Alexandru Andrieş

Alexandru Andrieş: Niciodată n-am crezut că e normal ca cineva să primească diplomă de revoluţionar

 Autor: Silvana Chiujdea 

Alexandru Andrieş

Pe Alexandru Andrieş n-ai cum să nu-l placi. Talentat, mucalit, de-o seriozitate şi o modestie pe care numai marile spirite o posedă, el reprezintă un exemplu, indiferent de regim politic sau de generaţie.

E cântăreţ, e arhitect, e profesor, e scriitor şi artist plastic. Face caricaturi, a scris muzică pentru mai multe filme şi a mai regizat câteva. Face versuri pentru prieteni, dar numai la cerere şi chiar dacă e foarte atent la nevoile publicului său, nu face niciodat rabat la calitate.
Nu e căsătorit, nu are telefon, are un munte de umor şi îţi poate face „cea mai frumoasă zi".
Dacă până acum nu i-ai descoperit muzica sacrifică doar câteva minute din timpul tău, s-ar putea să fie cea mai bună investiţie de suflet. Dacă deja eşti familiarizat cu creaţia sa, atunci ştii că merită să continui să-i asculţi cântecele pentru că reuşeşte mereu să surprindă în mod agreabil.
Alexandru Andrieş, artistul cu cea mai prolifică discografie din România, nu uită niciodată să-i aminteasă pe cei care i-au influenţat destinul muzical. Cu toate că n-a fost nici el ocolit de întâlnirile cu Securitatea, a reuşit de fiecare dată să fenteze regimul.
Te-ai născut, la Braşov, într-o frumoasă zi de 13 octombrie. Crezi în noroc sau în ghinion?

Alexandru Andrieş: Mie mi-a adus noroc 13 octombrie, n-am avut nicio problemă. Chiar am primit un e-mail de la un bun prieten care e în Statele Unite, care a fost membru fondator şi chitaristul solo al grupului Iris la început, e vorba de Adrian Ilie, în care scria că în funcţie de data la care te naşti, respectiv cifra zilei de la 1 la 31, afli cum eşti şi m-am amuzat copios.
Eu am avut noroc şi sunt în continuare un om norocos. Cred că e foarte important şi asta în viaţă.
Încă din adolescenţă muzica a fost pasiunea ta. Să discutăm puţin despre cum i-ai decoperit pe Beatles-i apoi pe Dylan şi despre cum mai marii Pardidului Comunist s-au panicat că voi, liceenii care ascultaţi muzica asta, puneaţi ţara la cale. Era vorba de un club.
La mine a fost invers. Încă din copilărie am fost pasionat de operă şi, la Braşov, tot timpul eram la Teatrul de Operă. Dacă erau cinci reprezentaţii pe săptămână, eu mă duceam la toate cinci. Deja mă ştiau toţi. Nu mai luam bilet, eram preferatul locului.
Mai târziu, prin Mircea Gherman, care era directorul Muzeului Casa Mureşenilor şi care chiar era şi el descendent din familia Mureşenilor, am ajuns să ascult jazz.
Apoi, un foarte bun prieten, Octavian Tăbăcaru, mi-a pus Beatles şi nu mi-a plăcut deloc. I-am spus „asta este o oroare, nişte urlete. Ce să ascult la muzica asta?"
Câţiva ani nu m-a interesat deloc. Dar, la un moment dat, cred că în '67, a primit el „All you need is love", care tocmai apăruse, a fost prima transmisie în direct la televiziune la nivel mondial. Avea acest disc din Iugoslavia şi brusc mi s-a părut foarte interesant. Atunci, am luat şi-am ascultat discurile înapoi şi m-am pus la punct.

Alexandru Andrieş. Foto Vlad Eftenie. Sursa: alexandries.free.fr
Cu Dylan a fost tot aşa. Un foarte bun coleg de şcoală şi prieten din familia Stinghe din Braşov, a primit „The Freewheelin'", care era de fapt al doilea lui disc, scos în '63. Noi l-am primit tot cam prin ' 67, nu eram chiar la zi, şi la fel nu mi-a plăcut deloc când l-am auzit prima oară. Am zis „ăsta nici n-are voce. O orăcăială groaznică!".
E adevărat că nu ştiam foarte bine engleza la vremea aia. Şi uite că astăzi am ajuns să fiu un mare admirator al muzicii lor. Cred că a fost o întorsătură fantastică în muzica secolului XX, care lasă urme până spre noi.
În legătură cu acel club de la liceul Şaguna: pentru că aveam foarte mulţi colegi de origine germană cu rude în Germania, ei primeau foarte repede discuri sau cărţi atunci când apărea ceva nou, ne-am gândit să nu mai mergem tot timpul de la unul la altul acasă, să tot facem drumuri, să ne vedem la liceu în sala de festivităţi. Oricum stătea sala degeaba. Ce primim ascultam acolo, pentru că exista pickup, erau boxe. I-am zis „Clubul Artelor Moderne", prescurtat era CAM.
Încet, încet am început să facem afişe, să anunţăm că ascultăm Jimi Hendrix, Pink Floyd, Rolling Stones sau ce apărea. În clipa în care tovarăşii de la UTC au aflat că există ceva la liceu care se cheamă CAM şi unii se adună acolo într-o sală şi nu se ştie exact ce fac, ne-am pomenit cu o ditamai inspecţie de la CC UTC-ul din Bucureşti care ne-a desfinţat şi n-am mai avut voie să ne mai vedem. Era considerată o întrunire ilegală, o prostie de felul acesta.
Tot la acea vreme profesoara de engleză a fost dată afară. Ea ne-a făcut pe noi toţi să învăţăm foarte bine această limbă, procedând foarte inteligent: a venit la oră, în clasa a IX-a cu „Let it bleed", discul Rolling Stones şi cu un pickup. Ne-a zis: „dacă ne luăm după carte şi începem cu a,b, c, d... Eu v-am adus Rolling Stones, o să ascultăm discul şi pe urmă, dacă vă place şi sunteţi interesaţi, vedem ce spun ei în texte. Luăm texte şi aşa încet, încet, învăţăm engleza".
Am fost înnebuniţi toţi şi am învăţat engleză cu o poftă fantastică. Ei bine, la doi sau trei ani după ce am terminat eu liceul au dat-o afară din şcoală, tot tovarăşii care erau la conducere, pentru că au considerat că are metode incorecte şi dăunătoare.
Care a fost prima ta întâlnire cu securitatea?
La liceu. Am vrut să ne facem o trupă, ca toţi elevii. Eram cred că prin clasa a X-a şi aveam un coleg al căruit tată lucra la Casa Armatei din Braşov. Şi aveau scule, aveau tobe, aveau clape, staţii... El ne-a spus că vorbeşte cu tatăl său ca să repetăm acolo, dar nu aveam partituri. Ne-am întrebat de unde facem rost de partituri.
Atunci el mi-a zis „e unul Max Bănuş şi dacă îi scrii îţi trimite partituri. Eu nu pot să-i scriu că e tata la Casa Armatei şi o păţeşte, dar tu poţi pentru că tatăl tău nu e nimic oficial". Eu naiv, am spus „cum să nu". Am pus mâna şi i-am scris. Aveam o listă de cântece. Nu ştiu de ce vroiam noi partituri, nu mai ţin minte.
Am pus scrisoarea la poştă şi la un moment dat mă trezesc că mă cheamă directorul şcolii că mă caută tovarăşul x de la Securitate. Bineînţeles tovarăşul era foarte serios şi foarte dur şi m-a întrebat ce treabă am eu cu Europa Liberă.
La vremea aia nici nu ştiam de Europa Liberă, habar n-aveam că Max Bănuş lucrează acolo. Nu ştiam pur şi simplu. Nu eram un ascultător de radio, nu sunt nici acum, şi nici mare iubitor de televiziune.
Am răspuns „ce treabă să am". „Ai scris o scrisoare", mi-a spus. „Eu? De unde ştiţi?", am întrebat. „O avem aici!" şi mi-a aratat-o. „A!!! Asta este scrisoarea pentru partituri, înţeleg că nici nu a ajuns la ei!, am replicat eu.
„Îţi arde de glume", s-a supărat el. „Păi, uitaţi-vă înăuntru să vedeţi", i-am spus. „Păi, ne-am uitat e o listă de nume. Cine sunt ăştia?", a întrebat. „Nişte cântăreţi de la care vroiam nişte partituri", i-am zis. Asta a fost prima mea atenţionare să am grijă.

Alexandru Andrieş. Foto Vlad Eftenie. Sursa: alexandries.free.fr
Au mai fost şi altele?
Bineînţeles că au fost, dar mi se pare absolut normal. Cei care se bat cu pumnul în piept acum şi spun că sunt mari eroi pentru că nu ştiu ce au făcut, probabil că nici n-au făcut mare lucru. De obicei aşa se întâmplă.
În clipa în care trăieşti într-un sistem şi nu faci ce vrea sistemul, dacă nu te aştepţi ca cineva să vină să te tragă de urechi, înseamnă că nu eşti sănătos la cap.

Alexandru Andrieş - 1974, Club A. Foto Enrico Popescu. Sursa: alexandries.free.fr

Eu recunosc că am avut de-aface cu diverse persoane care erau, evident, angajaţi ai Securităţii, dar m-ar bătea Dumnezeu dacă aş spune că nu au fost civilizaţi şi că s-ar fi purtat urât cu mine. Cel puţin eu n-am păţit lucrul ăsta.
Sigur, am avut probleme când a fost să vin aici la şcoală (n.r. Facultatea de Arhitectură), ca asistent. Nişte ani n-am avut voie să fiu angajat pe post de cadru didactic, ca să nu influenţez studenţii în rău.
Atunci cei de la şcoală, care erau nişte oameni normali la cap m-au angajat pe un post administrativ, dar, până s-a terminat toată prostia, eu am predat.
Era cel care se ocupa, din partea Securităţii, cu şcoala şi care venea şi îmi spunea: „Ai grijă ce cânţi diseară în club pentru că vine un şef de-al meu şi nu pot să zic nimic, că e ăla de faţă".
Deci, au fost şi oameni foarte cumsecade care chiar m-au ajutat, faţă de alţii care ar fi putut să-mi facă rău la modul serios.
Dar eu nu cred că asta e important, aşa cum niciodată n-am crezut că e normal ca cineva să primească diplomă de revoluţionar. Uite că au trecut mai bine de 20 de ani şi s-a cam lămurit lumea că numai revoluţie n-a fost chestia aia.
Şi unii au primit nişte diplome, sunt scutiţi de la impozite şi aşa mai departe. Acestea sunt nişte măgării care se fac şi care probabil se fac în toată lumea într-o formă.- sau alta, dar niciun om normal nu apreciază şi nu se bagă în aşa ceva.
Cum era Braşovul copilăriei tale?
Mult mai puţin aglomerat decât astăzi şi mult mai curat şi se numea Stalin. Aşa scrie şi în certificatul meu de naştere, că m-am născut în oraşul Stalin. N-am prea înţeles de ce brusc, de pe o zi pe alta, a dispărut statuia şi nu se mai cheamă Stalin, ci Braşov.
Eram destul de mic la vremea aia. Mie îmi plăcea să mă joc acolo la statuia lui Stalin. Erau nişte pietricele frumoase, veneau porumbeii, nu mi se părea nimic rău.
Nu ştiam eu cine e Stalin şi ce-a făcut. Ţin minte că se sărbătorea 7 noiembrie cu mult mai mult fast, câteodată chiar şi decât ziua naţională.
Dar Braşovul, în continuare, cred că este unul dintre oraşele frumoase ale ţării şi am numai amintiri plăcute legate de acest loc.
De ce ai ales Bucureştiul? Majoritatea braşovenilor pe care îi cunosc n-ar veni în Capitală în ruptul capului.
N-am ales Bucureştiul. În clipa în care s-a pus problema ce facultate să fac şi am decis să fie Arhitectura, era singurul loc unde se făceau şase ani.
Mai erau nişte facultăţi la Cluj, la Iaşi şi la Timişoara, unde se făceau trei ani, dar următorii trei ani tot la Bucureşti se făceau. Eu fiind din Braşov am venit la Bucureşti.
Pe de altă parte, Bucureştiul are şi plusuri şi minusuri, ca orice altă mare Capitală, dar în niciun caz nu e un oraş urât.
Totuşi, aici se întâmplă lucrurile importante, orice am zice. Încă nu suntem la faza la care sunt alte ţări civilizate în care să nu fie nicio diferenţă majoră între un oraş mic şi un oraş mare.
Recunoştinţa este floare rară şi totuşi precizezi, de câte ori ai ocazia, că dacă n-ar fi fost Florian Lungu, alta ar fi fost povestea ta. Cum a început această poveste?

La început am cântat în Club A, al Arhitecturii, pentru că m-au bătut colegii mei la cap. La un moment dat, Iulian Vrabete, care cânta pe vremea aia într-un grup numit Basorelief, care e cu un an mai mic decât mine şi era student la Arhitectură şi el, începuse să repete pentru festivalul de jazz de la Sibiu.
El cu Relu Biţulescu la tobe repetau la Grigore Preoteasa şi la un moment dat am trecut eu pe acolo şi am cântat nişte cântece. De fapt el l-a chemat pe Florian Lungu să mă audă pe mine acolo cântând cu ei.
Florian Lungu când ne-a auzit mi-a zis „gata, tu vii la Sibiu". I-am spus că nu merg la Sibiu, că acolo e concurs şi că nu mă interesează. „Nu, nu, cânţi direct recital împreună cu ei", mi-a zis.
Au dublat aproape recitalul astfel încât să-şi facă şi ei recitalul, să am şi eu recitalul meu. Am fost un fel de invitat al formaţiei Basorelief.
Prima ieşirea a mea din Club A a fost împreună cu ei la un festival de jazz şi rock de la Braşov care se întâmpla în decembrie 1989, care era un fel de preambul al festivalului de la Sibiu care pe vremea aceea era în martie.
La discuri m-au bătut la cap Nicu Alifantis şi cu formaţia Post Scriptum. Îmi spuneau că trebuie neaparat să fac discuri. Eu le explicam că ce cânt eu nu se prea poate pune pe discuri din motive evidente. Ei susţineau că am destule cântece care n-au nicio legătură cu politica şi că e păcat să nu existe.

Alexandru Andrieş concert cu Nicu Alifantis. Sursa: alexandries.free.fr
Atunci, de gura lor, am făcut repede o casetă, doar eu cu chitara, şi am lăsat-o la poartă la Electrecord. Nu m-am gândid că o să mă caute vreodată cineva.
Surpriza a fost când au sunat aici la şcoală şi m-au întrebat când vin să trag discul. Am crezut că e o glumă, dar mi-au spus că le-a plăcut foarte tare şi să vin să imprim. Eu n-aveam ce să imprim, nu scrisesem partituri, nu repetasem cu nimeni.
M-am dus atunci la Timişoara, la cei de la Post Scriptum şi le-am spus: "voi aţi fost cu ideea asta, acum puneţi mâna şi munciţi!". Asta este povestea primului meu disc.
Cei care sunt "de vină" că eu am apărut pe disc au fost Daniela Caraman-Fotea şi cu Vasile Şirli, care era director executiv Electrecord, şi domnul Cărăpănceanu care era redactor. El a fost primul care şi-a dat cu părerea.
Dacă nu erau oamenii aceştia poate că nu ştia nimeni că eu cânt. Şi asta nu însemna că erau mai proaste cântecele mele, poate că erau la fel de bune, dar nu ştia nimeni de ele.
Să spunem şi care a fost primul tău disc.
Se numeşte „Interioare", a apărut pe piaţă în 1984 şi în continuare se pare că lumea îl iubeşte foarte tare deşi au trecut atâţia ani.
S-au făcut destule comparaţii de-a lungul timpului cu acest prim disc care este foarte iubit.
E normal să existe aşa ceva. Pe de altă parte era normal şi să iasă foarte bine primul disc din două motive: eu sunt născut în 1954, deci în '84 aveam deja 30 de ani, nu eram un puşti insuficient de matur care ajuns la primul disc pune acolo ce vrei şi ce nu vrei.
Alexandru Andrieş - 1976, Club A. Foto Enrico Popescu. Sursa: alexandries.free.fr
Se adunaseră foarte multe cântece scrise şi s-a făcut o selecţie la sânge, aşa că e un disc la care fiecare cântec este bun sau foarte bun.
În plus, cei de la formaţia Post Scriptum care sunt nişte profesionişti extraordinari şi cântau jazz-rock, pe vremea aceea erau două formaţii de jazz-rock, Basorelief şi Post Scriptum, m-au ajutat să îmbrac cântecele acestea în nişte haine muzicale aproape perfecte.
Şi am mai fost ajutat şi de alţi invitaţi începând cu Mircea Baniciu la baking vocals sau Garbis Dedeian la saxofon. N-avea cum să iasă prost.
Atunci am primit o lecţie grozavă de la domnul Şirli. Eram în studio şi am tot înregistrat variante la o piesă. Nea Freddy Negrescu, inginerul de sunet, ne-a zis să mai tragem o dată. Eu mă cam săturasem şi am sugerat să o lăsăm aşa. Nu ştiam că domnul Şirli e sus la balcon şi ascultă ce facem noi.
Deodată am auzit o voce, care venea de undeva de sus: „domnul Andrieş", nu zicea tovarăşu' niciodată „domnul Andrieş să ştiţi că asta este o întreprindere de stat, nu este ca în Occident, nu plătiţi dumneavoastră studioul, nu vă costă nimic. Avantajul este că dacă vreţi să staţi zece zile la un cântec, zece zile staţi, până sunteţi mulţumit. Nu vă dă nimeni afară de aici".
Mie mi-era jenă cumva, să tot cânt, că îi ţin pe oameni. Mi-a zis: „aveţi grijă, discul rămâne, deci trebuie să fiţi mulţumit de ce se întâmplă acolo. Nimeni nu ştie că aţi stat o oră sau cinci zile la un cântec, n-are nicio importanţă". A fost o lecţie extraordinară.
O lecţie pe care n-aţi uitat-o şi pe care aţi aplicat-o mai la toate albumele ulterioare. Colaboratorii apropiaţi vă consideră perfecţionist şi spun că nu lăsaţi nimic la voia întâmplării. E adevărat?
Asta nu este adevărat. Sunt multe lucruri care pur şi simplu se întâmplă în studiou şi le folosesc în materialul finit. Evident că atunci când se pune problema prelucrării materiei brute sunt cât pot eu să fiu de exigent pentru că mi se pare normal să-ţi respecţi publicul şi să ai un standard ridicat al produsului pe care îl oferi, în special dacă produsul este din zona culturală. Cred că orice artist face la fel.
„Discul are avantajul conservei, poţi să o iei cu tine oriunde, dar nu e proaspătă"
Pe de altă parte, nu trebuie să laşi totul aranjat până la ultimul milimetru pentru că lucrurile nearanjate, dar bune, care se întâmplă, aduc un plus de prospeţime, pe care lucrul acela aranjat şi superorganizat nu-l are. Discul este oricum o conservă, el nu se compară cu un concert. Are avantajul conservei, poţi să o iei cu tine oriunde, dar nu e proaspătă.
E o conservă de muzică, aşa cum cartea este o conservă de literatură, cum ce filmăm este o conservă de imagine, nu este ceva real. Sunt însă foarte bune şi foarte interesante prin posibilităţile de prelucrare pe care ţi le oferă.
Atunci când cânţi ceva pe viu, câteodată iese bine, câteodată iese prost, contează foarte mult reacţia publicului. Asta nu înseamnă că nu este bun cântecul sau nu eşti tu bun.
Pe disc poţi să duci cântecul respectiv până într-o zonă în care tu eşti mulţumit şi cumva de acolo se poate pleca în diverse direcţii atunci când îl cânţi pe viu pentru cei care vor să-l asculte. În clipa în care faci un lucru este normal să faci cât poţi de bine acel lucru, eu aşa cred că trebuie.
Apropo de respectul pentru public, eşti unul dintre puţinii artişti care se gândesc la iubitorii de vinil.
Da, eu sunt un colecţionar de vinil. Am o colecţie de discuri, nu pot spune impresionantă, dar sunt nişte sute de discuri ale artiştilor care îmi plac. Vinilul are avantajul că impune mai mult respect decât mediile acestea electronice. E mult mai spectaculos, pentru că este mai mare. Când te uiţi la o coperta şi la grafica unui vinil ai altă senzaţie.
Pe urmă, prin ritualul pe care îl impune: faptul că trebuie să scoţi discul, să-l ştergi de praf, să-l pui pe platanul pickup-ului, să aşezi braţul acela cu grijă ca să nu-l zgârii, te face cumva mai atent.
E ca şi cum te duci la Operă, te pregăteşti înainte, te îmbraci frumos, nu e ca şi cum mergi într-un club, unde mai bei ceva şi rămâi dacă îţi place, dacă nu, nu.
Criterile pe care am mizat atunci când am ales ca unele discuri să rămână şi pe vinil au ţinut doar de felul cum suna discul respectiv. Nu orice sunet, nu orice fel de imprimare sună bine pe vinil.
Recunosc că de fiecare dată a trebuit să fac rost de bani pentru aceste tiraje pentru că ele nu-şi scot banii pe piaţa românească. Dar măcar un minim pentru colecţionari şi pentru cei care încă iubesc vinilul mi se păre că e normal să fac.
Văd că s-a luat „boala", a făcut şi Nicu Alifantis un disc pe care l-a scos şi pe vinil, iar cei de la trupa Byron cred că o să scoată discul acesta nou, „Perfect", şi în variantă vinil. Aşa că e o „boală" care circulă...
Unele dintre albumele tale sunt însoţite şi de o carte. Cum a apărut „Aşteptând-o pe Maria", cartea, nu single-lul?

A apărut în '91. Înainte de asta, eu am colaborat cu revista „Ştiinţă şi tehnică" şi am făcut partea de grafică şi prezentare pentru almanahul „Anticipaţia", care era o publicaţie unde apăreau diverse lucruri legate de scince-fiction. Şi cum nu i se putea spune SF i se spunea „Anticipaţia".
Sigur că începea totul cu o poză de-a lui Nicolae Ceauşescu şi câteva cuvinte bine alese, după aceea domnul Albescu, şeful de la „Ştiinţă şi tehnică" scria un articol de fond ca să scăpăm şi putem băga diverse lucruri. Acolo au apărut nişte proze foarte interesante.
Dacă ne gândim doar la faptul că, pentru prima dată în România, au fost publicate „Regii nisipurilor", de Martin George R R, „Călăuza" de fraţii Arkadi şi Boris Strugaţki, cartea care a stat la baza filmului lui Tarkovsky, sau „Flori pentru Algernon" de Daniel Keyes. Proze de reper pentru toţi cei care iubesc proza bună nu neaparat proza SF. Pentru toate acestea eu mă ocupam de prezentarea grafică.
În clipa în care am păşit în '90, într-o altă fază a istoriei României, domul Albescu, un domn cât se poate de pozitiv în tot ce face, a venit cu ideea să realizăm o carte care să înglobeze textele cântecelor care până atunci apăruseră pe discuri.
„Aşteptând-o pe Maria", tiraj de 300.000 de exemplare
Aşa s-a născut „Aşteptând-o pe Maria", la care am pus, ca un fel de bonus, single-lul cu cele două cântece. Tirajul a fost de 300.000 de exemplare, ceea ce pentru ziua de azi e ceva aproape imposibil.
Apoi a apărut cartea cu, nu pot să le spun traduceri, variantele mele la cântecele lui Dylan. A fost publicată la o editură din Braşov la momentul în care a fost o aniversare Bob Dylan. A fost cu mult înainte de albumul „Alb şi Negru".
A urmat o carte de proză scurtă „Singur acasă", care a apărut la editura Cartea Românească. Era o carte pe care de fapt, în proporţie de 80%, o scrisesem când eram în liceu, la care am adăugat nişte proze când eram la facultate şi când am depus manuscrisul la Cartea Românească unde, evident, nu a apărut.
După '90, faptul că a fost interzisă era un motiv suficient ca să fie publicată. Eu am fost primul care am zis „nu, vreau să o citesc că poate e o prostie. Faptul că a fost interzisă nu înseamnă că e şi bună". Erau alte criterii înainte, ce nu ţineau de calitate. Aşa că, am luat-o, am citit-o, am tăiat eu zdravăn din ea şi aşa a apărut.
Mult mai recent, au mai apărut două cărţi la editura Vellant. Una este cea care însoţeşte discul „Petală" şi cuprinde de fapt scanarea textelor mele scrise în original şi nişte interpretări grafice, fotografii şi alte lucruri făcute de mai mulţi prieteni. Mi se pare un album interesant de artă fotografică. A doua se numeşte „Desen şi Arhitectură" şi are tot felul de desene de-ale mele din perioada în care încă eram student.
Pe lângă faptul că scrii pentru fiecare album mai multe piese şi multe dintre ele rămân o necunoscută pentru public, mai ai şi obiceiul de a scrie mai multe variante ale aceluiaşi cântec. Ce s-a întâmplat cu acele cântece care n-au fost editate niciodată, dar cu variantele?
Eu scriu oricum, nu pentru album, scriu când am chef să scriu, iar cântecele se adună. Pentru că nu pot să fiu obiectiv faţă de cântecele mele, de obicei selecţia o face Maria Ioana Mântulescu. Am încredere în ea. E foarte bine să vină un ochi proaspăt din afară care să-ţi spună „ăsta-i bun, ăsta nu-i aşa de bun, ăsta merge, ăsta nu merge".
Selecţia se face în funcţie de direcţia muzicală pe care vrem să o dăm albumului. Unele cântece se potrivesc, altele nu se potrivesc. Nu înseamnă neaparat că nu sunt bune, dar nu se potrivesc cu respectivul album.
Că există mai multe variante la câte un cântec şi asta mi se pare normal. Orice artist este tentat să experimenteze şi să încerce tot felul de variante.
Cele care nu ajung pe niciun fel de album sau care nu ajung să fie imprimate în studio, ori să fie cântate în concert, probabil că nu sunt destul de bune şi atunci zac undeva într-un sertar.
Din când în când mă mai uit peste ele pentru că se întâmplă ca unele să fie interesante şi să fi ajuns acolo doar pentru că nu se potriveau cu discul, iar eu să uit de ele. Dar, de obicei, cele care rămân chiar nu sunt de acelaşi nivel şi nu are rost să le arăţi.
Aşa se întâmplă şi cu reeditările digitate care se fac acum şi cu artişti care scot de la naftalină tot felul de cântece care la vremea lor n-au apărut pe disc. Sigur că pentru colecţionarii bolnavi asta e senzaţional, că mai au un cântec care n-a fost niciodată editat.
„Faptul că pe CD încap 70 de minute în loc de 40 cât sunt pe un vinil nu este neapărat un avantaj"
De cele mai multe ori cele lăsate pe afară, dacă le asculţi împreună cu albumul original, îţi dai seama că pe bună dreptate au fost lăsate deoparte, că nu sunt la nivelul celorlalte cântece care au apărut iniţial. Faptul că pe CD încap acum 70 de minute în loc de 40 cât sunt pe un vinil nu este neapărat un avantaj.
Nu te voi întreba care este cântecul care ţi se pare că te reprezintă cel mai tare, ci dacă există vreun cântec pe care l-ai cântat o singura dată?
Probabil că toate cântecele care n-au ajuns pe discuri le-am cântat măcar o dată. Cântecul care mă reprezintă n-aş putea spune eu care este.
M-am uitat pe YouTube şi am văzut că cele mai multe accesări le are în continuare „Cea mai frumoasă zi", dar stă forte bine şi un cântec care este o glumiţă cum e „Şeful" sau „Capul & gâtul" cu „când la femei le vin idei" şi care nu mă aşteptam să fie în atenţia ascultătorilor.

Sunt şi câteva cântece care nu mă aşteptam să fie ştiute pentru că au apărut pe nişte discuri cu tiraje foarte reduse, de câte 300 de exemplare. Am făcut la un moment dat nişte discuri care nu au fost destinate vânzării, pe care le-am dat pe la radiouri şi la câţiva prieteni.

Cel puţin statistic vorbind „Cea mai frumoasă zi" este, la ora actuală, cântecul care mă reprezintă cel mai bine pentru că stă cel mai bine într-un astfel de top al accesărilor pe YouTube.
Să spunem că de fapt nici n-ai vrut să editezi piesa aceasta
Da, eram la Vali Sterian în studiou, el m-a convins. A fost unul din discurile lucrate acolo, ca şi „Texterioare", şi discul cu Dylan „Alb şi Negru", şi „Verde-n faţă". Acesta a fost să fie ultimul disc la care am lucrat împreună cu Vali, din păcate, pentru că am colaborat foarte bine. Eram şi prieteni foarte buni.
Eu nu doream să pun câtecul pe disc pentru că mi se părea că nu e nimic interesant. L-am făcut doar aşa în urma unei discuţii. Lucrul acesta s-a întâmplat şi la primul disc, cu primul cântec de pe „Interioare", „Ea va veni".
La „Ea va veni" discuţia care am avut-o cu un bun prieten a pornit de la faptul că el îmi spunea că tot timpul trebuie să fie ceva original.
I-am explicat că acesta este un mit ca perfecţiunea, nu există în realitate aşa ceva pentru că la câtă muzică s-a scris este imposibil să fii original. Important este să ai ceva de spus. N-ai cum să inventezi ceva ce nu există cu cele şapte note şi să nu se fi făcut până acum, imposibil.
Şi atunci am luat un cântec, care ne plăcea la amândoi foarte tare, a lui George Harrison, am folosit absolut aceleaşi acorduri şi am făcut alt cântec, ca să-i demonstrez că nu asta e important.
Aşa a apărut „Ea va veni" care a fost o joacă, n-a fost făcut ca un cântec care să fie pus pe disc. Dar Dan Andrei Aldea, care la vremea aceea era încă în ţară mi-a spus: „tu dacă vreodată ai să scoţi vreun disc, ăsta să fie primul. Este un cântec extraordinar".
Atunci când am fost în postura să scot într-adevăr un disc, i-am făcut această plăcere lui Dan. E un cântec care e în continuare ascultat şi apreciat.
„Cea mai frumoasă zi", un cântec demonstraţie
Cu „Cea mai frumoasă zi" a fost aşa: discutam despre Sting, care este unul dintre artiştii mei favoriţi, dar aplică destul de des o reţetă foarte simplă: ia nişte chestii din muzica clasică şi le face în felul lui, în zona muzicală care-l reprezintă, care este o combinaţie de jazz cu rock, cu de toate, foarte interesant.
Un prieten mi-a spus că vorbesc prostii. Aşa a apărut cântecul, din dorinţa de a-i arăta acestui prieten că se poate face, fără să fii Sting, fără să-l copiezi pe Sting, fără să-l imiţi pe Sting, dar folosind reţeta lui Sting. Să iei nişte armonii, o secvenţă din muzica clasică, folosită şi răsfolosită, dar să faci un cântec al tău.
"
Din punctul meu de vedere era tot un cântec demonstraţie, nu mi se părea interesant. Dar iar spun: nu este important ceea ce cred eu despre cântecele mele, pentru că eu n-am cum să fiu obiectiv.
E la fel cum o mamă când se uită la copiii ei sunt cei mai frumoşi şi cei mai deştepţi de pe lume, orice i-ar zice altcineva. Şi cântecele, pentru cel care le face, pentru compozitor, sunt tot ca nişte copii şi nu se poate decide care e deştept şi frumos şi care e prost şi urât.
Vali Sterian şi cu Maria Ioana Mântulescu, care erau amândoi în studiou mi-au spus: „ăsta o să fie hit-ul discului, cum să nu îl înregistrăm?" Degeaba le-am spus eu că e o prostie, m-au convins. Şi iată că, au avut amândoi dreptate şi am greşit eu.