diaristul e chinuit de invidie inclusiv față de neprofesioniști talentați,
debutanți promițători ș.a. Lecturile sale de la egal la egal din „greii“
literaturii lumii sînt narcisic autocentrate, căci cel care „a iubit cărțile
mai mult decît oamenii“ nu (mai) citește decît ca să poată scrie, eventual la
fel de bine ca Ei, iar tot ce scrie nu poate fi decît despre sine și propria
minte.

Lăsînd la o parte lecturile pe tipar „gnostic“ din Biblie și Evangheliile
apocrife, marii săi favoriți dintre scriitorii-scriptori sînt cei cu care se
identifică esențial: profeții (Dostoievski), misticii „care nu-s din lumea
aceasta“ (Wittgenstein și mai ales Kafka, pentru care are admirația supremă),
cei care „incidental“ sînt niște „Iisus Cristos ai literaturii“ (Joyce), marii
paranoici (Pynchon), fantastul García Márquez, firește. Prețuiți cu amendamente
sînt Salinger și Cortazar, din care M.C. „provine“. Noile revelații se numesc
Venedikt Erofeev, Hrabal, Okudjava, printre slăbiciuni se numără Romain Gary,
printre redescoperiri – Numele trandafirului (greșit depreciată de snobi ca
„roman de succes“…), iar dintre prieteni, diaristul în pană de inspirație
vibrează la rafinamentele lui T.O. Bobe și, respectiv, ale Ioanei Pârvulescu,
elogiază memorialistica naivă a Aniței Nandriș-Culda și confesiunile
„cafegiului“ Gh. Florescu (identificînd, la ambii, semne ale unor „intervenții“
metafizice). Dimpotrivă, ignoratele amintiri de senectute ale Mariei Ghiolu,
iubită de Sebastian și Blecher, îi smulg ricanări batjocoritoare. Aldulescu,
Horia Ursu, tinerii „mizerabiliști“ autohtoni nu-i spun nimic, aproape la fel
ca maestrul lor, Burroughs. Cea mai detaliată analiză e dedicată prozelor de
junețe din Femei de Mihail Sebastian, în care vede o virtuală capodoperă
ratată. Nabokov e taxat ca „bombonier“ artizanal, imun la mistica transliterară
a lui Dostoievski (ceea ce e corect…), Matei Iliescu de Radu Petrescu e o
„capodoperă“ suspectă („mă tem că nu e decît o spîrcîială lingvistică“), în
vreme ce pe inevitabilul Borges („flaubertian“??) îl înțeapă pentru că vorbește
de funie în casa spînzuratului (Borges dixit: „cea mai grosolană dintre
tentațiile artei: cea de a fi geniu“. Aferim!).

Paralel, tentativele repetate de imersiune în propriul trecut,
tot mai greu accesibil, se traduc în prezentul notațiilor prin tot felul de
proiecte literare mereu abandonate: Bright Eyes, cartea „despre heroină“, Viața
mea nocturnă (un fel de autobiografie psiho-metafizică borderline) și de mult
anunțatul Theodoros „sau despre ambiție“, tentativă de proiectare „levantină“
în eroul imortalizat de Ion Ghica. În vederea scrierii acestuia din urmă, M.C.
consultă voluptuos cărți populare de o savuroasă expresivitate; de aici, și nu
din grandilocvența demonstrativă și, pe alocuri, kitsch, de halterofil
metafizic ieșit din formă a Aripii drepte, ar putea veni cîndva rîvnita
„regenerare“. Din păcate, autocentrarea maniacală, dublată de managerizarea
vanitoasă și cam meschină a propriei imagini, a făcut mult rău scrisului și
interiorității lui Mircea Cărtărescu, chiar dacă personajul pe care îl pune în
scenă rămîne, oricum l-am judeca, neobișnuit. Însă ceea ce susține interior
scrisul diaristic din Zen nu sînt meditațiile metafizice, nici barocele
descripții exotice, nici viziunile onirice, ci paginile „hiperrealiste“, ce
înregistrează anxios propria vulnerabilitate, bolile celor apropiați, vacanțele
rustice la Sîngeorz, în familia neoprotestantă a soției, agonia și moartea
bunicului ei, epuizantele tribulații cotidiene între Bucureștiul sufocant și
oaza de liniște a vilei construite în Băneasa, cultivarea aparent resemnată a
propriei „grădini“, revolta neputincioasă a scriitorului ce se credea „pururi
tînăr“ împotriva îmbătrînirii și a perspectivei morții… O scenă memorabilă pune
în abis intuiția dispariției definitive în neant: micul Gabriel, fiul voinic,
de cîțiva anișori, refuzînd să mănînce pentru că vrea să împiedice dispariția
„pentru totdeauna“ a fiecărei bomboane, a fiecărei îmbucături irepetabile, iar
întîlnirea cu vocea înregistrată pe CD, în copilărie, a fiicei Ionuța îi
provoacă tatălui una dintre cele mai tulburătoare însemnări despre enigma
trecerii timpului. Acest purgatoriu al simplității, al penitenței zilnice
constituie necesarul, salvatorul contrapunct „autenticist“ al megaviziunilor și
al performanțelor stilistice anterioare, acum alterate.

Cu toate redundanțele sale devenite ticuri, cu toată
megalomania sa nombrilistă, iritantă adesea prin falsa umilință în care e
împachetată, Zen rămîne cel mai consistent volum pe care Mircea Cărtărescu l-a
publicat de la Corpul încoace, dar, în același timp, dezvăluie un impas greu de
surmontat. Masca a luat locul chipului. 

Autor: Paul CERNAT