Traducere // Translate

Panait Istrati


Panait Istrati, originally uploaded by cod_gabriel.

A fost Panait Istrati un militant socialist, un adept al comunismului, un anarhist? A "fost, asa cum aveau sa-l acuze, deopotriva, si dreapta autohtona si stânga cominternista - un bolsevic trotkist sau stalinist? Ori a devenit - dupa dezmeticirea sa dureroasa din anii 1928-29, când mecanismele de maculare cominternista au declansat atacul de asasinare morala si civica a asa-zisului "renegat" (prezentându-l drept un "agent al imperialismului") - un adept al dreptei de formula legionara fie chiar si în varianta disidentei lui Mihai Stelescu? Renuntarea, dupa periplul de 16 luni prin "tara lui Lenin", la fascinatia modelului sovietic si transformarea fostului prieten al lui Racovski, St. Gheorghiu, I.C. Frimu în "omul care nu adera la nimic" pot fi subsumate unei abdicari de la idealurile sale mai vechi - si din totdeauna - umaniste si umanitare?

Tineretea unui "anarhist"

Privita în datele sale exterioare, apropierea lui Panait Istrati de stânga marxista din România începutului de veac apare - ca si atâtea alte aspecte ale neobisnuitei sale existente - paradoxala, contrarianta si, uneori, nedumeritoare. Manifestarile timpurii ale acestei adeziuni (oscilând între un militantism social de tip sindical si o anume optiune socialista de factura mai mult sentimentala si mai degraba umanitara decât doctrinara) sunt relativ cunoscute si mai ales relativ deslusitoare pentru profilul unui revolutionar ortodox.
În septembrie 1925 (în timpul glorioasei guvernari liberale, al carei regim fusese caracterizat de catre nabadaiosul publicist brailean drept "pasalîcul bratienist"), Directia Politiei si Sigurantei Generale adresa Serviciului Special de Siguranta Braila urmatoarea nota informativa, care poate interesa deopotriva istoria literara, cât si cea politica, a României interbelice: "Avem onoarea a va semnala pe ziaristul comunist Panait Istrati, sosit de curând din Paris, si plecat în orasul Dv., de unde este de origine, rugându-va al (sic !) tine în observatie si a-l semnala la timp autoritatilor respective în caz de deplasare. Comunicându-ne rezultatul." Nota retine atentia, cu atât mai mult cu cât aceasta fusese precedata de un raport confidential al S.S.I Ploiesti în care se vorbeste despre "individul PANAIT ISTRATE", care urma sa soseasca în urbea caragieleasca a "republicanilor" de la l870, "în vederea culegerei de amanunte din viata defunctului socialist Stefan Gheorghiu, care vor aparea într-o brosura" ce ar fi fost sa fie imprimata "cu cheltuiala comunistilor din Bucuresti, Braila si Ploiesti". Cine era "individul" de care Directia Sigurantei Generale se interesa înca din mai l924? De ce trebuia sa fie tinut sub observatie? Si, de fapt, cum ajunsese fotograful sinucigas de la Nisa în vizorul respectivei institutii a statului român?
Primii ani ai începutului de veac si mai ales primele contacte cu cercul socialist "România muncitoare" îl gasesc pe viitorul "Gorki balcanic" pendulând între porturile dunarene si Bucuresti, ducând o existenta nesigura si trudnica. Sunt anii spectaculoasei aventuri istratiene, care începea cu vagabondaje "exotice" (însotite de privatiuni dramatice si experiente insolite în Orient), întrerupte de reveniri în tara, de colaborarea la presa socialista (o vreme va fi chiar angajat ca redactor la ziarul "România muncitoare"), de arestarea si încarcerarea sa în câteva rânduri. Acum se deruleaza cele dintâi secvente decisive ale unei biografii neobisnuite, în care viitorul scriitor îsi intersecta destinul cu fascinantul si problematicul socialist Cristian Racovski, cu fruntasii miscarii de stânga românesti (Gh. M. Bujor, Alecu Constantinescu, I.C. Frimu, St. Gheorghiu si altii). Sunt, în fond, anii cautarii de sine ai celui care, din zugrav itinerant si fotograf ambulant, sinucigas la Nisa, avea sa devina o celebritate "exotica", purtatorul unui mesaj "oriental", cu tenta sociala atât de necesara orizontului de asteptare al stângii franceze postbelice de obedienta cominternista, care îl va "adopta" si apoi repudia la ordinul Kremlinului.

Omul de pe strada

Fapt semnificativ, pe Istrati l-au atras, mai presus de toate, oamenii, personajele sincere, autentice, care întruchipau idealul social catre care se îndrepta, pe care asa îl descoperise, el -"omul de pe strada". Pâna la capatul târziilor dezamagiri ce i-au grabit sfârsitul, acest fantast personaj don-quijotesc a crezut ca "singura, prietenia poate revolutiona viata. Aceasta prietenie care adauga de la sine si îndeparteaza neîntelegerile, care iarta greselile si împinge pe om spre perfectiune - gratie caldurii sufletesti - am cautat-o si am gasit-o în miscarea socialista."
Cel care se va defini mai târziu drept "un revoltat înnascut" a început sa scrie înca din 1906 la România muncitoare, la ocazionalul Calendar al muncei (1909-1912), la Viata sociala, dar si la Adevarul si Dimineata (1909), sau la Lupta zilnica si Revista transporturilor (1915-1916). Nu ratiunile teoretice si ideologice îl vor împinge sa participe (în 1909) la manifestatia de protest împotriva expulzarii din tara a lui Cristian Racovski sau la greva muncitorilor portuari braileni din anul urmator, ci, pur si simplu, obsesiva sa nevoie de "înfratire cu cel învins", nazuinta catre "dezrobirea omului îngenunchiat". În urmatorii ani pâna la razboi, activeaza aproape ca un militant - secretar al sindicatului muncitorilor din portul Braila, participant (în l9l0), ca delegat al muncitorilor portuari, la congresul de reconstituire a PSDR, apoi secretar al "Cercului de editura socialista", participant (în 1912) la al doilea congres al PSDR si, în acelasi an, angajat în redactia "României muncitoare" etc.
Rezulta de aici profilul unui socialist (fie chiar si neînregimentat în structurile de partid) de genul batrânului Gherea, al lui Stefan Gheorghiu, I.C. Frimu, Gh. Cristescu s.a.? Ce se poate deslusi, dincolo de miscarile sufletesti pe care le dezvaluie luarile sale de pozitie din presa socialista, antrenarea sa în câteva episoade importante ale relansarii miscarii politice de stânga din România antebelica si mai cu seama din marturisirile cuprinse în proza confesiva de mai târziu? "Am aderat la socialism - citim în restituitoarele sale Pagini de carnet intim - nu din cauza unor argumente teoretice sau practice, ci din dragostea mea pentru viata, pe care o voiesc mai frumoasa, mai omenoasa. Am aderat nu ca sa-i cer marirea salariului si putin mai multa libertate, ci pentru a-i reclama dreptul omului de a dispune de soarta lui." De altfel - precizare importanta, tipic istratiana - "Despre socialism nu citisem înca nimic, dar, în urma marilor miscari în portul nostru' auzisem ca el înseamna dreptate pentru cei obiditi si vazusem un om ucis în bataie la politie, fiindca fusese socialist...". Este modul sau de a gândi, de a vedea lucrurile, de a privi (sau de a însfaca) viata, atunci când aceasta îl înghiontea si burdusea în toate chipurile.
Sigur ca publicistul din presa socialista a anilor l906-l9l6, admiratorul înfocat (pâna în l928-29) al experientei sovietice si al sistemului pe care mai apoi avea sa-l simta pe propria sa piele dupa întoarcerea din URSS, adeptul fascinat al "revolutiei mondiale" credea la început ca "socialismul cuprinde în sânul sau toate virtutile pe care în zadar le cautam în faptele servitorilor lui Dumnezeu: dreptate, bunatate, cinste, cumpatare, cultul frumosului si, mai presus de orice, o adevarata înfratire cu cel învins de viata." Asa îi întelegea (sau imagina) autorul Chirei Chiralina pe socialisti. Sau, cel putin, asta astepta, asta cauta el: "o adevarata înfratire cu cel învins". Fapt semnificativ, aderarea sa nu avea sa fie, în ciuda afirmatiilor sale prapastios-categorice si "compromitatoare", nimic altceva decât o nesfârsita tânjire dupa ceea ce este esential omenesc: "Nu se poate salva decât umanitatea sau nimic", va afirma în 1929, dupa ce scrisese cartea despre Soviete.

Spovedania unui rebel

Ciudat acest "revolutionar" nonconformist, acest "socialist" cu aparenta de anarhist, care credea în chipul cel mai sincer ca "ordine noua trebuie sa intervina în rânduiala vietii noastre, obligându-ne sa fim oameni"! O înregimentare a sa efectiva nu a fost posibila niciodata; cum ar fi putut sa devina membru de partid si cum ar fi putut sa se subordoneze "disciplinei de partid" cel care a purtat mereu un "razboi al sau", o lupta surda (sau afisata) pe cont propriu pentru cauza celor care "stiu sa sufere". În fond, ce putea sa fie acest problematic Istrati, decât un sentimental incurabil, atras de socialisti si care a început sa mârâie (si asta înca din anii l9l0-l9l2) atunci când Racovski obisnuia a-si "învârti bâta catehismului socialist". O scrisoare deschisa, publicata târziu, dupa razboi (în revista social-literara "Omul liber", de la Bucuresti) ne pune în garda si ne ofera posibilitatea sa surprindem chipul neobisnuit în care se misca printre "tovarasii" sai independentul spirit istratian. "Si ar fi voit tovarasii mei pretiosi - scria în l925, scriitorul revenit pentru scurt timp în tara - sa faca din mine o morisca proletariana, sa racnesc ca un turbat de dimineata pâna la miezul noptii pe la întruniri, sa fac arta, ajustata pe calibrul gustului lor alimentat de foiletoanele presei burgheze sau române cu tendinta, în care fabricantul sa fie un porc, iar dragutul de lucrator o pasarica torturata..."
Trebuie sa fi fost, fara îndoiala, un camarad incomod, pentru activistii care invocau "linia" si preceptele sacrosancte ale "catehismului" revolutionar, acest rebel si insurgent discipol, fostul "baiat de pravalie cu patru clase primare". La congresul socialistilor români din l912, acelasi Racovski avea sa vestejeasca ("condamnând"- cum se va spune mai târziu, în limbajul sofisticatei retorici partinice - "cu mânie revolutionara") "sentimentalismul", pe motiv ca "este o primejdie pentru miscarea revolutionara. Or, proaspatul neofit, desi ura nedrepatile si dorea sa lupte "cu toate puterile" împotriva "regimului burghez", nu întelegea sa îsi reduca viata numai la atât, mai ales ca - înca de pe atunci - marturisea: "Mi-e groaza de repetarea într-una a acelorasi argumente - baza oricarei propagande." În fond, nu despre o despartire de idealul socialist era vorba, ci de o alta perspectiva. "As vrea sa le mai spun, afirma în l924, într-o scrisoare deschisa din "Adevarul literar", ca daca pentru ei lumea e împartita în bogati si saraci, sa mi se îngaduiasca sa cred ca pentru mine lumea mai e împartita si în oameni care se nasc liberi si oameni care se nasc robi." Asa încât, nu este greu de întrezarit dimensiunea profund nedogmatica a militantismului istratian, cu atât mai incomod, cu cât, "Neîntelegând solidaritatea necesara acestei realizari si nevrând sa împart tristul destin al clasei mele, mi-am facut propria revolutie, am refuzat regimului capitalist oferta de a-mi exploata munca în schimbul unei existente ca vai de lume si am pornit în lume, rontaind o roscova în bataia soarelui..."

