Traducere // Translate

Omagiul literatului din provoncie

Emil Niculescu este unul dintre cei mai cunoscuţi dintre literaţii
Buzăului. A lansat pe piaţă cărţi de poezie, eseu, critică literară şi
istorie, şi a dat tiparului mii de articole despre creaţiile colegilor
de breaslă. Oferă literatură semenilor săi, atât la figurat, cât şi la
propriu, pentru că de 30 de ani practică meseria de bibliotecar.

Pe Emil Niculescu îl găseşti aproape zilnic la Cercul Militar, printre
cele peste zece mii de volume din biblioteca pe care o administrează.
Şi nu sunt singurele cărţi de care se îngrijeşte cu multă migală. "Am
acasă o bibliotecă mare, cu două mii de volume de poezie, critică
literară. Am acumulat-o din liceu şi până în zilele noastre, în
perioada când cărţile aveau un preţ mai bun. Acum mă cam sufocă pentru
că stau într-o garsonieră. Dar nu e o problemă pentru că îmi sunt
dragi", ne-a mărturisit bibliotecarul Emil Niculescu.

Povesteşte că primul contact cu această meserie a avut-o în copilărie,
când avea grijă de vasta colecţie de carte a tatălui său şi apoi de
biblioteca sătească din Pleşcoi.

A terminat Biblioteconomia la Bucureşti după care, în septembrie 1979,
s-a angajat la Biblioteca judeţeană V.Voiculescu, unde a lucrat până
în anul 1983. De atunci şi până astăzi, Emil Niculescu este
bibliotecarul Cercului Militar. "Aici avem enciclopedii din toate
domeniile, cu anumită pondere pe carte de artă, istorie şi doctrină
militară. Asta e o bibliotecă ce se adresează militarilor, familiilor
lor, celor în rezervă. Înainte de epoca internetului, cartea avea altă
valoare. Atunci, biblioteca era una din zonele de evaziune, de
instrucţie. Se citeau multe cărţi de călătorii pentru că ele erau
paşapoartele noastre atunci. Era singura posibilitate de a afla cum e
dincolo", ne-a spus Emil Niculescu.

Miile de cărţi din jurul lui l-au molipsit, astfel încât Emil
Niculescu a simţit nevoia încă din zorii adolescenţei sale să se apuce
de scris. "În timpul şcolii generale mergeam la un cenaclu al şcolii
din Pleşcoi, condus de profesorul Alexandru Băescu, apoi în liceu, la
cenaclul Viaţa Buzăului, iar în timpul bibliotecăriei, la cenaclul
Junimea. Am debutat cu versuri în revista Cadran, în 1972", şi-a
amintit scriitorul Niculescu.

De atunci, gândurile şi mâinile sale s-au armonizat atât de eficient,
încât au produs zeci de volume de poezie, eseu şi articole de presă
culturală. A avut debutul literar în anul 1993 cu volumul de versuri
"Provincia Felix". Poezii a mai strâns în volumele "Birja cu crai",
din 1996 şi "Zona zoster", în 2009. De-a lungul vieţii, Emil Niculescu
s-a exprimat nu numai în rimă, ci şi în proză, antologia fiind
intrumentul său preferat. "Tot despre Caragiale", "Loco" şi
"Dragonoctonul" sunt câteva dintre cărţile sale de eseu, iar dintre
antologii, pot fi menţionate: "Sentiment latin - poeţi români, poeţi
napoletani" şi "Un sfert de veac de poezie".

"Ca bibliotecar, am avut avantajul unui vast material de inspiraţie.
Au fost multe cărţi citite şi recitite însă cea la care am revenit cu
suficientă frecvenţă a fost "Istoria Literaturii Române de la origini
până în prezent", pe care am luat-o prin anii 80, la pachet cu furaje
ideologice comuniste, la preţul de 300 de lei", ne-a spus Emil
Niculescu.

ÎNTREBĂRI ŞI RĂSUNSURI:

Cât de greu se scoate o carte? "Greu. Eu am făcut un CAR pentru a-mi
scoate ultima carte. Nu sunt bani şi trebuie să apelezi la cunoştinţe,
pentru sponsorizare. O carte de 130 de pagini costă vreo 15 milioane,
pentru un tiraj de 300 de exemplare. Dai la depozitul legal zece
cărţi, cele pe care le dai unor critici şi în redacţii iar restul
împarţi aleatoriu. Eu de exemplu nu am vândut o carte în viaţa mea".

Mai au bibliotecile militare la fel de mulţi clienţi? "Acum, din câte
se pare, procentul de lectură este de numai 3 la sută. Militarii
preferă în general cărţi de istorie militară şi de specialităţi
militare, de psihologie, în funcţie de zona de studii pe care le mai
urmează în paralel. Este cerută multă lectură profesională. Este un
număr mic de cititori, din cauza televiziunii şi a internetului, deşi
e greu să citeşti o operă literară pe monitorul calculatorului".

Ce calităţi trebuie să aibă un bibliotecar? "Un bibliotecar trebuie
mai întâi să citească şi porţia cititorilor lui. În primul rând
trebuie să aibă cultură şi nu trebuie doar să spui uitaţi-vă în raftul
acesta. Trebuie să îi dai cititorului şi variante, aşa cum face un
farmacist când nu are un anumit medicament".

CE ÎI PLACE:
"Îmi place să foarte mult să citesc. Lectura nu e o chestie de care să
spui că ţi-ai făcut norma, fiindcă ar fi şi altceva de făcut. Am citit
mii de cărţi însă nu le pot contabiliza pentru că pe multe le-am
recitit după o anumită perioadă. Îmi plac oamenii care sunt pasionaţi
pentru anumite chestiuni, simţindu-mă şi eu poate în apropierea lor".

CE NU ÎI PLACE:
"Tind să îmi displacă impostura şi tupeul, care din cauza
descentralizării devin şi mai accentuate. S-au creat comitate cu
baroni locali chiar şi în cultură, anumite zone zoster, unde totul se
decide în cadrul unor cercuri vicioase. Pentru confirmarea valorii, ca
scriitor, de exemplu, nu mai e nevoie, ca altădată, de girul unor
critici consacraţi, ci poate fi obţinut local".


PROFIL
Născut pe 26 septembrie 1954, în satul Pleşcoi, comuna Berca, judeţul Buzău;
Ocupaţia: Bibliotecar Cercul Militar Buzău, poet, eseist, critic şi
istoric literar;
Starea civilă: necăsătorit

Nu ştiu alţii cum sunt, vorba povestaşului, dar eu, când îmi aduc
aminte de vremile apuse ale cenaclului "Viaţa Buzăului", trebuie să
afirm răspicat, cu riscul de a şoca şi stârni viperişul orgoliilor
mărunte, dar gata să dea pe dinafară în ţaicul polemicii: literatura
aceea de provincie şi sertar a avut un rol major la înţelegerea
schimbării de paradigmă culturală dominantă în România anilor '80. De
acea generaţie, acum risipită în cele cotidiane frisoane, mă leagă un
suspin de geniu al poetului Emil Niculescu: "Provincie - Triunghi al
Bermudelor!", pre atâţi i-ai înghiţit în străfundurile tale, şi i-ai
zvârlit apoi din burta chitului. De puţini mai aud întâmplător, numai
"Emilescu", după cum îl alintau prietenii pe discretul nostru
concitadin, îmi pare că mai rătăceşte obsedant prin pierduta Atlantidă
a rimei şi ritmului. Precum un antic rege, blestemat ca să se prefacă
în poezie tot ce mângîie, deşi harul acesta nu ţine de sete şi foame,
de mărire şi onoruri, niciodată dispus să bată palma cu măririle
clipei sau să cânte în struna vreunui fals Mecena, deşi trăim în
vremurile când aşa zisă cultură de nişă îşi înalţă idolii pe
piedestale calp aurite...
Un blestem al poeziei se desprinde parcă din fiecare literă, vers,
pagină ce recompun această "Zonă Zoster", titlul de o cruditate
ironică a recentei cărţi lansate de Emil Niculescu pe o piaţă aridă şi
tot mai puţin receptivă la meditaţie, răsfăţ livresc, încântare a
simţului. Trebuie să fi pus ceva anapoda ursitoarele pe caierul
destinului ca să mai te apleci asupra "liricului" în ăst mileniu, când
scara valorilor are alte trepte, iar confuzionatul şcoler dă fuga la
Internet să descarce un comentariu. Deşartă iluzie că vreun june "va
deschide cartea" (păcat altminteri blamat când venea din partea popii
de la Joseni, pentru a aminti de locurile copilăriei autorului, venit
să îmblânzească strofa de prin părţile cârnaţilor de Pleşcoi şi
vinului de buturugă).
Mituri urbane frauduloase, pagini necruţătoare, cu o parafrază
izvodită după Nietzsche, poetul devine o monedă pe care efigia
aluviunilor livreşti, a memoriei textuale şi intertextuale, se
transpune. Un spaţiu viran, un colţ de cartier, ("De dimineaţă încă -
morocănoşi sunt norii -,/Se strâng, fideli, în barul de tablă
machitorii,/Îmbătrâniţi devreme, dar tot copii teribili..."- Patimile
după Utrillo"), un oraş de silabe, gata de a fi colonizat stilistic, o
Curte a Miracolelor, o Zonă Zoster deja "infectată", de unde nu se
poate evada, pe teritoriul căreia ai nevoie de o Călăuză, poate
lectura. Scriitura devine "sfânt trup şi hrană sieşi", absoarbe
realitatea şi-i reorganizează identitatea, un prieten dispărut ("O
viespe aurie şi un cotor de pară/Îmi amintesc de bune răchii de
odinioară/... Şi fără cavernalul clasic: labuntur anni/Să povesteşti,
de-Acolo, fantastice păţanii".- "Convocare"), după planul ştiut doar
autorului, deşi Emil Niculescu descrie locuri cunoscute oricui, parcul
Crâng, Gara, cinematograful de altădată, liceele urbei, în tonuri
dulci-amărui, pastelate, care mă duc cu gândul la ilustraţiile unui
Florin Pucă (oare cum ar fi arătat "Satiră. Duhului meu", pe care o
parodiază Emil Niculescu, ilustrată de maestrul Pucă?)
Cum pe la noi şi Ziua Naţională poate fi rezumată în strofe de genul
"ia fasolea, ia cârnatul,/şi săracul şi bogatul", sucită râvnă să mai
şlefuieşti diamantul versului, să-ţi învingi blazarea şi să fluturi
blazonul poeziei, să risipeşti rime rare, precum joaca flăcărilor pe
tainice comori, pe veci pierdute. ("Am absolvit mâhnirea la zi (nu
cursul scurt),/Promoţie mai veche-a liceului mancurt,/Profesori de
umane nu-şi precupeţeau harul,/ Translând în năzuinţe pe Rimbaud, cu
"Fierarul"(bunul nostru prieten Costel Feraru - n.a)/Din el, dascăli
cu jena unui trecut burghez,/Făceau un Neculuţă, mai tânăr şi
francez./Eleve cu cordică şi sarafane juste,/Se răzbunau la ceaiuri
arborând minifuste" - Cinema "Ilie Pintilie").
Romanii aveau, între alte vorbe de duh, şi dictonul "Habent sua fata
libelli" (cărţile îşi au soarta lor), şi poate dacă, printr-un
miracol, poezia lui Emil Niculescu va fi citită la vreo oră de
lectură, în vreo sală de clasă (oare profesorii de "umanioare" din
şcolile urbei n-ar trebui să se aplece şi asupra autorilor buzoieni,
întrebare pur jurnalistică), sigur ar produce o julitură pe neuronul
îmbibat de jocuri video al vreunui elev, şi rana aceea va refuza să se
cicatrizeze, şi tot ar fi deajuns... ("Sunt remuşcări înfipte-n creier
până-n prăsele/Şi inşi care îşi leagă cartea-n propria piele.")
N.B. Pesimismul meu de gazetar, vizavi de soarta poeziei în general,
pare să fie contrazis chiar de Emil Niculescu, buzoianul nostru
făcându-ne onoarea să fie antologat în ediţia bilingvă "Sentiment
Latin/Sentimento Latino", alături de un alt buzoian Marius C. Nica, şi
de alţi poeţi români şi napoletani. Iată cum sună, pentru rafinaţi, în
română şi italiană, un "Epitaf": Provinciei acestea - un lent boa
constrictor-/I-ai fost, până la urmă, amant, duşman şi pictor - A
questa provincia - un lente boa costrittore-/Sei stato, fino alla
fine, amante, nemico e pittore.
Dan Dinu

Niciun comentariu: