"Lucrez de azi pe mâine, cu dalta şi ciocanul"
 Silviu Purcărete transpune imaginile în cuvinte |
"Faust" a fost decretat nu doar la Festivalul de la Edinburgh piatra preţioasă a iluziilor. Lumea şi-a amintit de spectacolul proiectat în urmă cu două decenii, în 1991, tot la Edinburgh, şi tot de Silviu Purcărete, "Ubu Rex cu scene din Macbeth". A fost o revelaţie şi acest spectacol al marelui regizor, construit pe textul repertoriului clasic, al absurdului, care e semnat Alfred Jarry. Cine a văzut "Danaidele" după Eschil, montările din Anglia cu "Decameronul", "Fedra", "Furtuna", "Orestia", "A douăsprezecea noapte", "Titus Andronicus", "Macbett" nu poate decât să preţuiască liniştea şi modestia înţelept-ironică a lui Silviu Purcărete, "inventivitatea sa strălucitoare". El lasă altora orgoliile şi războaiele vanităţilor estetice.
Silviu Purcărete nu caută nici creasta de val a succesului, nici reflectoarele orbitoare, nici covoarele gloriei călcate la marile festivaluri. Deşi are parte de ele cu prisosinţă. Este genul de regizor care preferă să se împlinească prin operă, şi nu să vorbească despre ideile sale. Îşi asumă condiţia de creator, şi nu pe aceea de comentator al unei opere. Are o intuiţie deosebită în descoperirea şi punerea în valoare a actorului.
Arta de a dialoga a lui Silviu Purcărete
Silviu Purcărete este un uriaş vizual. El vede precum un ochi ciclopic colcăiala lumii. Şi unde e căutată esenţa vieţii, unde e răscolit elixirul vieţii? În tot ceea ce puritatea şi moralitatea socială refuză, condamnă, vituperează.
Silviu Purcărete aduce pe "scena " spectacolelor sale lumea carnavalurilor, a bâlciurilor, a târgurilor în care se amestecă măscărici, înghiţitori de flăcări şi săbii, dar şi geambaşi şi măgăruşi. Lucrând cu scenografi, creatori de costume şi compozitori geniali, de care-l leagă afinităţi elective, precum Stürmer, Vasile Şirli, Lia Manţoc, Dragoş Buhagiar, cu actori care fac parte dintr-un blazon unicat al teatrului românesc şi european, precum Ilie Gheorghe şi Ofelia Popii, sau cu Constantin Chiriac, directorul Teatrului "Radu Stanca", Silviu Purcărete a creat şi recreat de fiecare dată în spectacolele sale lumea ca un alai - în trecere şi petrecere - din carnavalescul, grotescul şi pitorescul existenţei noastre.
Infernul cu miros de Paradis
Carnavalurile antichităţii şi ale Evului Mediu, Rabelais, Ioan Budai-Deleanu, cu a sa barocă "Ţiganiada", Caragiale cu "D-ale carnavalului", universurile din literatura absurdului şi din cele mai obtuze şi populare bâlciuri şi târguri balcanice hrănesc creaţiile deschise ale acestui genial regizor care a făcut din teatrul ultimelor decenii cu adevărat o "operă aperta", precum în visele lui Umberto Eco, dar şi ale avangardelor iubitoare de ready-made şi cadavre "esquise". Cine a citit cărţile lui Mihail Mihailovici Bahtin ştie cât a putut să însemne, mai cu seamă pentru ţările Europei de Est, aflate sub dictatură, oxigenul culturii populare, al carnavalescului, al grotescului pentru libertatea noastră interioară.
Mefisto şi Faust
Totul este să nu mutăm din realitate şi istorie pe scenă Zidul Berlinului, să ne facem iluzia că Iadul şi Raiul sunt lucruri care n-ar comunica şi nu şi-ar amesteca sensurile şi sevele precum lichidul în vase comunicante.
Bâlciul vieţii trece din Paradis în Infern, în "Faust", ca sabia coborâtă din aer în gâtlejul şi rărunchii înghiţitorilor de săbii în iarmaroace, şi pe scenă vedem în viziunea unicat a unui Silviu Purcărete, porcii sacrificaţi la Ignat şi pârliţi în paiele unor sate care nu au adoptat legislaţia europeană a sacrificiului de animale, deveniţi "partenerii" unei acuplări nu doar teatrale, ci şi psihice, sociale, morale. Greşeşte cel ce vede în spectacolele lui Silviu Purcărete doar viziunea macabră, de coşmar, doar iadul precumpănitor.
Vorbind cu regizorul Silviu Purcărete după ce i-am văzut toate spectacolele montate la Naţionalul craiovean şi apoi la Teatrul "Radu Stanca" din Sibiu, unde am urmărit acest „Faust", spectacol total, sălbatic, doldora de scene extravagante, strălucitoare, groteşti, obsesive, m-am întrebat cum poate un om atât de modest, firesc, zgârcit cu cuvintele, reticent la ideea de succes, retractil în faţa laudelor şi panegiricului, să contruiască asemenea viziuni de apocalipsă şi purgatoriu, care au în ele incluse şi suprapuse toate periferiile, mizeriile şi încântările realului şi parcă aduc tabere de nomazi de la periferia oraşelor europene şi cu bâlciurile din Bolintin.
Când ai înţeles Carnavalul, ai înţeles nu doar spectacolul, ci şi spiritul lui. Carnavalescul din cultura populară e izvor de apă vie într-o lume a popoarelor secate şi a ideilor îmbuteliate, a bazinelor de purificare şi acumulare.
Creatorul de imagini
Silviu Purcărete este regizorul român invitat în secţiunea oficială de la Avignon şi Edinburgh. A strălucit pe marile scene ale lumii, de la Royal Shakespeare Company la The Globe din Tokyo, la Teatrul Jean Duceppe, în cadrul Festivalului Americilor de la Montreal, la Festivalul Artelor Scenice de la Sao Paolo, la Luxemburg, Londra, Viena, Dublin, Lincoln Center (SUA), Stockholm, Seul, Bergen (Norvegia), Leipzig, Cairo, Fribourg, Budapesta, Tel Aviv, Saint Etienne, Salonic, Ljubliana, Festivalul Convenţiei Teatrale de la Nisa etc.
Palilula, un nume de poveste dintr-o câmpie valahă
- Spectacolele dumneavoastră sunt o călătorie fără frontiere, în care realul se îmbină cu imaginarul, purtându-ne în nebunia teatrului şi în cea a cinema-ului, ele stând sub semnul unei indiscutabile autenticităţi. În ele întâlnim o ordine ilogică a vizualităţii, a imaginarului. Compuneţi cinematografic, deşi este prima peliculă pe care o realizaţi. În "Undeva în Palilula", aflată acum în stadiul de post-producţie, apare aceeaşi lume barocă, pe care o creaţi şi în teatru. Ce este, de fapt, Palilula? O ţară a nimănui?
- Scenariul filmului este bazat pe nişte poveşti, în majoritate adevărate, ale unui prieten al meu răposat. Personajul din film poartă chiar numele lui, Serafim. Era un medic excepţional de la Râmnicu Vâlcea, care mi-a spus de-a lungul anilor tot felul de poveşti din tinereţea lui, anecdotice, unele uşor exagerate, împodobite de el, dar care, încet-încet, au conturat un univers foarte plastic, foarte bogat, grotesc, bineînţeles, balcanic, românesc... Din aceste poveşti am întocmit scenariul. Locul despre care vorbea el e un loc real, ca şi multe dintre personaje. M-am gândit - probabil bine - să deturnez acest lucru, nefiind vorba despre un film documentar, situând acţiunea într-un loc mai mult sau mai puţin iluzoriu, necunoscut, ca să nu ofensăm eventualii supravieţuitori. Şi am descoperit că există un sat mititel, foarte ascuns, lângă Craiova, care se cheamă Palilula. Mi-a plăcut foarte mult numele şi din acest motiv l-am ales ca pe un loc cu nume de poveste. Din păcate, am înţeles că puţinii locuitori ai acestui sat, în urma nu ştiu căror informaţii, s-au simţit ofensaţi că se face un film despre ei, neştiind că nu e vorba deloc despre ei. Între timp, am aflat că mai există un sat cu acelaşi nume în Bulgaria şi, mult mai rău, jumătate din Belgrad, cea mai mare municipalitate din conurbaţia Belgradului, se cheamă Palilula. Aşa că nu ştiu cum vor aprecia sârbii acest titlu. În film, Palilula este un loc imaginar, un orăşel fantomă, pierdut în mijlocul câmpiei valahe, un loc unde derizoriul coexistă cu lucruri fermecătoare, iar populaţia e izolată pentru eternitate în beţie, petreceri şi orgii.
În timpul repetiţiilor
- Să înţeleg că lumea în care v-aţi adus personajele este, ca şi la Mircea Eliade, un loc între real şi fantastic, un loc de nicăieri, adică de pretutindeni? Sunteţi unul dintre cei mai mari povestitori. Povestea are şoapte, ipostaze pentru fiecare personaj.
- Asta este natura poveştilor. E o ficţiune care poate împleti realul cu minciuna. E un joc, nu un film realist. Ca tendinţă e chiar un film destul de demodat, foarte diferit de ceea ce se face acum la noi şi în lume. Palilula este, de fapt, o mică insulă, compusă din pulberea unei planete îndepărtate, unde nu se ştie prea bine dacă oamenii mint, visează sau trăiesc cu-adevărat. "La Palilula, animalele (broaşte sau ţapi) mint şi delirează ca şi oamenii, cu care de altminteri coexistă într-un spirit de solidaritate fraternă. La Palilula morţii sunt la fel de petrecăreţi ca şi viii, gureşi şi beţivani. Mai mult, la Palilula, nici un aparat conceput de un spirit uman, civilizat, nu poate funcţiona. Acolo nimeni nu munceşte, dar toţi îşi umplu burdihanele. La Palilula nu se naşte nici un copil. La Palilula, tineri sau bătrâni, adulţii nu au trecut de pragul copilăriei. Palilula este un teren al jocului tardiv", se specifică în caietul-program. Este Infernul cu miros de Paradis. Palilula este Paradisul mistuit de flăcările Infernului. Încerc, de altfel, să realizez un balans între real şi absurd.
- Într-o lume care se consideră sistemică, bazată pe autorităţi, personalităţi şi idei majore, dumneavoastră ne arătaţi forţa stihială a relativităţii şi turbioanelor populare, dezordinea şi haosul instaurate de anonimi, vâscozitatea maselor, imaginea aceea a judecăţilor de apoi, ce populează până la saturaţie frescele din mănăstiri, în vreme ce scenele paradisului, ale botezurilor sau ale martiriilor de sfinţi implică un număr redus de personaje, un spaţiu respirabil, chiar dacă tragic. Sunteţi mulţumit de rezultat?
- Nu pot să vă spun asta. În primul rând, încă nu e gata. Apoi, filmul a fost făcut în condiţii foarte grele. Deşi lucrez în panică, în timpul filmărilor, după aceea nu mă mai interesează. Şi acum, tot ce vreau este să termin acest film, după care este treaba lui Tudor Giurgiu, care este producătorul, să se ocupe de difuzarea lui. Eu nu sunt ahtiat după festivaluri şi gale. Din punctul meu de vedere, sper să fie terminat până în vară. Se vrea să fie lansat la Festivalul de Film de la Veneţia.
- În secolele al XX-lea şi al XXI-lea, carnavalescul iese din iarmaroace, răscruci de cetăţi şi oraşe, pedante universtăţi, ia cu asalt spaţiile dezafectate ale unor foste hale industriale. În fond, nu se cuibăresc arta de azi şi viaţa artiştilor în foste spaţii industriale, transformate în ateliere de creaţie? Aţi filmat într-o sală dezafectată de la Uzinele Republica, care se întinde pe o suprafaţă de 10.000 de metri pătraţi, unde îmi aduc aminte că, iarna trecută, era la fel de ger ca afară. Scenografii au recreat atmosfera unui spital de provincie din anii '60, un sanatoriu-lazaret.
- Într-adevăr, înăuntru erau -5, -6 grade, se filmau scene de vară, artiştii, săracii de ei, erau în maiou... A fost dificil şi din punctul acesta de vedere. Da, dar nu numai asta. Şi financiar s-a tot vorbit despre această peliculă, că a costat cel mai scump... Mă îndoiesc că e chiar aşa. Desigur e un film cu multă lume, destul de complicat, dificil, cu multe compromisuri financiare. Ar fi putut să fie altcumva... El va fi cum va fi. Niciodată nu reuşeşti să duci un lucru până la capăt sută la sută, aşa cum ţi-ai dori.
Noaptea Valpurgică din Faust
- În echipă sunt foarte mulţi dintre colaboratorii dumneavoastră de suflet.
- Era normal ca echipa de creatori să fie formată din oameni cu care lucrez. Avem aceleaşi visuri, aceleaşi coşmaruri. Fiecare este un univers în sine. Stürmer vine cu soluţiile lui, de natură estetică. Costumele Liei Manţoc se integrează perfect în fiecare dintre aceste abordări. Şirli, căruia nu pot să-i susur melodii la ureche, are o mare capacitate de inventivitate, vorbeşte cu artă despre lumea sunetelor, e ultimul, de fapt, care intervine. Ne înţelegem perfect, de la propunerile artistice, tehnice până la cele mai mărunte gesturi. Ne citim şi tăcerile. Lor li s-a mai adăugat şi scenograful Dragoş Buhagiar. La cameră, la DP, este un băiat foarte tânăr, Adrian Silişteanu. Echipa tehnică face parte din altă generaţie, ceea ce a fost plăcut şi util.
- Şi actorii?
- Sunt foarte mulţi. George Mihăiţă, Răzvan Vasilescu, Constantin Chiriac, Aron Dimény de la Cluj, care joacă personajul principal (cunoscut publicului cinefil din filmele maghiare "Fateless", în regia lui Lajos Koltai, ecranizarea romanului omonim de Imre Kertesz, şi "Mansfeld", de Andor Szilágyi), Ofelia Popii, Ilie Gheorghe, Ioana Crăciunescu, Marius Manole şi mulţi, mulţi alţii. Nu-mi vin acum în minte şi îi nedreptăţesc pe mulţi dintre ei, fără să vreau.
"Nu-mi plac ritualurile"
- Aţi oferit Sibiului "Faust"-ul lui Goethe, sub semnul capodoperei, într-o impunătoare viziune regizorală. Cum s-a născut acest proiect?
- A fost un proiect neprevăzut, fără prea multe pregătiri. Nu-mi plac ritualurile. Era o mare provocare. În general, refuz proiectele detaliate. Un regizor începe întotdeauna prin a-şi pregăti spaţiul, care este o funcţie organică a spectacolului. Având un tip de percepţie mai degrabă plastică decât literară, întâi văd lucrurile şi abia apoi le transpun în cuvinte. Pornesc de la structura vizuală, prefer un teatru de imagine. Alegerea spaţiului ţine uneori de o intuiţie, alteori e o întâlnire sau o pură întâmplare. Sunt tentat, de cele mai multe ori, de neprevăzut, exploatând, cu mare plăcere, accidentele. "Faust"-ul este un spectacol baroc cu iz popular. Scenele amintite erau chiar un bâlci sordid. Iniţial, la ideea lui Constantin Chiriac, "Faust"-ul trebuia să se desfăşoare într-o fortăreaţă săsească. Ne gândisem la o colaborare cu o televiziune care să filmeze fiecare episod şi în timp de 7-8 ani să realizăm un serial, pe care-l botezasem "Goethe în Transilvania".
- Alegeţi cu precădere textele clasice. Din ce perspectivă le citiţi?
- Mi-ar fi plăcut să trăiesc în diferite epoci. Fiecare dintre ele are propria viziune. Într-un fel citim în secolul XVIII, altfel în secolul XX. Sunt un regizor cât se poate de fidel textului. În cele mai multe cazuri, avem de-a face cu traduceri. În "Măsură pentru măsură" am intervenit de câteva ori, pentru că textul nu îmi părea foarte precis. La fel, în "Nepoata lui Pantagruel". În "Pilafuri şi parfum de măgar" erau nişte universuri literare pe care le-am tradus într-un limbaj teatral. O singură dată am lucrat un Shakespeare în limba originară - "Furtuna", la Nottingham -, în rest, îmi scriu scenariul după diferitele traduceri existente, raportându-mă la original, pentru că fiecare traducere este un nou text. Nu am o reţetă.