"Renegatul" din 1929

Cu asemenea gânduri despre activitatea militanta, nu e greu de înteles obstinatia cu care propaganda cominternista îl va numi, în mod repetat, pe "renegatul" din l929 un "anarhist".
Oricum, ecuatia sufleteasca istratiana nu putea sa încapa în patul procustian al dogmaticii, al alinierii neconditionate si al subordonarii de tipul Barbusse. Cum sa nu fie repudiat, pâna la urma, incomodul ratacitor, ramas credincios sie-si într-o optiune esentiala ca aceasta: "Mi-e imposibil sa urasc mai mult decât am dreptul...Iata din ce-i alcatuita credinta mea revolutionara: numai din sentimente, comoara sufleteasca ce-si afla cea mai frumoasa expresie în prietenie."
"Suspect" devenise Istrati nu doar în ochii "tovarasilor de drum", ci mai cu seama ai autoritatilor, care s-au confruntat cu insurgentele sale publicistice cu totul îngrijoratoare. Activitatea sa în presa socialista a anilor l906-l9l6 este, mai mult decât orice, revelatoare pentru identificarea profilului sau de necontenit revoltat. Dincolo de juvenilele accente ale unui condeier în formare, se simte suflul polemic si spiritul incendiar al scrisului jurnalistic de mai târziu. Gazetarul acesta, aflat (cum ar fi spus Stefan Roll) pe "baricada din calimara", deschide focul în toate directiile: asupra liberalilor si premierului, care, dupa razboi, avea sa instituie al doilea "vizirat" bratienist (Satirii nostri politici, Premierului..., Dispretul de viata la liberalii nostri), înspre nationalismul antisemit din acei ani de formula Iorga, A.C. Cuza (Isprava d-lui Iorga, Demagogii contemporani. Asupra conferintei d-lui Iorga la Braila), înspre conservatorii de toate culorile, fie ei de sub pulpana venerabilului Gr. Cantacuzino-Nababul, Take Ionescu sau Al. Marghiloman (Incident semnificativ, Pentru d. ministru de Interne ), asupra monarhului (Turburatorii "ordinei publice", Regele "pacei"), înspre Costinestii si Ferekizii "nemuritori", cu care se razboise cândva si Eminescu (Portofoliul minciunei, "Facla" la puscarie?), înspre C. Mille (O amintire pentru istoricul "Adevarului"), înspre popimea decazuta si pacatoasa (Biserica si popi, Monstruoasa fapta a unui diacon) etc.
Este aproape un razboi pe toate fronturile, "un razboi total" si uneori verbul muscator nu ocoleste nici macar propria sa "tabara". (Înca în 1911, Istrati vorbea despre "un fel de soia sindicala aparuta la orizontul miscarilor muncitoresti din tara" - vezi articolul Unor "idealisti" suspecti.) Mai târziu avea sa invoce spiritul de pricopseala al "revolutionarilor cascavalagii".
Ratacitorul care pornise în lume "rontaind o roscova în bataia soarelui" ataca, "la baioneta", deopotriva, cameleonismul politicianist si mercenariatul scribalailor în serviciu comandat (Prostituatii condeiului este edificator). Ca si Eminescu alta data, cel care semna în presa socialista P. Braileanu sau Istratian Delabraila, desi scria într-un saptamânal socialist, nu facea deosebiri de partid atunci când era vorba sa dezvaluie impostura, în primul rând cea morala.
În fond, cel care scria pe atunci în presa socialista reînvia în mod involuntar tipul de discurs al nefericitului publicist de la "Timpul", analistul cel mai sever si mai lucid, poate, care dezvaluise cândva "patologia societatii noastre". Sunetul eminescian al unei pagini ca aceasta e cu totul izbitor: Sprijiniti de un cotidian socialist, care sa nu aiba nici o rezerva de facut, nici un om de crutat, nici o ambitie de acoperit; care sa rascoleasca mosiile, fabricile, atelierele si uzinele Carolilor, Bratienilor, Costinestilor, Ferekizilor si ale altor reptile de unde sa puna sub ochii poporului exploatarea lor mîrsava..."

Despre "Sleahta liberala"

Daca sistemul represiv ar fi functionat în România "oligarhica", precum în Rusia stalinista, atunci unui astfel de spirit rebel i s-ar fi închis de mult gura. În 1908, el putea sa scrie despre "toata sleahta liberala" si despre faptul ca guvernantii partidului care reprimase rascoalele care au însângerat întreaga tara festiva si jubiliara a cvadri-decenialei dinastii germane sunt "asa de compromisi, încât nu mai au cum sa se compromita". Publicistul concluziona: "Sa nu li se strice rostul. Iata ce vor guvernantii." În ce masura devenise incomod tânarul acesta, ne putem da seama citind, într-un text din l909, despre "Tartuffii si Machiavelii acestia care se supara foc cînd îsi insulta reciproc vreo "Lili" favorita...", sau despre chipul în care "Un Bratianu. Machiavel sau Bismarc, apropiindu-se de public, într-o atitudine ipocrita", ar tine vreun discurs...
Virulenta pamfletara în polemica antiliberala, pe care o purta fostul hamal din porturi, se va razbuna mai târziu, când Istrati va fi numit "tradator", "vândut" sau "bolsevic". Ochiul vigilent al Sigurantei îl va fixa cu staruinta, dupa razboi. Motivele erau prea destule. Într-un articol precum cel intitulat Reflectii sociale, se putea citi o astfel de diatriba anti-liberala, care spulbera mitul gaunos al "Belgiei Orientului" în chipul cel mai violent: "De doi ani încoace - asadar, dupa represiunile sângeroase din 1907 - tara româneasca este teatrul unui neîntrerupt sir de drame... în nici o tara din Europa muncitorimea nu a avut de îndurat un atât de necurmat martiriu ca în "cuibul civilizat din Orient", de la rascoala încoace si sub domnia guvernului rosu". Nici macar în Transilvania regimului dualist "nu s-a auzit cel putin ca un taran român sa fie batut la falanga, sa i se necinsteasca fata, sau sa fie buzunarit ziua în namiaza mare de catre jandarmii rurali, ca dincoace de munti, în patria proslavita si sub ochii tuturor."
Cum în l9l6 incisivul jurnalist parasise tara, stabilindu-se în Elvetia (cu doar câteva luni înaintea intrarii României în razboiul pentru întregire nationala), invocând o motivatie, exploatata apoi incriminatoriu de catre numerosii sai adversari, ("nu numai pentru ca nu aveam nimic de aparat - va marturisi ulterior cu o naiv-compromitatoare sinceritate), si nu sunt de talie a apara o "mosie", chiar daca as avea-o, dar si din convingerea ca o natiune si o limba nu pier decât dupa ce si-au împlinit rolul istoric."), scriitorul lansat în Franta avea sa fie hulit (si haituit) o data cu prima sa revenire acasa, în vara anului l925. Fostul "militant" avea parca vocatia gesturilor nastratinesti. Invitat de catre Societatea Academica "România Juna" sa colaboreze la un almanah destinat omagierii poetului national si strângerii de fonduri pentru ridicarea unui monument celui care nu avea unul "în tara unde toti politicienii sunt eternizati în bronz", scriitorul raspundea în chipul cel mai neasteptat, într-un articol extrem de "ciudat" - Între Neam si Umanitate - care a stârnit imediat replici vehemente, cea a lui Octavian Goga (Pânze de paianjeni, din revista "Tara noastra") fiind memorabila. Ceea ce a atras atunci atentia a fost, asa zicând, "anti-eminescianismul" lui Panait Istrati care invoca un principiu "internationalist"(la acea data cu totul îngrijorator în situatia contestarii din afara a noilor granite ale României întregite): "Idealurile nationale de pace si bunastare contravin aspiratiilor primitive cladite pe frontiere si baionete..." Mai mult decât atât, paradoxalul personaj afirma: "Ma intereseaza nu ceea ce poarta un drapel, ci numai ce e umanitar." Articolul care a scandalizat atât de mult nu era expresia unei atitudini de fronda (autorul revenit din exil nefiind un denigrator), ci a unei optiuni, ce-i drept contrariante : "Eminescu s-a condamnat pe sine însusi, si-a marginit propria sa opera la o meschina notorietate nationala când, ca ideal de progres uman, s-a multumit sa doreasca doar binele tarii sale." Un ideal "strâmt", credea el, reductibil la acel "bine", inacceptabilul pentru un "internationalist" declarat, pentru simplul motiv ca este "închis între frontiere". Înca si mai mult, poetul n-ar fi stiut sa se ridice "deasupra granitelor", faurind astfel "arme otravite de care s-au servit demagogii nationali ca sa se pricopseasca..." În sfârsit, faptul cel mai grav pentru "nemuritorul cântaret" al pamântului "de la Nistru pân' la Tisa", "Idealurile de pace si de bunastare - credea Istrati cel "internationalist" - "contravin aspiratiilor primitive cladite pe frontiere si baionete..."

În atentia Sigurantei Generale

Cum sa nu fi stârnit asemenea opinii suspiciunea organelor specializate ale Ministerului de Interne? Un an mai târziu, scriitorul era din nou în atentia Sigurantei Generale, care semnala (în noiembrie l926) faptul ca "se intentioneaza aducerea si raspândirea în tara a brosurii Au pays du dernier des Hohenzollerns, care cuprinde neadevaruri si insulte la adresa autoritatilor si tarii noastre. Aceasta brosura are o prefata scrisa de PANAIT ISTRATE." Textul istratian denunta "ororile" si "faradelegile" din Balcani si deplângea soarta militantului socialist M. Gh. Bujor (implicat, la sfârsitul razboiului, în activitatea subversiva a unui "Comitet revolutionar" din Odessa care avea ca program de actiune nimic altceva decât provocarea unei revolutii în regatul român) si pe cea a studentului basarabean Pavel Tcacenko (arestat si condamnat de catre autoritatile românesti cu prilejul respingerii provocarii de la Tatar Bunar).
Cum sa nu ceara Directia Sigurantei Generale "a se împiedica aducerea în tara si raspândirea acestei brosuri, când în finalul incendiarei sale prefete, Istrati exclama exasperat: "Sunt comunist, bolsevic, anarhist, sunt tot ce voiti! Iata cele doua mâini ale mele: legati-le! Si împuscati-ma, fara judecata, asa cum se face în fiecare saptamâna în patria mea... România sugrumatorilor!"
Utopismul nedezmintit al "internationalismului" istratian îl împinge spre gesturile si atitudinile cele mai surprinzatoare, cum ar fi apelul precipitat (în vara anului l928) catre R. Rolland, prin care îi solicita acestuia sa intervina grabnic pe lânga autoritatile austriece pentru a împiedica expulzarea în Ungaria a fostilor demnitari ai Republicii Sfaturilor - Bella Kun, Georg Lukacs si Zoltan Lippay - a caror extradare ar fi însemnat un "asasinat premeditat". Mai grave înca si aproape inexplicabile vor fi pozitia si declaratiile sale (tot în l928) în Ucraina: "Ma grabesc sa salut proletariatul ucrainian care a suferit atâta si sa-i spun, în numele poporului oprimat al României, ca el trebuie sa faca totul pentru a elibera proletariatul român care geme pe celalalt mal al Nistrului..."
Este greu de spus ce era de fapt Panait Istrati în a doua parte a anilor '20. Fostul "socialist" dinaintea razboiului, care marturisea ca "în miscarea noastra revolutionara am fost întotdeauna un diletant înflacarat", nu era la primul gest public hazardat. Din acest punct de vedere, anul l929 avea sa se dovedeasca unul decisiv, aproape "fatal" pentru destinul istratian.

"Nici revolutionar de profesie nu sunt si nu voi fi niciodata"

Desigur, nu ne putem îndoi de buna sa credinta (nici macar atunci când ne contrariaza în chipul cel mai izbitor), dar o explicatie trebuie sa gasim luarilor sale de pozitie de dupa razboi. Fara a ne hazarda în supozitii psihologizante (trauma tentativei de sinucidere de la Nisa, "iluminarea" sa dupa ce a fost "descoperit" de catre Romain Rolland, complexul de "paria" nerealizat în propria sa tara etc.), credem ca o "cheie" pentru descifrarea paradoxalului personaj care stârnea atâtea valuri dupa razboi poate fi gasita în "revelatia" pe care i-a produs-o neostenitului cautator al justitiei pentru deznadajduitii vietii acel fascinant debut anuntat de istoricul Octombrie rosu, care l-a subjugat total. Mai vechiul si nepotolitul sau radicalism "haiducesc" a reactionat în chipul cel mai izbitor la ceea ce va numi "teribilul acid sulfuric: bolsevismul" si care raspundea (asa cum a crezut mai bine de un deceniu) orizontului sau de asteptare exasperat. "Crescut la marginea somnoroasei miscari social-democrate, care avea sa arunce proletariatul, în chip atât de odios în primul razboi mondial - citim într-un text memorialistic de o relevanta deplina -, m-am complacut totdeauna într-un sindicalism bataios. Am fost partizanul cuceririi puterii politice prin orice mijloace. Nu era o convingere formata din carti, ci o chestiune cu totul de temperament. Asa ca dupa aparitia bolsevismului, dupa Zimmerwald si Kienthal, acesta ma subjuga prin forta, precizia si curajul sau." Asadar, marturisea fara echivoc Panait Istrati, "Aderai la bolsevism, numaidecât a doua zi dupa Revolutia din Octombrie."
Marturisirile sale trebuie privite, daca nu cu circumspectie, cel putin cu o anume rezerva: este vorba despre o aderare (la fel ca si în cazul optiunii pentru socialism) asa cum o întelegea el! Adica, în primul rând dintr-o perspectiva umanista si nu doctrinara. De buna seama, daca ar fi ramas în Uniunea Sovietica - asa anunta entuziasmat în l927 - probabil (mai mult ca sigur) ca ar fi avut soarta lui Racovski, Victor Serge sau Trotki. "Adeziunea mea publica la bolsevism", pe care o anunta (înca în l9l9) în articolul Tolstoism sau bolsevism, era, în fond, la fel de problematica pe cât se va dovedi si desprinderea sa de iluziile privind virtutile experimentului din "Meca comunismului". Într-o scrisoare din l924 (Catre cititorii mei din România, aparuta în "Adevarul literar" si apoi cuprinsa în volumul târziului sau debut ca scriitor român - Trecut si viitor, editura "Renasterea", Bucuresti, l925) afirmase, mai dezamagitor si deslusit ca oricând pentru fostii sai "tovarasi de drum": "Prietenilor vechi, care au umplut puscariile nationale si cu care am suferit, as vrea sa le spun ca niciodata drumul lor n-a fost cu totul al meu, nici predictiile lor, cu totul ale mele. Ca niciodata n-am putut sa ma împac cu un partid, ca nu e în firea mea sa ma supun unei hotarâri când aceasta hotarâre nu-mi convine, si ca daca as avea în mâini puterea lumii, n-as sti ce sa fac cu ea, convins fiind ca omului poti sa-i iei, dar nu sa-i dai cu sila." Ambiguitatile personajului, care evolueaza dezinvolt printre contradictiile inevitabile complicatei sale tipologii umane, vor culmina cu "aventura" istratiana în URSS (octombrie l927-ianuarie l929), adevarat capitol de roman existential, pitoresc si dramatic totodata, pe masura acestui erou, deopotriva nastratinesc si don quijotesc.
În ianuarie l929, Istrati se întorcea precipitat în Occident. La Paris este prada unei grozave agitatii, despre care avem relatarea amanuntita a lui Boris Souvarin. Ceea ce va urma este - înca o data - tipic istratian. Se întâmplase ceva neasteptat, naucitor, cu totul izbitor. În toiul entuziasmelor care îi umbrisera luciditatea, Istrati întrezarise, în lungul sau periplu prin URSS, sau mai degraba presimtise (dar pentru o vreme "uitase") ceva grozav de tulburator: "o tara unde nu e de glumit...Nu o poti scalda: e totul sau nimic...Mai poate exista îndoiala?" Semnele (pe care nu le poate ocoli si nici ignora), precum si tot mai nelinistitoarele interogatii se înmulteau, mai ales ca, dupa toate declaratiile flamboaiante de adeziune, "scriitorul proletar" din România "oligarhica" reusise o vreme sa calatoreasca (împreuna cu Kazantzakis), nesupravegheat de organele "binevoitoare" si vigilente de a caror atentie nu va fi scutit nici la întoarcerea în propria-i tara. "Atunci o îndoiala serioasa ma cuprinse: ce era, la urma urmei, Opozitia asta? Ce vroia ea? Si de ce nu i se permitea sa se exprime la tribuna sau în vreo gazeta a ei?"

Sub tirul presei moscovite si bucurestene

În ciuda declaratiilor flatante pentru gazde ("Am hotarât sa ma stabilesc definitiv în Uniunea Sovietica.", "Am de gând sa ramân aici. Ma simt la mine acasa.", "Aici am sa-mi sfârsesc zilele." etc.), prietenului sau, olandezul A. M. de Jong, îi scria, într-o evidenta stare de confuzie: "Tu nu poti fi comunist (eu unul nu stiu ce sunt), dar trebuie sa aperi Uniunea Sovietica împotriva atacurilor mârsave..." etc. Abia întors la Paris, este asaltat de gazetari. Trei interviuri (în publicatii cu orientare strident diferita) atrag atentia, în februarie-martie, asupra "lepadarii" sale, a "conversiunii" ideologice, daca nu chiar a "tradarii" fostului "bolsevic": cel acordat lui Fréderic Lefevre ("Les Nouvelles Litteraires"), cel pentru publicatia trotkista "Contre le Courant" (Magdalena Paz) si cel din ziarul cominternistului H. Barbusse ("Le Monde", realizat de A. Habaru). O luna mai târziu, vor începe punitivele atacuri moscovite. "Represiunea" este initiata de catre "Literaturnaia Gazeta", prin articolul lui Boris Volin Fatarnicul Istrati. Va urma, în toamna, tirul încrucisat al presei moscovite si al celei bucurestene.
Deocamdata, afirmatiile "fiului ratacitor" sunt relativ moderate si contradictorii: "Nici revolutionar de profesinue nu sunt si nu voi fi vreodata... Nu sunt trotkist. Nu sunt decât omul de pe strada.", îi declara lui F. Lefevre. Si apoi, cu totul pe neasteptate (imprevizibilul Istrati contrazice, ca de obicei, toate asteptarile): "Trotki sau opozitia sunt rezerva de aur a revolutiei ruse. Fara aceasta rezerva nu vad cum ar putea exista un progres revolutionar în Rusia si în lume. S-ar bate pasul pe loc, s-ar împotmoli." În sfârsit, parca pentru a spulbera cu totul asteptata sa dezicere de sovietism, adauga la fel de abrupt (scandalizând pe toata lumea - pe "democratii" dusmani ai Sovietelor, pe oamenii Kremlinului si pe trotkisti): "Pentru mine, Stalin si Trotki sunt amândoi buni revolutionari." Si pentru ca scandalul (pe care - involuntar - pare a-l cauta cu lumânarea) sa fie deplin, mai trânteste o nastratineasca judecata istratiana: "N-am vazut în Rusia contrarevolutionari veritabili, cu exceptia funestului aparat birocratic alcatuit din rozatoare - comuniste sau fara de partid -, care ameninta cu demolarea mareata opera a Revolutiei din Octombrie...
Ce se putea întelege din asemenea declaratii contradictorii? În fond, la începutul anului l929, "marturia unui scriitor proletar" (cum se intitula interviul luat de Magdalena Paz) continea tot atâtea afirmatii câte negatii. "Desigur, exista în Rusia fapte urâte, cruzimi care nu sunt cunoscute aici..." Si apoi, în cea mai tipica maniera a paradoxului istratian: "Totusi, umanitatea va vedea iesind de acolo viata senina si cinstita, de mâine." Adevaratul scandal avea sa înceapa în toamna. În decurs de numai doua luni, ostilitatile sunt reluate din toate directiile: de la Moscova, de la Paris, de la Bucuresti. Începutul îl face - cum altfel? - nelinistitul Istrati: el publica succesiv ciclul de reportaje despre Lupeni (în revista social-culturala bucuresteana "Lupta"), tipareste în "Nouvelle Revue Française" incendiarul text L'Affaire Roussakov si în sfârsit, dupa doar câteva saptamâni aparea întâiul volum - Spovedanie pentru învinsi - din demascatoarea trilogie Vers l'utre flamme. Aproape simultan, Istrati este atacat la Moscova în "Vestnik Inostranoi Literaturî" (articolul Magazin universal de ideologii) si "Pravda" (Un haiduc al literaturii. Panait Istrati - agent al serviciilor de siguranta române), iar la Bucuresti de catre "Curentul" lui Pamfil Seicaru (în trei numere consecutive) si de catre revista "Vremea"

"Nu fusesem un comunist, ci numai un om"

Revenirea, pentru a doua oara, în tara a "scriitorului comunist" pe care un stângist de obedienta moscovita precum Henri Barbusse îl va numi "le hażdouc de la Surete", (exact în timp ce la Paris îi apareau cele doua lucrari care contineau senzationalele sale dezvaluiri despre regimul stalinst) era urmarita cu strictete tocmai de catre organele Sigurantei si politiei, care informau (cum citim într-o nota a Inspectoratului Regional de Politie Timisoara de la sfârsitul lunii august) ca acesta "agita în mare masura spiritele muncitorilor, compromite conducerea tarei si întreaga administratie". Doua saptamâni mai târziu Directia Generala a Politiei informa inspectoratul regional din Iasi despre apropiata sosire a lui Istrati, care, potrivit unei informatii - de altfel neîntemeiata - aparute în presa, "lucreaza la organizarea unui nou partid al muncitorilor români"... De fapt, "înarmat cu cele mai bune intentii la adresa Potrivit unei note a Ministerului de Interne din ll septembrie l929, în baza unei autorizatii eliberate chiar de catre titularul ministerului, Al.Vaida-Voievod, scriitorul, "însotit de profesorul Romulus Cioflec, a luat legatura cu vaduvele victimelor de la Lupeni si a vizitat spitalul." Ce scria, ce credea si ce astepta nedezmintitul fauritor de iluzii, adresându-se noilor guvernanti "dintr-un simtamânt de datorie cetateneasca"? Dupa ce vazuse ce era de vazut, ascultase si întelesese cum stau lucrurile în acel fragment de viata din "România reala" si nu din cea "oficiala", la capatul a trei saptamâni în care "alerg ziua si noaptea, ca sa ma încredintez de cele ce se petrec între Timisoara si Lupeni", dupa ce "Am vazut, am pipait lucruri dureroase si triste.", în primul episod al serialului (care va declansa imediat atacul sustinut al ziarului "Curentul"), scria: "Fie-mi îngaduit sa le spun pe sleau, în speranta ca cuprinsul lor va contribui poate sa deschida ochii oamenilor ce sunt azi la cârma tarii si prin aceasta sa aline, fie cât de putin, suferintele celor multi din care ma trag."

"Un om neserios"

Articolele din "Lupta" au aparut între 24 septembrie si 2 octombrie. Chiar a doua zi, pe 25 octombrie, Nichifor Crainic publica în ziarul lui Pamfil Seicaru, sub titlul "Un om neserios", un articol incriminatoriu, în care , "denuntându-l" - vezi Doamne - pe "calomniatorul de profesie" si actiunea sa - cum altfel decât "dusmanoasa", de vreme ce "defaimarea" se raspândea prin "sensibilitatea credula a tu.

Un comentariu:

Steve Finnell spunea...

you are i9nvited to follow my blog