Mircea Horia Simionescu

Mircea Horia Simionescu - 29.November.2009 / 14:14, originally uploaded by Foto Ciumpy 1923.

„E o farsa! Cine v-a spus ca am implinit 80 de ani? Am auzit si eu ca circula vorba asta prin tirg, dar eu va spun ca nu-i adevarat! N-am implinit 80 de ani. Daca vreti sa credeti ca am 80 de ani, e doar treaba voastra, a revistei.“ Acestea au fost cuvintele pe care mi le-a adresat scriitorul Mircea Horia Simionescu dupa ce i-am spus, la telefon, ca as vrea ca revista Observator cultural sa realizeze un interviu cu domnia sa. Farsa sau nu, iata ce-a iesit.

Cum e viata la 80 de ani?
Insuportabila si demna de a fi traita.

De ce insuportabila?
Te ajung din urma semnale, care se transforma in afectiuni stinjenitoare. Afectiuni care pornesc de la sistemul osos, de la schelarie, pina la lipsuri in orientarea pilotului automat. Ce poti sa faci? Accepti aceasta lipsa de confort. Am prevazut o asemenea situatie in Bibliografia generala, cind am pus un titlu: Arta nepreciziei in cinegetica. Asa ca as vrea, daca mai pot, sa fac o arta a neputintelor, sa le insir ca atare. Ma obsedeaza ideea de a gasi virtuti in situatiile nenorocite in care te aduc evenimentele. Nemaiavind puterea tineretii, acum te lafai in neputinta, te asezi intr-o pozitie de satisfactie si zici: a, asta-i un cistig! Esti neputincios fizic si poti vorbi sau poti ride de neputinta.

Vreti sa faceti o arta a neputintelor?
Da, as face o arta a neputintelor, o arta a impotentelor, a inapetentelor si, daca s-ar putea, o arta a starii pe loc. Uite, de exemplu, un prieten din Franta trage de mine sa ma duc intr-o vacanta, la el acasa. Are o vila la Chamonix, cel mai frumos loc din Alpi, si o alta, pentru vara, pe Coasta de Azur. Vrea sa palavragim cit vom putea, sa stau cu el citeva luni.

Va duceti?
Nici vorba. Nu ma mai tin curelele si bretelele. Trebuie sa duc un geamantanas de cinci kilograme, cam atit ar fi minimum. Nu pot, n-am voie sa duc. Nota bene: acum trei ani duceam in spate sacul de ciment, 50-60 de metri, la deal. Acum, imi fac geografia propriei mele existente pe o arie din ce in ce mai restrinsa.

Domnisoara pleca nedumerita
Cum ati petrecut cei 80 de ani?
A, iar ma intrebati de farsa asta?! Va spun: o tinara specialista in literatura contemporana, Gabriela Trifescu, a sustinut teza de doctorat din opera mea: MHS – studiu monografic, o lucrare de 500 de pagini. Si am fost la Universitate, la sustinere, la insistentele doctorandei. Sigur, unele lucruri nu sint nici de mine lamurite, ce sa le mai lamureasca altcineva... Poate ca inca este timpuriu sa le defineasca, sa le lamureasca, sa le contureze un cititor, oricit de bun si de calificat ar fi.

Dati-mi un exemplu de lucru nelamurit.
Multe sintagme sau situatii nu mai sint intelese de generatiile care vin. N-am fost prevazator. Aceste automatisme, aceste prostioare, aceste locuri comune – ar trebui lamurite. De pilda, am o povestire, pe jumatate hazlie, fara o directie politica limpede, tot in Bibliografia generala, care reia ce era in capul generatiei mele, o formula pe care o folosea Stalin in Istoria scurta a Partidului Comunist Bolsevic: „Mai departe“... Stalin vorbea despre dialectica, iar apoi spunea: „Mai departe“... Acest „Mai departe“, recurent, era atit de agasant! Daca eu folosesc acum sintagma „Mai departe“ si o repet asa cum facea Stalin, ironizind-o, nimeni nu mai intelege nimic. Pe vremea mea, acest „Mai departe“ era folosit nu doar in spatiile vorbariei activistilor, ci si intre prieteni. Imi amintesc de Alexandru Piru, care, intr-o plimbare pe Magheru, povestea despre Calinescu si amorurile lui. Si s-a oprit, pe la Biserica Italiana, si a spus, fara sa-si dea seama, „Mai departe...“ despre cum isi satisfacea G. Calinescu iubirea si despre inflacararile lui amoroase.

Cum se indragostea Calinescu, in versiunea Piru?
Piru povesteste: Calinescu isi convoca acasa iubita, chipurile, sa dea raport despre studiile din cadrul Institutului de Literatura, care astazi ii poarta numele: Institutul de Istorie si Teorie Literara „G. Calinescu“. In biroul lui, Calinescu scoatea din cutie o vioara si cinta. Erau doar ei doi, doamna Vera Calinescu, sotia, nu avea voie sa se apropie de usa Maestrului. Se pare ca gusturile lui Calinescu in materie de muzica erau ca si cele ale lui Arghezi: romante si melosul intins al cintecelor vechi, ale lautarilor. Calinescu zicea catre iubita: Asculta! Si ii cinta un cintec din asta miorlait, mai de virsta Vacarestilor sau a lui Conachi. Brusc, Maestrul se oprea si zicea: Gata, stringe-ti lucrurile si pleaca! Buna ziua! Am terminat!

Si domnisoara ce facea?
Domnisoara pleca nedumerita, dar vibrind de intilnirea cu Maestrul.

Asta era tot?
Da, asta era tot.

Il asculta in stare de veneratie?
Nu, in stare de docilitate, ca subalterna a Profesorului in cadrul Institutului, o harnica truditoare care isi etaleaza studiile.

Unde-i erotismul?
A, da, e o intrebare foarte frumoasa. Erotismul razbatea asa cum razbat acele materii din fundul pamintului in vulcani sau in vulcanii noroiosi, cum sint ai nostri de pe la Buzau.

Colombina imi trimitea primul exemplar prin mecanicul de locomotiva
Stiti de ce am ajuns in zona asta cu erotismul?
Nu.

Pregatindu-ma pentru acest interviu, am citit citeva povestiri neinchipuit de frumoase scrise de dumneavoastra. Povestiri atinse de erotism. Sint incluse in volumul Povestiri galante, aparut in BPT, in 1994. Spre exemplu, mi-a placut povestirea Cum a cazut patul si alte intimplari licentioase, in care povestiti despre iubirea Capitanului pentru Colombina si despre cum, in dragoste, „cu acest bagaj de vitejie, delicatete si curatenie te prezinti“.
Domnule Simonca, as putea sa-ti fac o marturisire, ca te consider prieten. Dragul meu, aceasta povestire este reala. Era din vremea cind stateam multe luni pe an la Pietrosita si munceam din greu, cu miinile mele, sa-mi ridic casa. Casa asta seamana cu opera mea. Are o fatada copilaroasa, ludica, inocenta, cum e si Dictionarul onomastic. E o casa aratoasa, are linii de forta, daca intri in ea inspira forta. Eram la Pietrosita cu iubita care venea din Bucuresti – nevasta-mea este in cunostinta tuturor acestor chestiuni. N-a suferit de boala geloziei.

Doamna dumneavoastra a stiut de asa-numitele relatii extraconjugale?
Sigur. Intotdeauna defazat, dupa ce se incheiau.

Si Colombina aceasta a existat cu adevarat?
Sigur. Venea la Pietrosita. In citeva situatii, imi oferea si prilejuri sarbatoresti. Venea si cu primul exemplar scos din tipografie al unei carti care purta semnatura mea. Sau, cind nu putea veni, mi-l trimitea prin mecanicul de locomotiva.

Ce minunatie! Sa te duci in gara, sa astepti trenul si sa primesti un mic pachetel, din care sa scoti o carte mirosind a cerneluri tipografice.
Nu trebuie sa te obisnuiesti cu chestia asta si sa spui ca e destul. Din cind in cind, mai trebuie sa vina si Colombina. Or, dragul meu, de ce am scris acea povestire? Colombina era in focul amorului, al imbratisarii dincolo de nori, cind a inceput sa se clatine pamintul. Era cutremurul din 1986. Ea, in situatia extaziata in care se afla, a inceput sa strige: „Cutremur!“. Eu nu prea imi dadeam seama... Era vara, era cald, am luat-o de mina si am tras-o pe terasa, printr-o barbatie altfel tradusa. Am iesit instinctual pe terasa, in locul cel mai putin periculos. Chestiunea amuzanta a fost asta: fortele telurice n-au putut sa ne rada inflacararea si amorul. Eram goi, a venit cutremurul, a trecut cutremurul, noi ne iubeam la fel de patimas.

Dumneavoastra ati spus la un moment dat ca sinteti un pic misogin. Aceasta povestire, si altele, nu va arata deloc asa. Eu cred ca sinteti un mare indragostit de femei.
Vai de mine, bineinteles. N-am fost fustangiu. Dar mi-au placut femeile. Am fost intotdeauna indragostit si am dibuit de timpuriu calitatea stimulatoare a perioadelor de dragoste. Dumnezeule! Au fost un motor de Boeing. Au fost patimase, nu tiranice, si ma trageau inainte, imi permiteau sa inaintez. Uite, si acum, la 80 de ani, tot apreciez femeia. Am fost la un consult la ochi, ca am inceput, de la o vreme, sa vad dublu, parca am o andrea in cap care apasa pe nerv. Mama, mama, ce doctorita m-a consultat... Nu-mi mai dezlipeam ochii de la ea. Si ea imi zicea: uitati-va in ochii mei. Iar eu rideam: asta fac de cind am venit.

Revenind la personajele din cartile dumneavoastra. Colombina, Brigitta, Alina, Helga sint niste fiinte minunate, credeti-ma! Citind despre ele mi le inchipui mergind pe strada. As fi vrut sa le cunosc si eu.
Domnule Simonca, imi spuneti un lucru care ma copleseste si ma bucura. M-am simtit neinstare de doua lucruri: a face teatru si a descrie pagini de amor.

Nu doream sa elogiez familia
Va contrazic. In Nesfirsitele primejdii, roman reeditat recent la Editura Cartea Romaneasca, sint pagini minunate de erotism. Poti sa fii frisonat citindu-l acum in 2008, dar nu poti sa nu te inchipui lecturind romanul in 1978, cind totul era foarte sobru, iar dumneavoastra veneati cu o poveste de dragoste, elogiind adulterul.
Functiona Codul familiei si al moralitatii si al... cum dracu ii spune...

Ce v-a venit sa scrieti, in 1978, o poveste de dragoste implicind un adulter?
De-al dracului! Nu doream sa elogiez familia, cum o vedea Ceausescu, nu doream sa elogiez sobrietatea. Si sa stiti ca personajele, cele doua Helga, care se suprapun, exista in realitate. Inca vorbesc cu ele la telefon. Nu ne mai revedem – ne-am face si rau sa ne revedem in halul in care ne-a dus virsta.

Extraordinar! Si Helga e reala, ca si Colombina?
Da. Putem sa o chemam la telefon. Vreti sa vorbiti cu ea?

Nu. Mai bine sa ramina personaj.
Erau cele doua Helga, una era medic, alta era balerina la Opera Romana. Pe acestea doua, le-am apropiat, le-am despartit. Dar adulterul a ramas, desi am scos unele pagini explicite de „pat“. Nu cenzura ma lucra pe mine, ci tot personaje din rindurile noastre, directori de editura. Si atunci am facut aceasta variabilitate si elasticitate a chipurilor, in asa fel incit Helga sa nu poata fi „prinsa“.

Cu toate acestea, sint citeva pasaje, in Nesfirsitele primejdii, de un minunat erotism, pasaje foarte reusite.
Totusi, am multe reprosuri sa-mi fac. Recitindu-l, imi inchipui ce-ar fi trebuit sa fie aici, in pagina... ca senzatie... ca traire... ca disperare... Trebuie sa va spun ca am avut multe motive de depresie, care m-au dus si prin spitalele de nebuni. Schizoizie. Erau motivele amoroase: n-aveam ce repros sa-i fac sotiei mele ca sa compenseze comportarea mea. Apoi, erau motivele politice. Si, pe urma, motivele care tineau de scris, aceasta fanatica si timpita idee sa scriu: imi ziceam ca trebuia sa-mi aleg alta meserie, ca de ce ma chinui atita cu scrisul... Mereu am fost in situatia de a opta pentru drumul meu. Eu stiam care era drumul meu, dar mereu il ocoleam, apareau bariere: scrisul e o chestie de optiune. Puteam foarte usor sa urc, in politica, pe scara ierarhica. Dar nu doream. Ani buni am fost in tara nimanui, intr-un spatiu al nedumeririi. Ce fac? Cum merg mai departe?

Aceasta nedumerire nu e benefica scriitorului?
Sint de acord. Convingerea mea este ca artistul nu are nevoie de liniste sufleteasca si de calm. Trebuie sa fie intr-un surd conflict sau intr-o permanenta stare de iritare. Ca umilit, ca ocolit, ca neluat in seama. Cind aud atitea indemnuri pe la televiziune si radio, sa gindesti pozitiv!, spun: sinteti niste prosti. Ma enerveaza teribil aceste indemnuri. E nevoie de starea conflictuala, de neprevazut, care te duce, prin intimplare si printr-un mecanism pe care nu-l stapinesti, la realizari palpabile. Ce e aia? Gindeste pozitiv si stai linistit! Trece viata pe linga tine!

George Pelimon, eroul din Nesfirsitele primejdii, descopera „un ametitor parfum al libertatii – si gustul incredibil de seducator al nelinistii“.
Da, de asta e nevoie. Eu m-am bagat de citeva ori in tot felul de chestii. Am trait si printre hotii de buzunare.

Chiar ati furat?
Eu n-am furat, dar am tinut de sase, am tinut de paravan. Ce-mi pare rau este ca nu mai am timp. Ce-am facut pina acum sint niste avansuri, dar undeva, cindva, ar trebui sa iasa blocul. Ce-am scris pina acum au fost replici, lucruri polemice, iritari, raspunsuri la iritari. Eu n-am cautat aventura, dar aventura a venit.

Si astazi mai astept camionul ala
Doream sa va intreb un lucru: cu atitea femei frumoase in jurul dumneavoastra, materie prima pentru scris, de ce ati vrut sa va sinucideti?
De la acea incercare ratata de sinucidere sufar acum, cu piciorul asta al meu, ma vedeti cum merg. Era in 1970. Ceausescu si Popescu-Dumnezeu, la care lucram, eram sef de cabinet, erau plecati la ONU, la New York. Si, dupa multa vreme, ziua mea de lucru se termina la 5 dupa-amiaza, nu la miezul noptii. Popescu, ma-sa pe gheata, mizericordios, primea pe unii si pe altii, se indura sa-i primeasca, si eu trebuia sa stau acolo. Frumos din partea lui ca nu ma antrena in discutiile lui. Imi vedeam de tigarile mele, fumam doua pachete, si urmaream aberatiile care intrau in tot procesul asta. Erau multe si marunte. In acea zi, am ajuns la ora 5 acasa, am facut un dus, am zis ca nu se moare murdar, m-am urcat pe scuter, aveam pe mine doar o camasa plusata, inca era cald, 16 octombrie. Am pornit pe scuter si am spus: prima masina care imi iese in fata va fi si ucigasa mea. Ma asteptam la un camion. Si astazi mai astept camionul ala. In impetuozitatea mea, cu dorinta de a termina cit mai repede, venind pe linia tramvaiului 41, spre Casa Scinteii, in fata manastirii Casin, am accelerat putintel mai mult. Lovitura virtuala ar fi fost fatala. Lovitura reala m-a dus in aripa unei Dacii, m-am dezechilibrat si m-a aruncat pe strada. M-am lovit la timpla, mi-am rupt clavicula, mi-am rupt piciorul.

De ce doreati sa va sinucideti?
Falimentul meu era cauza. Nu mai aveam timp de scris. Masurile din biroul lui Popescu-Dumnezeu, de acolo se conducea arta si propaganda, imi aratau falimentul proiectelor mele. Ca scriitor, ma asteptau vremuri grele. Eram satul de tot ce vedeam in jurul meu si doream sa termin cu totul. Stiti ce era Scinteia? Nu era doar un ziar, de unde sa te transferi, sa pleci in alta parte, ca ti se agatau tinichele de coada.Scinteia era deasupra Comitetului Central, de acolo plecau tezele pe care partidul le propaga in adunari si cuvintari. Asupra mea apasa foarte greu ca am fost la ziarul Scinteia. Inainte de incercarea de sinucidere, in mine mocneau mai multe conflicte; era iubirea mea pentru Helga, ma gindeam la divort. Va spuneam: n-am fost un fustangiu, poate au fost sapte aparitii, sapte femei. Am ajuns la recordul sa am timp de 13 ani o legatura cu una dintre ele.

Dupa ce ati ratat sinuciderea, ce v-ati spus?
Mi-am pus pe perete, in fata patului de suferinta, o inscriptie din Mateiu Caragiale: „Pentru mine alternativa era deci simpla: trebuia sa am ori energia de a sta pe pozitie ferm pina la fine – si, inselindu-ma singur, sa consimt astfel ca falimentul moral al vietii mele sa fie si fraudulos – ori eleganta de a-mi suna retragerea. Eleganta aceasta am avut-o“. A fost linistitor. Dupa aceea, am spus ca am facut o mare prostie, sinuciderea e o prostie, desi m-a mai ispitit de vreo doua ori de atunci. Dar am inlaturat-o, am suflat-o, cum sufli in luminari.

Mai inainte, mi-ati spus ca asteptati si acum camionul ala.
Camionul ala vine el cind trebuie, cind vrea Dumnezeu sa invirteasca suruburile si sa deschida robinetele.

Lumea trebuia facuta intr-o singura zi
Va ginditi la sfirsitul dumneavoastra?
In orice moment. Nu sint inspaimintat de sfirsit, sint inspaimintat de invaliditate. Poate ca miine veti auzi ca s-a terminat. La un moment dat, inima face tac, cum a facut la fratele meu, cum a facut la Petru Cretia, am exemple nenumarate. Pina cind inima va face tac, as face un mare tratat de glume, in care as doza autoironia si ironia, ca sa descriu erorile lumii prin care am trecut.

In Febra, file de jurnal 1963-1971, ziceti asa: „Dumnezeu stie de mult ce vreau si ce trebuie sa fac, asteapta numai un semn de bunavointa din parte-mi“. I-ati dat semnul de bunavointa?
Nu. Am avut buna-cuviinta sa intrerup aceasta posibila comunicare cu Dumnezeu. Nu i-am dat semnul de bunavointa. Daca ati citi poeziile mele din ultima vreme, ati descoperi ca sint blasfematorii. Ma adun si spun: trebuia sa doarma sase zile! Avea puterea sa faca lumea in a saptea zi. Sa fi facut ce voia sase zile, iar in a saptea sa faca lumea.

Daca facea lumea intr-o singura zi, iesea mai buna, mai frumoasa?
Daca facea lumea intr-o singura zi, iesea mai bine. Stia ca mai are doar o zi de lucru, era in tensiune, si iesea mai bine. Asa... s-a intins sase zile... prea mult... a lalait-o. Sa va mai spun ceva: eu sint Varsator. La un zodiac facut de istoricul de arta Ion Frunzetti, dar si in altele, se spune despre Varsator: truda necistigatoare o lunga perioada, cam trei sferturi din durata vietii, si biruinta in ultima parte, pe ultima suta de metri. Cam asa este.

Se vede si din atentia acordata noilor editii, cele care au aparut in ultimul an. Lumea va redescopera, va pretuieste, exista acum noi editii care permit cititorilor tineri si foarte tineri sa ia in seama prezenta dumneavoastra in literatura romana.
Sint bucuros de gesturile editorilor. Uite, acum mi-a aparut Ingeniosul bine temperat la Humanitas, m-am dus eu la Gabriel Liiceanu si i-am intins cartile pe masa si el a zis: domnule Simionescu, va republic aceste carti – si a aratat spre tetralogia Ingeniosul bine temperat. Au fost primele trei, aparute in seria de autor pe care mi-a dedicat-o Editura Humanitas, iar in citeva saptamini va fi tiparit si Dictionar onomastic. Cu Nesfirsitele primejdii a fost asa: eram la un tirg de carte, a venit Silviu Lupescu la mine, il vedeam pentru prima data, si mi-a zis: domnule Simionescu, am auzit ca aveti un roman foarte bun,Nesfirsitele primejdii. Nu vreti sa-l republicam la Cartea Romaneasca? Mie mi s-au taiat picioarele. In editia a II-a din Nesfirsitele primejdii n-am schimbat un rind. Acum as vrea sa mai republic niste povestiri, asa cum au fost cele din BPT, Povestiri galante, care s-au epuizat imediat, a fost si un tiraj mic, era pe sfirsite colectia.

Si cu Dumnezeu de ce sinteti blasfematoriu?
E o stare de revolta. Sa va spun ce s-a intimplat: tatal meu a murit la 41 de ani. S-a imbolnavit de tuberculoza laringiala si pulmonara. Unii medici zic, dupa ce le povestesc simptomele, ca ar fi putut avea cancer. Nu stiu ce a fost, stiu ca eram speriat ca-l voi pierde. Cind tatal meu era bolnav, am facut lungi rugaciuni, cu penitenta, cu autoflagelare, cu lacrimi, numai sa-l tina in viata.

Ce virsta aveati atunci?
Aveam noua ani cind s-a imbolnavit. A murit dupa ce am implinit zece ani. Atunci am spus, cu virulenta acelei virste: desfid, nu esti in stare de nimic! Si nu m-am mai impacat.

Ce era tatal dumneavoastra? Ce insemna pentru copilul Mircea Horia Simionescu?
Era o autoritate care se manifesta cu blindete si cu asprime. Bineinteles, a tras si cu cureaua pe care isi ascutea briciul. Am primit chelfaneala. Dar era de un echilibru, de o cordialitate si de o iubire... Il iubeam nu pentru un gest anume. Avea un simt al dreptatii si al omeniei. Era ofiter, ca atare avea ordonanta. Nu i-a pus niciodata la alte treburi, decit sa stea cu baietii lui, noi eram doi frati, tata si-a dorit baieti, si sa se joace pina crapa pietrele.

Mi-au venit scrisori cu „draga tata“
Vi s-a parut nedrept ca la 10 ani ati ramas fara tata?
Da, sigur. Si astazi mai traiesc aceasta nedreptate.

Nu v-ati impacat nici acum cu acea situatie?
Nu. Nu. Nu. Cum nu m-am impacat nici cu situatia cind, anul trecut, in iunie, mi-a murit fata cea mare. Avea 62 de ani. Eu, la 17 ani, la virsta cind cauti sa te culci cu una, s-o ciupesti, s-o inghesui, s-o prinzi pe alta... Stiti, e si virsta acelui amor platonic cind te plimbi cu fata de la liceu, ii dai un martisor. La 17 ani, am avut o relatie scurta si – vorbim ca intre barbati – total neconcludenta, cu o fata din cartier, care era servitoare la bunica-mea. Au venit bombardamentele, 4 aprilie 1944, mama ne-a retras de la scoala si ne-a dus intr-o localitate de linga Tirgoviste. Fata a plecat la tara, a parasit-o pe bunica-mea. Eu n-am stiut ca a ramas gravida. Si am aflat ca a nascut o fata, fata mea, dupa 17 ani. Maica-sa, o femeie foarte simpla, analfabeta, a crescut-o. Si mi-au venit scrisori de la ea, cu „draga tata“, am scrisorile de la ea.

Era fata dumneavoastra facuta cu acea servitoare!
Da. Si m-a cautat, mi-a scris, ne-am vazut dupa 17 ani de la nastere. Nu avea nevoie de ajutor material, ci de unul moral. Termina liceul si dorea sa-si stie tatal. Si am cunoscut-o, traia la Tirgoviste, semana leit cu mine. Era intr-o duminica, venea de la o plimbare si, cind am vazut-o, m-am cutremurat. Semana leit cu mine. Am adus-o apoi in Bucuresti, a stat in celebrul meu subsol din Ana Ipatescu. Si a murit anul trecut. Iarasi mi s-a parut o nedreptate. Era de o bunatate extraordinara. E strigator la cer. De ce a murit? Si-a facut casa ei, a avut fiica ei, am si un nepotel...

Domnule Simionescu, ati vorbit de doua lucruri care v-au zdruncinat: moartea tatalui si moartea fiicei „din flori“.
Da, chiar asa era, din flori, o chema Florina.

Nu credeti ca toate aceste lucruri sint niste incercari? Cineva nu ne incearca?
Poate ca da. Sint intr-o continua cautare. Ce fac eu? Am un reportofon la capatii, ma trezesc noaptea, ma inregistrez, apoi transcriu, sint insemnari multe, un teanc. Asta e problema prima a vietii mele: neintelegerea. Daca Dumnezeu diriguieste sau nu diriguieste lumea? De existenta Lui nu ma indoiesc, sint crestin ortodox.

Ce frumos va intrebati! Dumnezeu diriguieste sau nu diriguieste lumea?
Da. Uite, luati un caz obisnuit: un sot care-si bate nevasta pina ce-o baga in spital, cu toata dantura rupta. Si medicii o salveaza. Si spui: Diavolul a fost impotriva, dar Dumnezeu a salvat-o. Asemenea argumente m-au indepartat de la ideea ca Dumnezeu ne conduce. Cum, ne conduce pe fiecare? Chiar Dumnezeu a salvat-o, chiar El a intervenit si a scos-o din miinile celui care dorea s-o ucida, dar a lasat-o numai cu dantura rupta? E altceva. Sa va spun cum gindesc eu?

Va rog, spuneti.
Dumnezeu e in noi si El este si necesitatea starii de ezitare. Dumnezeu e ezitarea cea mai profunda. Daca Dumnezeu ar aparea aici, in locul in care stam de vorba, si ar spune: fiul meu, gindesti gresit! Eu diriguiesc lumea. Si ne-ar arata niste argumente. Uite ce este, mi-ar putea spune: nu am vrut sa-ti salvez tatal si fiica, te-am pus la incercari. Eu as adauga: ingaduie-mi, Doamne, sa te contest, sa fiu in polemica, sa fiu in vizaviul meu. Avem ce sa ne disputam. Poate doarme, poate a obosit, poate ca oboseala ii vine de la cele sase zile de munca, atunci cind a facut lumea. Nu era mai bine s-o faca intr-o zi ca sa aiba resurse si pe mai departe? Si i-as trimite un zimbet, pe care l-ar pricepe, asa cum intelege si contestarea. Dumnezeu mi-a facut o concesie: mi-a semanat si putinta de a-l contesta. Daca e supremul judecator, cred ca imi este si coleg: pot sa-i spun, cu voce scazuta, ca unui coleg, ce ma nemultumeste. Am aceasta posibilitate sa fac afirmatii indraznete, pot sa-l judec, pot sa ma dezic. A, ti-ai trimis Fiul? Si aici am niste obiectii: de ce, cind era pe cruce, de ce n-ai intervenit? Ai vrut sa duci pina la capat sacrificul? Si prin asta ai facut un program pe care eu trebuie sa-l repet? Sa indur si eu? Sa ma mintuiesc prin sacrificiu? De ce, daca Fiul a venit sa ne rascumpere pacatele, de ce trebuie sa le repetam si noi?

Asta nu-i o ticneala?
Lasam aceste intrebari si va aduc, din nou, la partea...
... aventuroasa...

... aventuroasa si frumoasa a vietii dumneavoastra. Cu Dorina, sotia, cum ati reusit sa stati impreuna 55 de ani? I-ati dedicat si romanul din 2002, Cum se face. Ati zis asa: „Dorinei, la 50 de ani de lecturi impreuna“.
Stiti cum a fost? Locuia in gazda, in apropiere de locul unde locuiam eu. Si eu stateam in gazda. Desi eram la Scinteia, dar nu m-am folosit de pozitia de redactor ca sa obtin o casa, asa cum au procedat altii. Eu stateam in gazda, pe linga biserica Silvestru, intr-un loc, Dumnezeule... Linga patul meu era o pata mare de urina, dincolo de perete era closetul unei crisme. Eu urcam in tramvaiul 5. Tramvaiul 5 circula pe Dorobanti spre Casa Scinteii. Si in fiecare dimineata urca aceeasi fata. Dorina. Eu calatoream cu prietenul meu Costache Olareanu, care dormea la mine. Si i-am spus: „Mai Costache, tu o vezi pe fata asta? Uite asa nevasta mi-as lua!“. Iar Costache mi-a spus: „Pai, e la facultate la mine, e cu un an mai mica decit mine, nu e complicat sa-ti fac cunostinta“. Mi-a facut cunostinta. Asa ca i-am zis lui Costache: Asta va fi nevasta mea!

Si Dorina a suportat toate aventurile dumneavoastra?
A suportat. Viata noastra a fost destul de maruntita de noptile mele laScinteia. Eu faceam diverse corvoade in redactie numai ca sa nu scriu. Daca era zapada afara, cum a fost marele viscol din ’54, ma ofeream sa dau zapada din fata redactiei. Numai ca sa nu scriu. Cine dadea zapada era scutit de articol. Nu mai stiu ce articol evitam sa scriu, probabil fie impotriva lui Blaga, fie impotriva deceptionismului lui Bacovia. Inca nu era plina gazeta de discursurile aluia. Unii puteau sa-si permita sa nu scrie si sa zica, s-o dea pe bancuri: iar despre Blaga? Eu, daca ziceam ca nu vreau sa scriu, eram luat in serios, puteam sa fiu pus in discutia UTM-ului. Dorina lucra la radio, citea stirile, iar seara se ducea la repetitii. Fusese corista, in ansamblul UTM-ului, condus de Marin Constantin, de unde a ajuns in ansamblul Sfatului Popular al Capitalei. Asa ca ne vedeam foarte putin, eu veneam dupa miezul noptii de la serviciu, ea era culcata. Dorina se trezea prima si alerga la radio sa citeasca stirile, eu mai dormeam putin, puteam sa ajung pe la 9 si jumatate la redactie. Ca atare, noi am avut o casatorie prost consumata. Dupa zece ani a venit si copilul la care tineam, amindoi, foarte mult. Copilul a fost pe primul plan pentru Dorina, o acapara, nu ma mai vedea. Si eu ma sustrageam indatoririlor.

Cum s-au rasfrint aceste intimplari in scris?
Sa nu-ti mai spun cit de utila este si experienta asta a infidelitatii... pentru scris. Pe mine ma interesa cunoasterea: feminitatea si femeia au fost obiect de studiu. Parca nu esti intreg daca nu ai trecut prin asemenea chestiuni. Am trait si un accident de tren. Am fost si pe munte, insoteam doua fete, erau in grija mea, nimic altceva, spre Piatra Arsa, pe viscol, vedeam prapastia, puteam sa murim toti trei. Tot ce mi s-a intimplat mi-a folosit scrisului, toate aventurile, toate accidentele, incercarea de sinucidere. Totul. Dar v-as intreba, domnule Simonca: asta nu-i o ticneala?

Mai lasati-o dracului de scoala, zicea mama
Ce ticneala?
Cu scrisul asta! Nu te duci la petreceri cu cei de virsta ta... nu bati mingea la 13 ani, la 16 ani, stai si citesti si scrii, redactezi reviste literare intr-un singur numar... mai apoi vrei sa cunosti... femeia, feminitatea... risti mereu, poate scapi de presiune... vrei sa pipai realul. Si scrii... Asta nu-i o ticneala? Mereu au fost invitat in diverse locuri. Eu zic si ma scuz: am de scris! Asta nu-i o ticneala? Geta Dimisianu m-a facut de doua parale dupa un interviu al meu. Eu ziceam in interviu: atunci cind stringeam in brate o femeie ma gindeam cam cum s-ar descrie chestia asta. Asta nu-i o ticneala? Si a venit Geta Dimisianu, furioasa foc, dupa o lansare la Uniunea Scriitorilor la care asistasem, cu niste ochi mariti, cu gura mare, zicindu-mi: cum pot sa spun asa ceva? Ca eu tot la scris ma gindeam cind imbratisam o femeie... Ea zicea: ori te gindesti la scris, ori te gindesti la femeie, ca un Tolstoi – ma punea linga Tolstoi, auzi, Simionescu linga Tolstoi – n-ar fi facut asa ceva. Si Geta Dimisianu avea dreptate sa ma mustre. Dar asa mi se intimpla. Ma gindeam la scris si cind imbratisam o femeie. Asta nu-i o ticneala? Uneori, cind Colombina pleca, duminica seara, de la Pietrosita, eu rasuflam usurat, ca ramineam singur si ma apucam de scris, traindu-mi singuratatile de la Pietrosita. Asta nu-i ticneala? Cind imi construiam casa, cind puneam bolovanul, ma gindeam la inca o povestire, la vreun personaj. Asta nu-i ticneala? Va mai spun ceva: fiecare dintre demersurile mele scriitoricesti le-am realizat partial. Am ajuns la virsta cind pot formula o concluzie teoretica: rostul nostru este de a lasa lucrurile neterminate. Neterminatul, Indeterminatul, Nedesavirsitul, Distorsionatul intra ca materiale in opera de arta.

Dar scrisul asta, atit de caligrafic, de unde l-ati mostenit?
Toti din familia mea au fost amploaiati. Toti scriau foarte frumos.

E ceva genetic?
Cred ca da. Eu n-am facut eforturi deosebite sa scriu asa, m-am trezit cu scrisul acesta. Asa a fost sa fie. Mama scria foarte frumos. Tatal meu scria foarte frumos, matusile la fel. Dar de la mama am mai mostenit ceva, ea a avut, dupa moartea tatalui, un rol foarte important in formarea noastra. Nu era din asta, habotnica, sa ne ducem la scoala, sa invatam, sa tocim. Eu si fratele meu ziceam: Mama, ne ducem la scoala, avem teza! Ajuta-ne sa ne gasim sapca, mama, unde sint pantofii... Iar mama ne tot inghiontea: Unde va tot grabiti asa? Mai lasati-o dracului de scoala. Ati mai pomenit o asemenea mama? Era razboi, purtam niste haine intoarse pe dos ale unchilor nostri, aveam incaltarile sparte, ningea, iar mama nu dorea sa ne imbolnavim. Asa ca ne tinea acasa. Si faceam lectii de franceza cu ea, era o vorbitoare destul de buna, ne-a ajutat sa conversam in franceza, o franceza uzuala. Pe urma, ne aducea carti sa citim, unele le capata, altele le cerea sau chiar le fura. Fura carti din bibliboteca bunicii noastre si ni le aducea noua, sa avem ce citi. Cind am ajuns aproape de sfirsitul liceului mi-am dat seama ca mama ne oferea carti si cunostinte mai consistente decit cele pe care le primeam la liceu. Intr-un fel, sederea noastra acasa, tinuti de mama, ne era mai folositoare decit daca ne-am fi dus la scoala. Cind au inceput bombardamentele americane in Bucuresti, la 4 aprilie 1944, mama ne-a si retras un an de la scoala. Se temea sa nu fie bombardata si Tirgovistea; au fost vreo doua bombe la marginea orasului, la cimitir, atit.

Ce va doriti pentru urmatorii ani?
Sa-mi recapat integritatea fizica. Integritatea de acum zece ani, cind am avut un infarct. Stii cum lucram eu acum zece ani, chiar acum cinci ani? La ora 11 noaptea imi frecam miiinile, beam o cafea mare si puternica si scriam pina dimineata. Asta nu-i sminteala? Nu credeti ca puteam face alte lucruri, mai bune? Ce-o fi chestia asta, sa stai sa scrii noaptea, in fata masinii de scris? Cind ma intorceam de la iubita mea Helga, fericit si istovit, imi reveneam imediat numai la gindul ca ma asteapta o cafea tare si o pagina pe care s-o scriu.