Încântătoarea Ofelia Popii în Lulu
- Cum a fost la Edinburgh, unde aplauzele, uralele, repetatele chemări la rampă nu se mai sfârşeau, la fel ca şi exclamaţiile de încântare, când epitetul aflat pe buzele tuturor era "pure enlightement", când "Faust" a fost revelaţia Festivalului? Permiteţi-mi să amintesc câteva citate din ceea ce titra "The Observer": "Mi-aş vinde sufletul să mai văd acest «Faust» o dată. Cea mai uluitoare experienţă teatrală a acestei vieţi, Faust a înfierat şi a paralizat ca o smoală fierbinte aplicată direct pe piele. Cred că nu o să mai văd niciodată în viaţă un eveniment mai impresionant şi mai teatral". Cronicarul de la "Financial Times" exclama: "Nu am mai văzut o montare atât de complexă, fenomenală!"..., "The Guardian" aprecia: "Dar ce spectacol! Este atât de captivant, încât aproape că eşti gata să-ţi vinzi sufletul diavolului doar ca să continue succesiunea de imagini grandioase. «Faustul» şi Goethe în versiunea lui Silviu Purcărete înseamnă o splendidă fantezie vizuală şi probabil că nu veţi observa că el şi-a vândut propriul suflet spectacolului". Desigur că, parând elegant întrebarea, veţi ieşi iarăşi din scenă spunându-mi că lăsaţi spectacolul să vorbească de la sine.
- Pentru mine "Faust" este o metaforă a teatrului. Poate numai o formulă. Nu e vorba despre politeţe, dar trebuie să păstrăm măsura în toate. A fost vorba probabil de o reacţie entuziastă. Poate că au fost şi reacţii agresiv împotrivă. Sigur că a fost un succes pentru că a fost văzut şi a interesat foarte multă lume, dar formulele de tipul acesta nu au niciun fel de acoperire, nu numai în cazul meu. „Faust" nu este un spectacol care să propună un tip de estetică ce nu s-a mai pomenit, care ar deschide un drum. Este un spectacol foarte clasic. Cei care au făcut aprecierile acestea au fost amabili. Nu e vorba despre modestia mea, dar mi se pare că uneori formulele encomiastice pot fi insultătoare pentru artist, pentru că îl pun într-o postură ridicolă, şi mă feresc de exagerări de genul acesta. Ştiu foarte bine valoarea spectacolului, care sunt scăpările lui...
„M-am inspirat din bâlciul de la Bolintin"
- Mi-aţi spus într-un alt interviu, vorbind despre Noaptea Valpurgică din „Faust", că v-aţi inspirat din bâlciul de la Bolintin.
- Toată scena aceea, despre care unii spun că e o călătorie în iad, ceea ce n-are niciun fel de legătură, este o scenă sută la sută de bâlci popular, ieftin. M-am inspirat din amintirea acelui bâlci care este, în simplitatea, în primitivismul lui, o forţă populară. M-am inspirat din bâlciul de la Bolintin, cu femeia-şarpe, cu fetele care scuipau foc. Erau nişte boxe uriaşe în care se auzea un amestec de rock cu muzică populară, iar de la microfon cineva rostea o formulă magică, ce îţi dădea frisoane. Suna atât de tare că tremurau şi vacile aduse la târg. Este într-adevăr o scenă de bâlci, şi nu una de infern. Nici dramaturgic, scena nu este o călătorie în infern. Mefisto, în textul lui Goethe, îl duce pe Faust la acest bâlci al vrăjitoarelor care este Noaptea Valpurgică. Apar tot soiul de personaje reale ale epocii lui. E o satiră, e un bâlci, nu o călătorie în iad. E un bâlci infernal, în sensul că mai vin diavoli, mai sunt vrăjitoare...
- Se pare că pictura iadului, totuşi, vă oferă mai multă libertate decât reprezentarea paradisului. De obicei, scrieţi scenariile după texte clasice, şi iată că le aduceţi către această lume balcanică, aşa cum aţi făcut şi în „Pilafuri şi parfum de măgar".
- Le-aş duce fericit către o lume scandinavă, dacă aş fi de acolo şi aş cunoaşte-o. Probabil că le duc către lumea pe care o trăiesc, pe care o înţeleg, din care fac parte...
- Şi cum e lumea asta?
- Foarte complexă. N-o putem defini într-o propoziţie pentru că atunci n-am mai face nici piese, nici filme, nici cărţi...
Silviu Purcărete, dându-le indicaţii precise lui Ilie Gheorghe şi Ofeliei Popii
- Am văzut la Sibiu spectacolul cu „Metamorfozele" lui Ovidiu, pe o vreme câinească, când ploua cu găleata, iar pe deasupra era şi foarte frig, iar actorii care jucau afară, într-un bazin cu apă, deşi le dârdâiau dinţii în gură, jucau cu o mare plăcere. Piscina cu apă rece ca gheaţa din acest spectacol scaldă nu numai trupuri, ci şi reziduuri mentale, iar muzicalitatea vibrează în cuvinte, în simţuri, în ritmuri.
- Spectacolul a fost creat la Luxemburg acum doi-trei ani, chiar înainte de „Faust", la Neumünster, o fostă mănăstire, transformată apoi într-o puşcărie şi care a devenit acum un centru cultural extraordinar, cu un platou foarte mare în faţă, unde se ţin spectacole, cât şi concerte. Am înţeles că acolo s-a semnat intrarea Bulgariei şi României în UE. Pentru locul acela a fost conceput spectacolul, care s-a şi jucat de patru sau cinci ori, în frig din păcate, deşi era iulie. Apoi, Constantin Chiriac a vrut să-l reluăm la Sibiu.
- Carnavalul distruge zidul despărţitor, "războiul rece" dintre valorile oficiale şi cele populare, el face din hieraticul cult al Fecioarei mariolatrii şi marionete, în "Lulu". Cum l-aţi conceput? Pare creat pentru Ofelia Popii. Cum spunea Helmuth Stürmer, „Lulu este femeia fatală, inocentă, întruchiparea ispitei de care nu ai cum să scapi. O flacără care arde aripi". Lulu trăieşte inocenţa ca joc sexual. A fost o afinitate specială legată de text?
- "Lulu" este o piesă mitică a lui Wedekind. Ideea a pornit de la Helmuth Stürmer, care mi-a sugerat-o ca protagonistă pe Ofelia Popii. A fost ca o „comandă" pentru ea. Este prima dată când am făcut un spectacol pentru un actor. După Mefisto, i-am încredinţat-o pe Lulu. Lucrez artizanal, după comenzi. Prefer să mi se propună un text decât să aleg. Nu mă întrebaţi de ce. Din laşitate, din comoditate, din răsfăţ. Este un fel de provocare chiar dacă, iniţial, poate părea riscantă.
- Am aflat că montaţi acum la Teatrul „Radu Stanca" „D-ale carnavalului" de Caragiale. Interveniţi asupra textului? Făceţi-ne câteva dezvăluiri.
- Nu. Fac adaptare atunci când e cazul. „Metamorfozele" lui Ovidiu sunt un mare poem, care trebuia adaptat pentru scenă. „Pilafuri şi parfum de măgar", la fel, 15.000 de pagini de poveşti din „1001 de Nopţi" trebuiau dramatizate, „Pantagruel" e un roman uriaş. Dar când sunt în faţa unei piese, pun în scenă acea piesă. Fac Caragiale pentru că mi se pare că e foarte bine scris. Ideile pe care le am pentru „D-ale carnavalului" nu se pot articula în faza asta. La Sibiu stabilesc acum distribuţia şi pot să vă spun că lucrez cu Dragoş Buhagiar scenografia. E un spectacol pe care trebuie să-l termin până la sfârşitul lui martie.
Metamorfoze, Silviu Purcărete
- Îmi spuneaţi că, după ce terminaţi un spectacol, chiar dacă vedeţi că există ceva care nu e cum aţi dori, nu mai interveniţi.
- Eu nu-mi urmăresc spectacolele după aceea. Nici n-am cum. Sigur că uneori se întâmplă ca, după o perioadă, să pot veni şi să văd un spectacol în întregime. Alteori, văd fragmente, iar dacă e vorba despre ceva ce s-a deteriorat şi trebuie reparat, fără îndoială că intervin. Există regizori, şi este o decizie absolut respectabilă, care nu este însă şi a mea, care urmăresc spectacol de spectacol şi fac din nou repetiţii, refac... Pentru mine spectacolul îşi urmează viaţa lui. S-a terminat, cum se termină şi viaţa omului.
„Succesul şi valoarea nu se suprapun întotdeauna"
- Care sunt ultimele dumneavoastră creaţii în Franţa, unde, de altfel, locuiţi?
