Sorin Ilfoveanu

Sorin Ilfoveanu - Portrait, originally uploaded by Foto Ciumpy 1923.

Universul lui Sorin Ilfoveanu se descoperă doar privitorului avizat, prin picturile şi desenele sale. A refuzat de câţiva ani încoace orice contact cu o lume deteriorată, în care nimic nu-i mai adună laolată pe oameni. Atelierul său, Rădeştiul idilic- “locul în care păsările cântă mai frumos decât oriunde în lume”, sălile de la Cărtureşti şi Humanitas sunt locurile în care respiră. Lucrările sale au ajuns peste tot prin lume, din Copenhaga până în Emiratele Arabe. Elev al maestrului Corneliu Baba şi coleg de generaţie cu Ştefan Câlţia şi Sorin Dumitrescu, fost decan al Facultăţii de Arte Plastice, Sorin Ilfoveanu vorbeşte despre începuturile artei sale, despre boema tinereţii şi pietrele de moară legate la picioarele noii generaţii de artişti plastici.

Retras printre pânzele sale, maestrul Ilfoveanu s-a lăsat după multă vreme înduplecat de ideea unui interviu. O discuţie care se datorează noii expoziţii care îi poartă semnătura, deschisă din 19 mai, până la 1 iulie, la sala Dalles din Bucureşti. “ Iniţial acesată expoziţie a fost gândită şi culoare şi desen, dar am avut bucuria să fiu invitat să deschid galeria AnnArt -o galerie privată, foarte potrivită pentru seria de desene din ultima perioadă, 2008-2011. Sunt lucrări în creion şi creion conte, pe care le-am făcut în cele trei veri petrecute la Rădeşti. Desenul are, în general, nevoie de o intimitate pentru a fi privit, nu poţi să-l priveşti într-o sală mare, mai ales desenul de dimensiuni mici. Şi-atunci, am despărţit desenul de culoare. Practic e aceeaşi expoziţie, în două locaţii”.

Chiar dacă unii s-au gândit că expoziţia este legată de sarbătorirea zilei sale de naştere, pe 23 mai, Sorin Ilfoveanu mărturiseşte că nu le ţine socoteala: “Eu lucrez constant şi în momentul în care am încheiat un ciclu sau mai multe, le expun”. Provocat să vorbească despre locurile începuturilor sale, artistul povesteşte: “,M-am născut în Câmpulung Muscel, dar amintirile copilăriei mele legate de locul acesta sunt vagi. Din clasa întâi am locuit în Piteşti cu bunica mea. Bunica a fost ca o mamă pentru mine, mama a murit când aveam doi ani. Bunica a trăit 90 de ani, de asta m-am întors în Piteşti după facultate, să am grijă de ea, apoi am revenit în Bucureşti.”

Sorin Ilfoveanu nu se trage dintr-o familie de artişti. Tatăl era ofiţer de cavalerie. Bunica, cea care l-a crescut, a fost singura care l-a susţinut când şi- a îmbrăţişat soarta de artist: “Tata n-a avut nici o obiecţie, dar nici nu m-a sprijinit. Am început să pictez prin clasa a noua. Am făcut Şcoala Populară de Artă, avându-l profesor pe un elev al lui Ciucurencu, Mircea Vârzaru. Mi-am luat singur destinul în mână şi am reuşit. Cred. Cel puţin am reuşit să-mi fac meseria, fiindcă este una dintre cele mai costisitoare meserii. Dacă faci un calcul, cam jumătate din valoarea unei lucrări o investeşti în materiale.”

Din vremea facultăţii, pe când îi era elev maestrului Corneliu Baba, Sorin Ilfoveanu îşi aminteşte de boema de la Albina, de la cafeneaua Turn şi Nestor-de pe Calea Victoriei: “Astea erau cele trei locuri în care ne strângeam seara. Se bea mult pe vremea aceea. Cu toate că eu niciodată nu am putut să lucrez bând alcool. După mine vinul este băutura cea mai nobilă. Te inspiră, despre vin poţi să povesteşti atât de multe, dar a făcut-o atât de frumos Baudelaire... Era pe vremea aceea o formă de rezistenţă a artiştilor, acolo puteam să spunem tot ce vrem şi bineînţeles că tot ce spuneam se şi ştia... În facultate eram băutor de whiskey, învăţasem de la meşterul Baba. Pentru noi era o raritate, dar când el venea, o dată la trei-patru săptămâni la corectură, venea însoţit de o sticlă de Johnnie Walker. Baba niciodată nu-ţi arăta ce trebuie să faci, dar am învăţat de la el ce înseamnă meseria de artist. Apoi a fost perioada votcii ruseşi şi apoi am descoperit vinul de Ştefăneşti, Feteasca Relgală şi Cabernetul Sauvignon...”

După terminarea facultăţii Sorin Ilfoveanu s-a reîntors pentru doi ani în Piteşti. În ziua în care a terminat facultatea s-a şi căsătorit, apoi a fost repartizat muzeograf la Piteşti: “Am locuit aproape jumătate de an la Valea Mare, în casa lui Liviu Rebreanu, un loc minunat. Acolo am făcut desenele din ciclul Procopius din Cesarea. Începusem să expun în bienale şi am avut marea şansă ca anumiţi colecţionari să vadă lucrările mele. Colecţionarii erau pe vremea aceea medicii, profesorii. Chiar se crease un cerc de colecţionari din camarila comunistă, din salonul doi, cei care nu-şi puneau pe perete în casă portretul lui Ceauşescu. Preferau peisaje sau chiar lucrari abstracte. Faptul că lucrările mele erau căutate de mi-a permis să pot lucra liniştit, fără să fiu legat de un serviciu anume, mai ales că atunci s-au născut şi cei doi băieţi ai mei, Nicolae şi Adrian. Nu a fost uşor. Mi-am dat demisia de la muzeu când am luat bursa artistilor plastici. Primeam 1500 de lei, timp de un an, iar femeia de serviciu de la muzeu avea 1200 de lei. Am decis să stau numai în atelier, intram la ora nouă dimineaţa şi ieşeam seara. Dar s-au legat lucrurile şi am putut şi să-mi văd de meserie şi să-mi întreţin şi familia.

Până în '80, când am plecat din Piteşti, am pictat peisajele de la marginea pădurii şi de la marginea oraşului- acele peisaje de la Turceşti cu cer înalt şi pămâtul foarte jos. În ’85 mi-am cumpărat o casă la Rădeşti- un sat de deal la jumătatea drumului dintre Piteşti şi Câmpulung. Mi-am facut aici un atelier şi sunt foarte legat de locul ăsta. Seriile de desene în creion, chiar aşa sunt intitulate: Rădeşti şi Piţigaia- un sat alăturat, pitit printre dealuri, un sat aproape părăsit care parcă este buricul pământului”.

Constantin Brâncuşi spunea că “ artistul modern nu este un animal de lux, ci este un animal auster. Arta lui nu se comite decât în austeritate şi în dramă - ca o crimă perfectă” . Vorbind despre suferinţa artistului, Sorin Ilfoveanu crede că “un artist trebuie să trăiască şi bine. Este falsă ideea că artistul trebuie să sufere ca să creeze. Asta e o prostie. Trebuie să ai dileme, da, să ai îndoieli, dar asta nu înseamnă că trebuie să suferi. Arta este o meserie. Marii artişi au trăit bine, chiar şi cei din perioada boemă a impresioniştilor, aveau case, ateliere, reşedinţe de vară. Luchian a suferit de sărăcie doar în ultima perioadă vieţii, Palade era boier mare, avea moşie în Moldova, Pătraşcu la fel, sunt multe exemple. Cu excepţia unui om modest, dar care este unul dintre cei mai mari pictori ai noştri- Andreescu, care era profesor de desen. De altfel, el a murit şi foarte tânăr”.

Maestrul Ilfoveanu ştie că pasiunea e pe primul loc printre cele fără de care un artist nu poate să existe: “Artistului îi trebuie să nu poată face altceva decât asta. Îi trebuie inteligenţă, şi mai puţin sentiment. Fac referinţă aici la cele două componente ale meseriei, desenul şi pictura. Pentru desen îţi trebuie minte, pentru pictură îţi trebuie suflet. Stilul este cel mai important, amprenta cu care te naşti, asta este cea mai importantă calitate a unui artist, care îl deosebeşte de celălat. Dacă îl ai bine, dacă nu... îl cizelezi, îl cauţi. Inspiraţia vine din interior, iar cele două lucruri care mi-au inspirat mie opera au fost cartea şi natura. Eu sunt legat de natură, trăiesc în grădina mea de la Rădeşti, am locul meu unde desenez într-un pavilion de sub nuc.”

S-a vorbit des despre singuratea personajelor lui Sorin Ilfoveanu. “Asta poate pentru că folosesc foarte mult spaţiu în jurul lor, îţi dă acea senzaţie de gol. Niciodată nu-mi impun că trebuie să fac în felul acesta, aşa îmi iese. Nu ştiu dacă sunt triste personajele mele. Mi-au plăcut în general personajele cu feţe lunguieţe, care mă trimit tot timpul la acele personaje din icoane, din frescă, la simplitatea lor. Eu nu sunt trist, sau personajele mele nu sunt triste pentru că eu sunt trist”, explică maestrul.

Măsura valorii artistului este dată de calităţile lui umane? Sorin Ilfoveanu spune că “nu trebuie să legi arta acestuia de calitatea lui morală. Cunosc mari artişti care au fost foarte vicioşi în comportament şi foarte nobili în ceea ce au făcut”.

Despre arta din epoca comunistă Sorin Ilfoveanu îşi aminteşte că “a fost o perioadă în care s-a făcut artă bună şi nu te obiga nimeni să pictezi artă oficială. Nu venea nimeni în atelierul tău să te oblige să pictezi într-un anumit fel, să-ţi dea comenzi cu realismul socialist sau cu portretele cuplului prezidenţial. Mulţi artişti au fost însă obligaţi de situaţia lor materială, pentru că o astfel de comandă ajungea la valoarea unei maşini în acea vreme. Mi s-a spus şi mie odată să-i fac un portret lui Ceauşescu. Ca să scap am spus că n-am ajuns încă la măiestria artistică ca să pot face asta.”

Din 1990 Sorin Ilfoveanu şi-a început cariera universitară: “Am fost chemat de studenţi, la fel ca mulţi colegi de generaţie, cei mai importanţi artişti ai momentului care au devenit mai apoi profesori. M-a mirat foarte mult că m-au chemat studenţii”.

Pe tinerii artişti maestrul Ilfoveanu îi vede “foarte buni, foarte dotaţi şi foarte serioşi.” Un singur lucru are să le reproşeze: “vor prea repede celebritatea şi sar etapele. Nu mai au acea dorinţă de a ucenici” .

Vremurile sunt însă foarte grele pentru artiştii de astăzi, “pentru că statul nu mai sprijină deloc arta, iar societăţile acestea private abia acum au început să investească. Au început să investească şi unii colecţionari, la sugestia unor cosilieri, dar asta se întâmplă sporadic. Un artist consacrat e căutat, dar pentru un tânăr e mai greu. Ei se vor descurca pentru că circulă peste tot, au inteligenţa de a şti că nu trebuie să te legi de locul ăsta. Valoarea unei lucrări la noi, este mult sub valoarea ei. La o licitaţie de artă contemporană din afară o lucrare a unui artist din generaţia mea a fost vândută cu 250 de mii de euro. Nu lua el toţi banii aştia, lua şi galeria, erau şi comisioanele. Dar este o mare diferenţă faţă de ceea ce se întâmplă la noi. Acum, cea mai importantă casă de licitaţii, Artmark, reuşeşte să ridice cota artiştilor de patrimoniu. Grigorescu- a ajuns la 120 de mii de euro, dar el e de talia lui Millet care în Franţa se ridică la 1,2 milioane de euro. La noi toată arta este subevaluată.” Deşi, spune maestul “arta e cea mai sigură investiţie. De prin '70, valoarea unei opere de artă creşte cu 11 la sută anual. Este o ruşine că Bucureştiul nu are atelierele lui care să le dea artiştilor prin concurs, aşa cum e la Paris, de exemplu.”

Într-o societate manelizată în care prostul gust e ridicat la rang de cinste, o lume urâţită “de deteriorarea relaţiilor dintre oameni, de lipsa politeţii, o lume în care pe oameni nu-i mai adună nimic laolată”, am curiozitatea de a întreba dacă artistul autentic nu e privit cumva drept un animal ciudat. “Şi eu privesc societatea ca pe un animal ciudat”, replică Sorin Ilfoveanu. “O anumită parte a ei. Mă refugiez însă încarte, citesc mult. Eu sunt un izolat, stau în atelier, drumul meu este între strada Virgil Pleşoianu, unde locuiesc, Amzei, unde am atelierul şi Cărtureşti sau Humanitas. Nu ies în Bucureşti pentru că mă oboseşte foarte mult strada. De doi ani nu mă uit la televizor şi am şi alergie numai când trec pe lângă el. De la ultimele alegeri, când am stat excesiv de mult în faţa televizorului, am renunţat să mai am orice contact cu lumea politică şi cu socialul. ”

Aşa izolat în universul pânzelor sale , artistul nu s-a gândit niciodată că ar putea locui în altă parte: “Nu puteam să stau mai mult de o lună în străinătate. Mă mă simţeam foarte bine, dar după o lună nu mai puteam. Sunt legat de locurile astea, dar nu în sensul patriotic. Sunt legat sufleteşte, ăsta e aerul pe care îl respir. Nu există loc mai frumos decât cel de la mine de la Rădeşti. Nu am auzit nicăieri ca păsările să cânte mai frumos”.