- Am realizat anul trecut două opere şi două spectacole de teatru, după texte de Ionescu, „Ce formidable bordel" („Ce teribilă harababură"), cu studenţii de la Şcoala de pe lângă Teatrul din Saint-Etienne, şi „Regele moare", o coproducţie cu o companie privată, pusă în scenă la Ljubliana, dar cu o trupă franţuzească.
- Aţi regizat numeroase spectacole de operă: "Boema" la Essen, "Robert Devereux" la Viena, "Evgheni Oneghin" la Scottish Opera, "Lucia di Lammermoore" la Bonn, "Castor şi Pollux" la Bonn, "Gianni Schicchi" la Teatrul Maghiar din Cluj. La Glyndeburne aţi montat o operă contemporană în premieră mondială, "Despre dragoste şi alţi demoni" după Marquez, a compozitorului maghiar Peter Eotvos. Cum vă raportaţi la creaţia lirică faţă de cea teatrală?
- E aceeaşi meserie. Procesul e însă altul. Într-un spectacol de teatru, regizorul stabileşte muzica, respectiv timpul, ritmul spectacolului. În cazul operei, acestea sunt date de muzică. Deci se porneşte un pic din altă direcţie. Altfel, e tot muncă de regizor: de a crea imagini scenice coerente, sigur, lucrând cu un alt tip de artişti care pot fi foarte bine din punct de vedere muzical, dar cu capacităţi actoriceşti mai limitate. Şi atunci trebuie găsite căi de compromis. La Cluj, a fost foarte interesant pentru că am lucrat cu actori, nu cu artişti lirici. Într-o operă profesionistă prevalează calitatea cântului, a muzicii, iar regizorul nu este decât o verigă. În ultimul timp am creat un „Turandot" la Bonn, tot cu Stürmer, şi un spectacol în Ungaria, „Îngerul de foc" de Prokofiev.
Un bonom neliniştit
- Totuşi, astăzi, marii cântăreţi de Operă s-au schimbat. Sunt mai interesaţi de prezenţa lor fizică...
- E adevărat că generaţia tânără de cântăreţi este foarte preocupată de partea scenică a meseriei lor, însă marile stele rămân totuşi în lumea vocii lor. Pavarotti era o caricatură pe scenă, dar ce imens era!
- Aveţi ecouri despre succesul spectacolelor?
- Da. Au avut mai mult sau mai puţin succes...
- Sunteţi foarte modest.
- Nu sunt deloc modest, dar orice spectacol poate avea mai mult sau mai puţin succes. Nu întotdeauna lucrurile cele mai bune au succes şi invers. Uneori lucrurile cele mai bune trec mai greu. În ceea ce mă priveşte, s-a întâmplat de multe ori ca spectacole la care am ţinut foarte mult şi care mi se par foarte bune să fi avut un succes mediocru faţă de altele mai puţin izbutite. Succesul şi valoarea nu se suprapun întotdeauna.
- Între teatru şi operă ce iubiţi mai mult?
- N-am preferinţe. Când fac teatru şi mă enervez, mai bine aş face operă, când fac operă şi mă enervez, aş vrea să fac teatru. Formaţia mea e de teatru de proză. De operă m-am apucat mai la bătrâneţe.
- Şi filmul?
- Filmul acesta este o excepţie. Nu ştiu dacă mai apuc să fac altul.
- Totuşi, pelicula rămâne à la longue, în timp ce spectacolul de teatru dispare şi e trist când pui tot sufletul în el să vezi că nu mai există.
- Cam acelaşi lucru e şi cu oamenii. Lucrurile se termină, mai devreme sau mai târziu. Chiar şi filmele. Pământul e construit după această lege.
- Mă uimesc tot timpul şi mă întreb de unde vă vin ideile acestea geniale, ca la „Faust", „Pilafuri şi parfum de măgar", „Ubu Rex", „Danaidele"...
- Păi, ideile geniale sunt insuflate de geniu, nu? Nu ştiu. Ele vin uneori mai greu, se construiesc, se elaborează... E un mecanism mai complicat, artizanal, de fapt. Din păcate, nu stai şi aştepţi să coboare geniul, ideea, ci cauţi, încerci, bâjbâi... Uneori se întâmplă să pice câte o idee şi să vezi apoi că funcţionează. Alteori îţi pică o idee genială şi până la urmă vezi că e o prostie. Nu există reguli...
„Este vorba despre mirosul de praf şi de mici"
Un adevărat balet
- De ce regizaţi în ultimul timp numai la Sibiu şi Cluj şi de ce nu vă incită şi Bucureştiul?
- N-aţi aminit şi Craiova. Merg, în general, în locuri în care am mai lucrat, în care cunosc lumea, unde mă pot concentra mai bine. Apoi se ştie că se poate lucra mai uşor în provincie, unde actorii sunt mai disponibili, mai dispuşi la muncă. În Bucureşti sunt atâtea tentaţii pentru ei, televiziuni, filme, telenovele... Am ştiut din legende cum se repetă la Bucureşti. Am avut şi colegi din străinătate care au venit şi au lucrat aici şi au fost disperaţi. Nu cred că pot lucra în Capitală. În general, eu lucrez foarte concentrat, într-un timp destul de scurt. Dar s-ar putea să lucrez şi aici, la un moment dat.
- Ce compatibilitate aveţi cu actorul român?
- Limba mea maternă. Este vorba despre mirosul de praf şi de mici, în care te-ai născut. Am avut nenumărate experienţe în lume, care m-au îmbogăţit, am lucrat cu companii foarte bune, dar cred că aici lucrez cel mai eficient, chiar dacă posibilităţile tehnice şi financiare sunt cu mult mai modeste.
- Aţi creat în multe părţi ale lumii. Aţi constatat o diferenţă între actorii din diverse ţări?
- Nu cred că există diferenţă specifică. Cunosc actori foarte buni şi foarte proşti în România, cunosc actori foarte buni şi foarte proşti în alte părţi. Sunt oameni generoşi şi caractere infecte şi de o parte şi de alta. Sigur că există diferenţe culturale între belgieni şi danezi, între români şi bulgari, între sârbi şi norvegieni, dar pe acelea le ştim cu toţii. Sunt legate de limbă, de ce mănâncă... Nu cred că actorii români sunt mai geniali şi mai puturoşi, cum se spune. Meritele sunt individuale şi nu au legătură cu originea.
Scenă din aplaudatul Faust
- Actorii români vă povestesc probabil că trăiesc greu şi de aceea aleargă dintr-o parte în alta. Cum vedeţi România?
- Ceea ce se ştie mai puţin este că şi în alte părţi actorii de teatru trăiesc destul de greu. În Germania, în principiu, mult mai bine. Dar în Franţa, majoritatea aleargă după o bucăţică de pâine foarte mititică. Avantajul faptului că eu trăiesc în străinătate e că mă ajută să iubesc mai relaxat România şi când nu-mi mai place un lucru, am unde să mă duc şi să gust din ce-mi convine mai mult. România, din afară, se vede exact aşa cum e. Este acum o obsesie cu imaginea. Dar imaginea e mai puţin importantă, decât lucrul în sine. Aş prefera ca România să fie bine şi cu o imagine proastă, decât invers. Imaginea este ceea ce se întâmplă. E şi ea o ţară amărâtă, dar asta e. Cârciumile sunt pline, pe străzi nu ai unde să parchezi de jipane... Dar observ că au crescut la cote maxime agresivitatea, mitocănia şi vulgaritate. Sunt în natura noastră. Nu e ceva special. La un moment dat, vestita criză o să treacă, dar, vedeţi, lucrurile nu depind numai de criză.
- Ce vă nelinişteşte?
- Nu am o nelinişte generală. Cam aşa a fost lumea întotdeauna. Acum o sută de ani, probabil, lumea se plângea de crizele acelei vremi, cu aceeaşi vehemenţă. Lucrurile nu se schimbă radical. După părerea mea, progresul este o mică iluzie. Funcţionează numai în anumite planuri. Dar viaţa omului e tot aia.
- Ce înseamnă prietenia pentru dumneavoastră?
- Când e vorba despre o prietenie construită pe colaborare, pe muncă împreună, ea este foarte profundă, foarte bogată şi foarte fertilă. Eu nu lucrez cu un artist pentru că îmi e prieten, ci mi-e foarte prieten acel artist cu care îmi convine să lucrez. Lucrurile se împletesc. Nu e vorba de o formă de nepotism. Sunt prieten cu Stürmer, dar Helmut Stürmer e un mare artist, sunt prieten cu Buhagiar, care este un mare artist, sunt prieten cu Constantin Chiriac, care e un mare director de teatru. Sigur că am prieteni şi în afara relaţiilor profesionale.
Precizia gesturilor
- Credeţi în destin?
- Fără îndoială, dar în mod cât de cât inteligent. - Nu-l caut în stele.
- Visaţi la ceva ce n-aţi reuşit încă să realizaţi şi vă doriţi?
- O să vă dezamăgesc, dar n-am acest tip de structură sufletească. Eu sunt mai degrabă un artizan, un meşteşugar. Lucrez de azi pe mâine, cu dalta şi toporul.
Silviu Purcărete nu caută nici creasta de val a succesului, nici reflectoarele orbitoare, nici covoarele gloriei călcate la marile festivaluri. Deşi are parte de ele cu prisosinţă. Este genul de regizor care preferă să se împlinească prin operă, şi nu să vorbească despre ideile sale. Îşi asumă condiţia de creator, şi nu pe aceea de comentator al unei opere. Are o intuiţie deosebită în descoperirea şi punerea în valoare a actorului.
Arta de a dialoga a lui Silviu Purcărete
Silviu Purcărete este un uriaş vizual. El vede precum un ochi ciclopic colcăiala lumii. Şi unde e căutată esenţa vieţii, unde e răscolit elixirul vieţii? În tot ceea ce puritatea şi moralitatea socială refuză, condamnă, vituperează.
Silviu Purcărete aduce pe "scena " spectacolelor sale lumea carnavalurilor, a bâlciurilor, a târgurilor în care se amestecă măscărici, înghiţitori de flăcări şi săbii, dar şi geambaşi şi măgăruşi. Lucrând cu scenografi, creatori de costume şi compozitori geniali, de care-l leagă afinităţi elective, precum Stürmer, Vasile Şirli, Lia Manţoc, Dragoş Buhagiar, cu actori care fac parte dintr-un blazon unicat al teatrului românesc şi european, precum Ilie Gheorghe şi Ofelia Popii, sau cu Constantin Chiriac, directorul Teatrului "Radu Stanca", Silviu Purcărete a creat şi recreat de fiecare dată în spectacolele sale lumea ca un alai - în trecere şi petrecere - din carnavalescul, grotescul şi pitorescul existenţei noastre.
Infernul cu miros de Paradis
Carnavalurile antichităţii şi ale Evului Mediu, Rabelais, Ioan Budai-Deleanu, cu a sa barocă "Ţiganiada", Caragiale cu "D-ale carnavalului", universurile din literatura absurdului şi din cele mai obtuze şi populare bâlciuri şi târguri balcanice hrănesc creaţiile deschise ale acestui genial regizor care a făcut din teatrul ultimelor decenii cu adevărat o "operă aperta", precum în visele lui Umberto Eco, dar şi ale avangardelor iubitoare de ready-made şi cadavre "esquise". Cine a citit cărţile lui Mihail Mihailovici Bahtin ştie cât a putut să însemne, mai cu seamă pentru ţările Europei de Est, aflate sub dictatură, oxigenul culturii populare, al carnavalescului, al grotescului pentru libertatea noastră interioară.
Mefisto şi Faust
Totul este să nu mutăm din realitate şi istorie pe scenă Zidul Berlinului, să ne facem iluzia că Iadul şi Raiul sunt lucruri care n-ar comunica şi nu şi-ar amesteca sensurile şi sevele precum lichidul în vase comunicante.
Bâlciul vieţii trece din Paradis în Infern, în "Faust", ca sabia coborâtă din aer în gâtlejul şi rărunchii înghiţitorilor de săbii în iarmaroace, şi pe scenă vedem în viziunea unicat a unui Silviu Purcărete, porcii sacrificaţi la Ignat şi pârliţi în paiele unor sate care nu au adoptat legislaţia europeană a sacrificiului de animale, deveniţi "partenerii" unei acuplări nu doar teatrale, ci şi psihice, sociale, morale. Greşeşte cel ce vede în spectacolele lui Silviu Purcărete doar viziunea macabră, de coşmar, doar iadul precumpănitor.
Vorbind cu regizorul Silviu Purcărete după ce i-am văzut toate spectacolele montate la Naţionalul craiovean şi apoi la Teatrul "Radu Stanca" din Sibiu, unde am urmărit acest „Faust", spectacol total, sălbatic, doldora de scene extravagante, strălucitoare, groteşti, obsesive, m-am întrebat cum poate un om atât de modest, firesc, zgârcit cu cuvintele, reticent la ideea de succes, retractil în faţa laudelor şi panegiricului, să contruiască asemenea viziuni de apocalipsă şi purgatoriu, care au în ele incluse şi suprapuse toate periferiile, mizeriile şi încântările realului şi parcă aduc tabere de nomazi de la periferia oraşelor europene şi cu bâlciurile din Bolintin.
Când ai înţeles Carnavalul, ai înţeles nu doar spectacolul, ci şi spiritul lui. Carnavalescul din cultura populară e izvor de apă vie într-o lume a popoarelor secate şi a ideilor îmbuteliate, a bazinelor de purificare şi acumulare.
Creatorul de imagini
Silviu Purcărete este regizorul român invitat în secţiunea oficială de la Avignon şi Edinburgh. A strălucit pe marile scene ale lumii, de la Royal Shakespeare Company la The Globe din Tokyo, la Teatrul Jean Duceppe, în cadrul Festivalului Americilor de la Montreal, la Festivalul Artelor Scenice de la Sao Paolo, la Luxemburg, Londra, Viena, Dublin, Lincoln Center (SUA), Stockholm, Seul, Bergen (Norvegia), Leipzig, Cairo, Fribourg, Budapesta, Tel Aviv, Saint Etienne, Salonic, Ljubliana, Festivalul Convenţiei Teatrale de la Nisa etc.
Palilula, un nume de poveste dintr-o câmpie valahă
- Spectacolele dumneavoastră sunt o călătorie fără frontiere, în care realul se îmbină cu imaginarul, purtându-ne în nebunia teatrului şi în cea a cinema-ului, ele stând sub semnul unei indiscutabile autenticităţi. În ele întâlnim o ordine ilogică a vizualităţii, a imaginarului. Compuneţi cinematografic, deşi este prima peliculă pe care o realizaţi. În "Undeva în Palilula", aflată acum în stadiul de post-producţie, apare aceeaşi lume barocă, pe care o creaţi şi în teatru. Ce este, de fapt, Palilula? O ţară a nimănui?
- Scenariul filmului este bazat pe nişte poveşti, în majoritate adevărate, ale unui prieten al meu răposat. Personajul din film poartă chiar numele lui, Serafim. Era un medic excepţional de la Râmnicu Vâlcea, care mi-a spus de-a lungul anilor tot felul de poveşti din tinereţea lui, anecdotice, unele uşor exagerate, împodobite de el, dar care, încet-încet, au conturat un univers foarte plastic, foarte bogat, grotesc, bineînţeles, balcanic, românesc... Din aceste poveşti am întocmit scenariul. Locul despre care vorbea el e un loc real, ca şi multe dintre personaje. M-am gândit - probabil bine - să deturnez acest lucru, nefiind vorba despre un film documentar, situând acţiunea într-un loc mai mult sau mai puţin iluzoriu, necunoscut, ca să nu ofensăm eventualii supravieţuitori. Şi am descoperit că există un sat mititel, foarte ascuns, lângă Craiova, care se cheamă Palilula. Mi-a plăcut foarte mult numele şi din acest motiv l-am ales ca pe un loc cu nume de poveste. Din păcate, am înţeles că puţinii locuitori ai acestui sat, în urma nu ştiu căror informaţii, s-au simţit ofensaţi că se face un film despre ei, neştiind că nu e vorba deloc despre ei. Între timp, am aflat că mai există un sat cu acelaşi nume în Bulgaria şi, mult mai rău, jumătate din Belgrad, cea mai mare municipalitate din conurbaţia Belgradului, se cheamă Palilula. Aşa că nu ştiu cum vor aprecia sârbii acest titlu. În film, Palilula este un loc imaginar, un orăşel fantomă, pierdut în mijlocul câmpiei valahe, un loc unde derizoriul coexistă cu lucruri fermecătoare, iar populaţia e izolată pentru eternitate în beţie, petreceri şi orgii.
În timpul repetiţiilor
- Să înţeleg că lumea în care v-aţi adus personajele este, ca şi la Mircea Eliade, un loc între real şi fantastic, un loc de nicăieri, adică de pretutindeni? Sunteţi unul dintre cei mai mari povestitori. Povestea are şoapte, ipostaze pentru fiecare personaj.
- Asta este natura poveştilor. E o ficţiune care poate împleti realul cu minciuna. E un joc, nu un film realist. Ca tendinţă e chiar un film destul de demodat, foarte diferit de ceea ce se face acum la noi şi în lume. Palilula este, de fapt, o mică insulă, compusă din pulberea unei planete îndepărtate, unde nu se ştie prea bine dacă oamenii mint, visează sau trăiesc cu-adevărat. "La Palilula, animalele (broaşte sau ţapi) mint şi delirează ca şi oamenii, cu care de altminteri coexistă într-un spirit de solidaritate fraternă. La Palilula morţii sunt la fel de petrecăreţi ca şi viii, gureşi şi beţivani. Mai mult, la Palilula, nici un aparat conceput de un spirit uman, civilizat, nu poate funcţiona. Acolo nimeni nu munceşte, dar toţi îşi umplu burdihanele. La Palilula nu se naşte nici un copil. La Palilula, tineri sau bătrâni, adulţii nu au trecut de pragul copilăriei. Palilula este un teren al jocului tardiv", se specifică în caietul-program. Este Infernul cu miros de Paradis. Palilula este Paradisul mistuit de flăcările Infernului. Încerc, de altfel, să realizez un balans între real şi absurd.
- Într-o lume care se consideră sistemică, bazată pe autorităţi, personalităţi şi idei majore, dumneavoastră ne arătaţi forţa stihială a relativităţii şi turbioanelor populare, dezordinea şi haosul instaurate de anonimi, vâscozitatea maselor, imaginea aceea a judecăţilor de apoi, ce populează până la saturaţie frescele din mănăstiri, în vreme ce scenele paradisului, ale botezurilor sau ale martiriilor de sfinţi implică un număr redus de personaje, un spaţiu respirabil, chiar dacă tragic. Sunteţi mulţumit de rezultat?
- Nu pot să vă spun asta. În primul rând, încă nu e gata. Apoi, filmul a fost făcut în condiţii foarte grele. Deşi lucrez în panică, în timpul filmărilor, după aceea nu mă mai interesează. Şi acum, tot ce vreau este să termin acest film, după care este treaba lui Tudor Giurgiu, care este producătorul, să se ocupe de difuzarea lui. Eu nu sunt ahtiat după festivaluri şi gale. Din punctul meu de vedere, sper să fie terminat până în vară. Se vrea să fie lansat la Festivalul de Film de la Veneţia.
- În secolele al XX-lea şi al XXI-lea, carnavalescul iese din iarmaroace, răscruci de cetăţi şi oraşe, pedante universtăţi, ia cu asalt spaţiile dezafectate ale unor foste hale industriale. În fond, nu se cuibăresc arta de azi şi viaţa artiştilor în foste spaţii industriale, transformate în ateliere de creaţie? Aţi filmat într-o sală dezafectată de la Uzinele Republica, care se întinde pe o suprafaţă de 10.000 de metri pătraţi, unde îmi aduc aminte că, iarna trecută, era la fel de ger ca afară. Scenografii au recreat atmosfera unui spital de provincie din anii '60, un sanatoriu-lazaret.
- Într-adevăr, înăuntru erau -5, -6 grade, se filmau scene de vară, artiştii, săracii de ei, erau în maiou... A fost dificil şi din punctul acesta de vedere. Da, dar nu numai asta. Şi financiar s-a tot vorbit despre această peliculă, că a costat cel mai scump... Mă îndoiesc că e chiar aşa. Desigur e un film cu multă lume, destul de complicat, dificil, cu multe compromisuri financiare. Ar fi putut să fie altcumva... El va fi cum va fi. Niciodată nu reuşeşti să duci un lucru până la capăt sută la sută, aşa cum ţi-ai dori.
Noaptea Valpurgică din Faust
- În echipă sunt foarte mulţi dintre colaboratorii dumneavoastră de suflet.
- Era normal ca echipa de creatori să fie formată din oameni cu care lucrez. Avem aceleaşi visuri, aceleaşi coşmaruri. Fiecare este un univers în sine. Stürmer vine cu soluţiile lui, de natură estetică. Costumele Liei Manţoc se integrează perfect în fiecare dintre aceste abordări. Şirli, căruia nu pot să-i susur melodii la ureche, are o mare capacitate de inventivitate, vorbeşte cu artă despre lumea sunetelor, e ultimul, de fapt, care intervine. Ne înţelegem perfect, de la propunerile artistice, tehnice până la cele mai mărunte gesturi. Ne citim şi tăcerile. Lor li s-a mai adăugat şi scenograful Dragoş Buhagiar. La cameră, la DP, este un băiat foarte tânăr, Adrian Silişteanu. Echipa tehnică face parte din altă generaţie, ceea ce a fost plăcut şi util.
- Şi actorii?
- Sunt foarte mulţi. George Mihăiţă, Răzvan Vasilescu, Constantin Chiriac, Aron Dimény de la Cluj, care joacă personajul principal (cunoscut publicului cinefil din filmele maghiare "Fateless", în regia lui Lajos Koltai, ecranizarea romanului omonim de Imre Kertesz, şi "Mansfeld", de Andor Szilágyi), Ofelia Popii, Ilie Gheorghe, Ioana Crăciunescu, Marius Manole şi mulţi, mulţi alţii. Nu-mi vin acum în minte şi îi nedreptăţesc pe mulţi dintre ei, fără să vreau.
"Nu-mi plac ritualurile"
- Aţi oferit Sibiului "Faust"-ul lui Goethe, sub semnul capodoperei, într-o impunătoare viziune regizorală. Cum s-a născut acest proiect?
- A fost un proiect neprevăzut, fără prea multe pregătiri. Nu-mi plac ritualurile. Era o mare provocare. În general, refuz proiectele detaliate. Un regizor începe întotdeauna prin a-şi pregăti spaţiul, care este o funcţie organică a spectacolului. Având un tip de percepţie mai degrabă plastică decât literară, întâi văd lucrurile şi abia apoi le transpun în cuvinte. Pornesc de la structura vizuală, prefer un teatru de imagine. Alegerea spaţiului ţine uneori de o intuiţie, alteori e o întâlnire sau o pură întâmplare. Sunt tentat, de cele mai multe ori, de neprevăzut, exploatând, cu mare plăcere, accidentele. "Faust"-ul este un spectacol baroc cu iz popular. Scenele amintite erau chiar un bâlci sordid. Iniţial, la ideea lui Constantin Chiriac, "Faust"-ul trebuia să se desfăşoare într-o fortăreaţă săsească. Ne gândisem la o colaborare cu o televiziune care să filmeze fiecare episod şi în timp de 7-8 ani să realizăm un serial, pe care-l botezasem "Goethe în Transilvania".
- Alegeţi cu precădere textele clasice. Din ce perspectivă le citiţi?
- Mi-ar fi plăcut să trăiesc în diferite epoci. Fiecare dintre ele are propria viziune. Într-un fel citim în secolul XVIII, altfel în secolul XX. Sunt un regizor cât se poate de fidel textului. În cele mai multe cazuri, avem de-a face cu traduceri. În "Măsură pentru măsură" am intervenit de câteva ori, pentru că textul nu îmi părea foarte precis. La fel, în "Nepoata lui Pantagruel". În "Pilafuri şi parfum de măgar" erau nişte universuri literare pe care le-am tradus într-un limbaj teatral. O singură dată am lucrat un Shakespeare în limba originară - "Furtuna", la Nottingham -, în rest, îmi scriu scenariul după diferitele traduceri existente, raportându-mă la original, pentru că fiecare traducere este un nou text. Nu am o reţetă.
Încântătoarea Ofelia Popii în Lulu
- Cum a fost la Edinburgh, unde aplauzele, uralele, repetatele chemări la rampă nu se mai sfârşeau, la fel ca şi exclamaţiile de încântare, când epitetul aflat pe buzele tuturor era "pure enlightement", când "Faust" a fost revelaţia Festivalului? Permiteţi-mi să amintesc câteva citate din ceea ce titra "The Observer": "Mi-aş vinde sufletul să mai văd acest «Faust» o dată. Cea mai uluitoare experienţă teatrală a acestei vieţi, Faust a înfierat şi a paralizat ca o smoală fierbinte aplicată direct pe piele. Cred că nu o să mai văd niciodată în viaţă un eveniment mai impresionant şi mai teatral". Cronicarul de la "Financial Times" exclama: "Nu am mai văzut o montare atât de complexă, fenomenală!"..., "The Guardian" aprecia: "Dar ce spectacol! Este atât de captivant, încât aproape că eşti gata să-ţi vinzi sufletul diavolului doar ca să continue succesiunea de imagini grandioase. «Faustul» şi Goethe în versiunea lui Silviu Purcărete înseamnă o splendidă fantezie vizuală şi probabil că nu veţi observa că el şi-a vândut propriul suflet spectacolului". Desigur că, parând elegant întrebarea, veţi ieşi iarăşi din scenă spunându-mi că lăsaţi spectacolul să vorbească de la sine.
- Pentru mine "Faust" este o metaforă a teatrului. Poate numai o formulă. Nu e vorba despre politeţe, dar trebuie să păstrăm măsura în toate. A fost vorba probabil de o reacţie entuziastă. Poate că au fost şi reacţii agresiv împotrivă. Sigur că a fost un succes pentru că a fost văzut şi a interesat foarte multă lume, dar formulele de tipul acesta nu au niciun fel de acoperire, nu numai în cazul meu. „Faust" nu este un spectacol care să propună un tip de estetică ce nu s-a mai pomenit, care ar deschide un drum. Este un spectacol foarte clasic. Cei care au făcut aprecierile acestea au fost amabili. Nu e vorba despre modestia mea, dar mi se pare că uneori formulele encomiastice pot fi insultătoare pentru artist, pentru că îl pun într-o postură ridicolă, şi mă feresc de exagerări de genul acesta. Ştiu foarte bine valoarea spectacolului, care sunt scăpările lui...
„M-am inspirat din bâlciul de la Bolintin"
- Mi-aţi spus într-un alt interviu, vorbind despre Noaptea Valpurgică din „Faust", că v-aţi inspirat din bâlciul de la Bolintin.
- Toată scena aceea, despre care unii spun că e o călătorie în iad, ceea ce n-are niciun fel de legătură, este o scenă sută la sută de bâlci popular, ieftin. M-am inspirat din amintirea acelui bâlci care este, în simplitatea, în primitivismul lui, o forţă populară. M-am inspirat din bâlciul de la Bolintin, cu femeia-şarpe, cu fetele care scuipau foc. Erau nişte boxe uriaşe în care se auzea un amestec de rock cu muzică populară, iar de la microfon cineva rostea o formulă magică, ce îţi dădea frisoane. Suna atât de tare că tremurau şi vacile aduse la târg. Este într-adevăr o scenă de bâlci, şi nu una de infern. Nici dramaturgic, scena nu este o călătorie în infern. Mefisto, în textul lui Goethe, îl duce pe Faust la acest bâlci al vrăjitoarelor care este Noaptea Valpurgică. Apar tot soiul de personaje reale ale epocii lui. E o satiră, e un bâlci, nu o călătorie în iad. E un bâlci infernal, în sensul că mai vin diavoli, mai sunt vrăjitoare...
- Se pare că pictura iadului, totuşi, vă oferă mai multă libertate decât reprezentarea paradisului. De obicei, scrieţi scenariile după texte clasice, şi iată că le aduceţi către această lume balcanică, aşa cum aţi făcut şi în „Pilafuri şi parfum de măgar".
- Le-aş duce fericit către o lume scandinavă, dacă aş fi de acolo şi aş cunoaşte-o. Probabil că le duc către lumea pe care o trăiesc, pe care o înţeleg, din care fac parte...
- Şi cum e lumea asta?
- Foarte complexă. N-o putem defini într-o propoziţie pentru că atunci n-am mai face nici piese, nici filme, nici cărţi...
Silviu Purcărete, dându-le indicaţii precise lui Ilie Gheorghe şi Ofeliei Popii
- Am văzut la Sibiu spectacolul cu „Metamorfozele" lui Ovidiu, pe o vreme câinească, când ploua cu găleata, iar pe deasupra era şi foarte frig, iar actorii care jucau afară, într-un bazin cu apă, deşi le dârdâiau dinţii în gură, jucau cu o mare plăcere. Piscina cu apă rece ca gheaţa din acest spectacol scaldă nu numai trupuri, ci şi reziduuri mentale, iar muzicalitatea vibrează în cuvinte, în simţuri, în ritmuri.
- Spectacolul a fost creat la Luxemburg acum doi-trei ani, chiar înainte de „Faust", la Neumünster, o fostă mănăstire, transformată apoi într-o puşcărie şi care a devenit acum un centru cultural extraordinar, cu un platou foarte mare în faţă, unde se ţin spectacole, cât şi concerte. Am înţeles că acolo s-a semnat intrarea Bulgariei şi României în UE. Pentru locul acela a fost conceput spectacolul, care s-a şi jucat de patru sau cinci ori, în frig din păcate, deşi era iulie. Apoi, Constantin Chiriac a vrut să-l reluăm la Sibiu.
- Carnavalul distruge zidul despărţitor, "războiul rece" dintre valorile oficiale şi cele populare, el face din hieraticul cult al Fecioarei mariolatrii şi marionete, în "Lulu". Cum l-aţi conceput? Pare creat pentru Ofelia Popii. Cum spunea Helmuth Stürmer, „Lulu este femeia fatală, inocentă, întruchiparea ispitei de care nu ai cum să scapi. O flacără care arde aripi". Lulu trăieşte inocenţa ca joc sexual. A fost o afinitate specială legată de text?
- "Lulu" este o piesă mitică a lui Wedekind. Ideea a pornit de la Helmuth Stürmer, care mi-a sugerat-o ca protagonistă pe Ofelia Popii. A fost ca o „comandă" pentru ea. Este prima dată când am făcut un spectacol pentru un actor. După Mefisto, i-am încredinţat-o pe Lulu. Lucrez artizanal, după comenzi. Prefer să mi se propună un text decât să aleg. Nu mă întrebaţi de ce. Din laşitate, din comoditate, din răsfăţ. Este un fel de provocare chiar dacă, iniţial, poate părea riscantă.
- Am aflat că montaţi acum la Teatrul „Radu Stanca" „D-ale carnavalului" de Caragiale. Interveniţi asupra textului? Făceţi-ne câteva dezvăluiri.
- Nu. Fac adaptare atunci când e cazul. „Metamorfozele" lui Ovidiu sunt un mare poem, care trebuia adaptat pentru scenă. „Pilafuri şi parfum de măgar", la fel, 15.000 de pagini de poveşti din „1001 de Nopţi" trebuiau dramatizate, „Pantagruel" e un roman uriaş. Dar când sunt în faţa unei piese, pun în scenă acea piesă. Fac Caragiale pentru că mi se pare că e foarte bine scris. Ideile pe care le am pentru „D-ale carnavalului" nu se pot articula în faza asta. La Sibiu stabilesc acum distribuţia şi pot să vă spun că lucrez cu Dragoş Buhagiar scenografia. E un spectacol pe care trebuie să-l termin până la sfârşitul lui martie.
Metamorfoze, Silviu Purcărete
- Îmi spuneaţi că, după ce terminaţi un spectacol, chiar dacă vedeţi că există ceva care nu e cum aţi dori, nu mai interveniţi.
- Eu nu-mi urmăresc spectacolele după aceea. Nici n-am cum. Sigur că uneori se întâmplă ca, după o perioadă, să pot veni şi să văd un spectacol în întregime. Alteori, văd fragmente, iar dacă e vorba despre ceva ce s-a deteriorat şi trebuie reparat, fără îndoială că intervin. Există regizori, şi este o decizie absolut respectabilă, care nu este însă şi a mea, care urmăresc spectacol de spectacol şi fac din nou repetiţii, refac... Pentru mine spectacolul îşi urmează viaţa lui. S-a terminat, cum se termină şi viaţa omului.
„Succesul şi valoarea nu se suprapun întotdeauna"
- Care sunt ultimele dumneavoastră creaţii în Franţa, unde, de altfel, locuiţi?
- Am realizat anul trecut două opere şi două spectacole de teatru, după texte de Ionescu, „Ce formidable bordel" („Ce teribilă harababură"), cu studenţii de la Şcoala de pe lângă Teatrul din Saint-Etienne, şi „Regele moare", o coproducţie cu o companie privată, pusă în scenă la Ljubliana, dar cu o trupă franţuzească.
- Aţi regizat numeroase spectacole de operă: "Boema" la Essen, "Robert Devereux" la Viena, "Evgheni Oneghin" la Scottish Opera, "Lucia di Lammermoore" la Bonn, "Castor şi Pollux" la Bonn, "Gianni Schicchi" la Teatrul Maghiar din Cluj. La Glyndeburne aţi montat o operă contemporană în premieră mondială, "Despre dragoste şi alţi demoni" după Marquez, a compozitorului maghiar Peter Eotvos. Cum vă raportaţi la creaţia lirică faţă de cea teatrală?
- E aceeaşi meserie. Procesul e însă altul. Într-un spectacol de teatru, regizorul stabileşte muzica, respectiv timpul, ritmul spectacolului. În cazul operei, acestea sunt date de muzică. Deci se porneşte un pic din altă direcţie. Altfel, e tot muncă de regizor: de a crea imagini scenice coerente, sigur, lucrând cu un alt tip de artişti care pot fi foarte bine din punct de vedere muzical, dar cu capacităţi actoriceşti mai limitate. Şi atunci trebuie găsite căi de compromis. La Cluj, a fost foarte interesant pentru că am lucrat cu actori, nu cu artişti lirici. Într-o operă profesionistă prevalează calitatea cântului, a muzicii, iar regizorul nu este decât o verigă. În ultimul timp am creat un „Turandot" la Bonn, tot cu Stürmer, şi un spectacol în Ungaria, „Îngerul de foc" de Prokofiev.
Un bonom neliniştit
- Totuşi, astăzi, marii cântăreţi de Operă s-au schimbat. Sunt mai interesaţi de prezenţa lor fizică...
- E adevărat că generaţia tânără de cântăreţi este foarte preocupată de partea scenică a meseriei lor, însă marile stele rămân totuşi în lumea vocii lor. Pavarotti era o caricatură pe scenă, dar ce imens era!
- Aveţi ecouri despre succesul spectacolelor?
- Da. Au avut mai mult sau mai puţin succes...
- Sunteţi foarte modest.
- Nu sunt deloc modest, dar orice spectacol poate avea mai mult sau mai puţin succes. Nu întotdeauna lucrurile cele mai bune au succes şi invers. Uneori lucrurile cele mai bune trec mai greu. În ceea ce mă priveşte, s-a întâmplat de multe ori ca spectacole la care am ţinut foarte mult şi care mi se par foarte bune să fi avut un succes mediocru faţă de altele mai puţin izbutite. Succesul şi valoarea nu se suprapun întotdeauna.
- Între teatru şi operă ce iubiţi mai mult?
- N-am preferinţe. Când fac teatru şi mă enervez, mai bine aş face operă, când fac operă şi mă enervez, aş vrea să fac teatru. Formaţia mea e de teatru de proză. De operă m-am apucat mai la bătrâneţe.
- Şi filmul?
- Filmul acesta este o excepţie. Nu ştiu dacă mai apuc să fac altul.
- Totuşi, pelicula rămâne à la longue, în timp ce spectacolul de teatru dispare şi e trist când pui tot sufletul în el să vezi că nu mai există.
- Cam acelaşi lucru e şi cu oamenii. Lucrurile se termină, mai devreme sau mai târziu. Chiar şi filmele. Pământul e construit după această lege.
- Mă uimesc tot timpul şi mă întreb de unde vă vin ideile acestea geniale, ca la „Faust", „Pilafuri şi parfum de măgar", „Ubu Rex", „Danaidele"...
- Păi, ideile geniale sunt insuflate de geniu, nu? Nu ştiu. Ele vin uneori mai greu, se construiesc, se elaborează... E un mecanism mai complicat, artizanal, de fapt. Din păcate, nu stai şi aştepţi să coboare geniul, ideea, ci cauţi, încerci, bâjbâi... Uneori se întâmplă să pice câte o idee şi să vezi apoi că funcţionează. Alteori îţi pică o idee genială şi până la urmă vezi că e o prostie. Nu există reguli...
„Este vorba despre mirosul de praf şi de mici"
Un adevărat balet
- De ce regizaţi în ultimul timp numai la Sibiu şi Cluj şi de ce nu vă incită şi Bucureştiul?
- N-aţi aminit şi Craiova. Merg, în general, în locuri în care am mai lucrat, în care cunosc lumea, unde mă pot concentra mai bine. Apoi se ştie că se poate lucra mai uşor în provincie, unde actorii sunt mai disponibili, mai dispuşi la muncă. În Bucureşti sunt atâtea tentaţii pentru ei, televiziuni, filme, telenovele... Am ştiut din legende cum se repetă la Bucureşti. Am avut şi colegi din străinătate care au venit şi au lucrat aici şi au fost disperaţi. Nu cred că pot lucra în Capitală. În general, eu lucrez foarte concentrat, într-un timp destul de scurt. Dar s-ar putea să lucrez şi aici, la un moment dat.
- Ce compatibilitate aveţi cu actorul român?
- Limba mea maternă. Este vorba despre mirosul de praf şi de mici, în care te-ai născut. Am avut nenumărate experienţe în lume, care m-au îmbogăţit, am lucrat cu companii foarte bune, dar cred că aici lucrez cel mai eficient, chiar dacă posibilităţile tehnice şi financiare sunt cu mult mai modeste.
- Aţi creat în multe părţi ale lumii. Aţi constatat o diferenţă între actorii din diverse ţări?
- Nu cred că există diferenţă specifică. Cunosc actori foarte buni şi foarte proşti în România, cunosc actori foarte buni şi foarte proşti în alte părţi. Sunt oameni generoşi şi caractere infecte şi de o parte şi de alta. Sigur că există diferenţe culturale între belgieni şi danezi, între români şi bulgari, între sârbi şi norvegieni, dar pe acelea le ştim cu toţii. Sunt legate de limbă, de ce mănâncă... Nu cred că actorii români sunt mai geniali şi mai puturoşi, cum se spune. Meritele sunt individuale şi nu au legătură cu originea.
Scenă din aplaudatul Faust
- Actorii români vă povestesc probabil că trăiesc greu şi de aceea aleargă dintr-o parte în alta. Cum vedeţi România?
- Ceea ce se ştie mai puţin este că şi în alte părţi actorii de teatru trăiesc destul de greu. În Germania, în principiu, mult mai bine. Dar în Franţa, majoritatea aleargă după o bucăţică de pâine foarte mititică. Avantajul faptului că eu trăiesc în străinătate e că mă ajută să iubesc mai relaxat România şi când nu-mi mai place un lucru, am unde să mă duc şi să gust din ce-mi convine mai mult. România, din afară, se vede exact aşa cum e. Este acum o obsesie cu imaginea. Dar imaginea e mai puţin importantă, decât lucrul în sine. Aş prefera ca România să fie bine şi cu o imagine proastă, decât invers. Imaginea este ceea ce se întâmplă. E şi ea o ţară amărâtă, dar asta e. Cârciumile sunt pline, pe străzi nu ai unde să parchezi de jipane... Dar observ că au crescut la cote maxime agresivitatea, mitocănia şi vulgaritate. Sunt în natura noastră. Nu e ceva special. La un moment dat, vestita criză o să treacă, dar, vedeţi, lucrurile nu depind numai de criză.
- Ce vă nelinişteşte?
- Nu am o nelinişte generală. Cam aşa a fost lumea întotdeauna. Acum o sută de ani, probabil, lumea se plângea de crizele acelei vremi, cu aceeaşi vehemenţă. Lucrurile nu se schimbă radical. După părerea mea, progresul este o mică iluzie. Funcţionează numai în anumite planuri. Dar viaţa omului e tot aia.
- Ce înseamnă prietenia pentru dumneavoastră?
- Când e vorba despre o prietenie construită pe colaborare, pe muncă împreună, ea este foarte profundă, foarte bogată şi foarte fertilă. Eu nu lucrez cu un artist pentru că îmi e prieten, ci mi-e foarte prieten acel artist cu care îmi convine să lucrez. Lucrurile se împletesc. Nu e vorba de o formă de nepotism. Sunt prieten cu Stürmer, dar Helmut Stürmer e un mare artist, sunt prieten cu Buhagiar, care este un mare artist, sunt prieten cu Constantin Chiriac, care e un mare director de teatru. Sigur că am prieteni şi în afara relaţiilor profesionale.
Precizia gesturilor
- Credeţi în destin?
- Fără îndoială, dar în mod cât de cât inteligent. - Nu-l caut în stele.
- Visaţi la ceva ce n-aţi reuşit încă să realizaţi şi vă doriţi?
- O să vă dezamăgesc, dar n-am acest tip de structură sufletească. Eu sunt mai degrabă un artizan, un meşteşugar. Lucrez de azi pe mâine, cu dalta şi toporul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu