herta muller & gabriel liiceanu

herta muller e la descrizione di un attimo, originally uploaded by nerugiada.

- Herta MÜLLER în dialog cu Gabriel LIICEANU -

Gabriel Liiceanu: Vă propun să încheiem spectacolul de circ cu o problemă dificilă. În repetate rînduri, în diferite interviuri, aţi vorbit despre apolitismul scriitorului român în perioada comunismului şi l-aţi arătat cu degetul ca pe un lucru care nu e spre onoarea celor care l-au practicat. Aş vrea să vă întreb ce înţelegeţi dumneavoastră prin angajament politic într-o societate totalitară în care a fi angajat politic însemna un lucru: să devii activist al partidului comunist sau să foloseşti, mimetic, sintagme ale limbajului oficial. Mai exista o variantă de a te angaja politic. În clipa în care nu făceai şi nu vorbeai aşa cum se făcea şi se vorbea potrivit regulii de bază a societăţii represive, unii dintre noi am avut naivitatea să credem că era un angajament politic. Acum aflăm de la dumneavoastră că acest mod de a nu ne fi prostituat cuvintele a fost prea puţin; că acest mod de a scrie altfel decît se scria, de a vorbi altfel decît se vorbea, de a nu folosi niciodată cuvintele împotriva conştiinţei noastre n-a fost un angajament politic. Ba chiar – citindu-vă unele spuse – ajung să cred că asta a însemnat un vinovat apolitism.

Herta Müller: Nu eu trebuie să constat asta – că n-a fost de ajuns. Trebuie să constataţi şi dumneavoastră.

Gabriel Liiceanu: V-am întrebat cum arată angajamentul politic într-un regim represiv, în afara disidenţei...

Herta Müller: Dacă facem o comparaţie între România şi alte ţări est-europene cu acelaşi sistem politic – Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, chiar şi RDG – observăm că în mai toate ţările cei care au spus ceva au fost mai mulţi. În România, dacă vorbeşti despre disidenţă, n-ai ce să spui. N-a fost disidenţă organizată. Au fost doar cîteva cazuri individuale – Radu Filipescu, preotul Calciu-Dumitreasa, la vremea sa Paul Goma... Au fost lăsaţi singuri. Cine i-a sprijinit? În alte ţări au fost mişcări disidente, au existat scrieri samizdat. În România – nimic. Cine a ridicat capul a fost lăsat singur. Cînd stăteam în Timişoara, a venit un preot de la biserica ortodoxă ca să adune bani, suna la toate uşile. A venit să ceară taxa pentru biserică; i-am răspuns: „Să mai veniţi la mine doar cînd o să adunaţi bani pentru preotul Calciu“. A fugit! Nici n-a aşteptat liftul. De la etajul V, a luat-o la fugă de frică – parcă cine ştie cine ar fi apărut în faţa lui. Acum ştim şi ce a făcut Biserica. Să comparăm cu Polonia sau cu RDG, unde existau mişcări în Biserică, iar Biserica a căutat să rămînă integră. Sigur, în Biserică au fost introduşi şi spioni – dar asta pentru că se ştia că în biserici aveau loc întîlniri ale disidenţilor. Nu e constatarea mea pentru că sînt rea. E adevărul. Eu ce să fac?

Gabriel Liiceanu: În România v-aţi simţit disidentă?

Herta Müller: Nu. Am fost normală. „Disident“ este un cuvînt care ţi se aplică din afară. Eu am vrut să trăiesc normal, să nu fac lucruri pentru care nu pot să răspund, mi-a fost greaţă de toată funcţionărimea de partid, de toate nulităţile pe care le-am văzut în fabrică, la şedinţe... Şi cînd erai în magazin sau te duceai la poştă ori să plăteşti curentul electric – toţi îi tratau pe oameni ca şi cum ar fi, mă scuzaţi, ultimul căcat. Pe mine asta m-a durut.

Gabriel Liiceanu: Ne-a durut pe foarte mulţi şi am simţit foarte mulţi această greaţă.

Herta Müller: Asta este cauza pentru care n-am putut altfel. Eu n-am făcut nimic: doar n-am mai suportat şi le-am spus că nu vreau: „domnilor, mi-e greaţă de voi“. Ce să fi făcut altfel? Nu aş fi putut să mă pun în serviciul unei societăţi de care îmi este greaţă. Mi-a fost milă de oameni. Am lucrat şi la fabrică – am avut norocul sau nenorocul să ajung acolo unde cei mai mulţi intelectuali n-au ajuns. Tot dîndu-mă afară de peste tot şi trimiţîndu-mă de acolo, am ajuns în locuri unde am putut afla cele mai multe lucruri care-i privesc pe oamenii normali. Era să disper cînd am văzut condiţiile lor de viaţă: în fabrică, hala unde lucrau nu avea geamuri, era frig, ei munceau la bandă, ca să vină la lucru se sculau la 4 dimineaţa pentru că locuiau la ţară, trebuia să bea ceva de dimineaţă ca să reziste şi să nu le îngheţe mîinile, se întrerupea curentul, stăteau toată ziua acolo „ca să facă planul“... Dar planul era problema cînd regimul îşi bătea joc de oameni? Văzînd toate astea, sigur că m-am certat: cu directorul, cu portarul – care era arogant –, m-am certat cu fiecare, în fiecare loc unde mi se părea că situaţia nu e în ordine...

Gabriel Liiceanu: Dar asta ni s-a întîmplat mai multora...

Herta Müller: Trebuia să vă enervaţi! De ce nu v-aţi enervat? Eu m-am enervat toată ziua şi asta a fost tot. Iar securiştilor nu le-a convenit asta...

Gabriel Liiceanu: Să ştiţi că eram nervos şi trist, la rîndul meu... Ce vreau să spun cu asta? Cînd puneţi în discuţie neangajamentul politic într-o societate totalitară, dumneavoastră, care aveţi darul de a judeca cu concretul şi de a imagina de fiecare dată situaţii individuale, trebuie să vă imaginaţi că mulţi dintre noi am trăit, fiecare, aventura lui într-o societate de acest gen, reuşind să trecem pe malul celălalt nu întotdeauna întinaţi. Dacă fiecare dintre noi începe să-şi spună povestea – şi unii au făcut-o deja – atunci lucrurile nu arată atît de simplu cum pot să pară uneori. Despre acest tip de scriitor angajat, care nu şi-a murdărit cuvintele, aţi folosit la un moment dat cuvîntul Mitläufer – „omul care merge laolaltă cu ceilalţi, cu puterea, umăr la umăr“. Dumnezeule! Dacă asemenea oameni ca noi...

Herta Müller: Daţi-mi voie să interpretez cuvîntul... Mitläufer nu înseamnă că „merge cu puterea“. Înseamnă că „merge pe neobservate ca să nu aibă probleme“. Dar nu „umăr la umăr cu puterea“.

Gabriel Liiceanu: Credeţi că cei care – repet – şi-au respectat raportul cu limba, care nu au intrat în ecuaţia zdrobirii limbii, care nu au împrumutat limbajul oficial niciodată sînt „cei care au trecut neobservaţi“? Nu credeţi că fiecare carte – curată, bună, minunată – care s-a născut în acel timp era un mod de a spune „nu“ lumii în care trăiam?

Herta Müller: Nu. Era un mod de a se eschiva. Eu nu învinovăţesc pe nimeni – doar pe cei care au făcut într-adevăr literatură „de comandă“ şi urlau cuvintele ideologice în jurul lor, dar ceea ce vreţi dumneavoastră să laud mi se pare prea puţin.

Gabriel Liiceanu: N-am vrut să lăudaţi, am vrut să nu acuzaţi.

Herta Müller: Este o modalitate de a rămîne onest personal. Dar era prea puţin, nu era ceva împotriva dictaturii. Era ceva personal – că nu te-ai murdărit. Dar nu era ceva care să deranjeze clanul de ceauşişti şi securişti care erau peste tot. Cred că dacă ar fi fost foarte mulţi cei care ar fi deranjat această dictatură, ea nu ar fi putut să devină tot mai sinistră... Pînă la urmă, nimeni din toată Europa de Est nu a umblat cu maşina de scris la Miliţie cum trebuia să mergem noi în fiecare an şi să cerem permis pentru folosirea maşinii de scris...

Gabriel Liiceanu: Aţi mers?

Herta Müller: Sigur că am mers.

Gabriel Liiceanu: Eu n-am mers.

Herta Müller: Sînteţi disident!...

Gabriel Liiceanu: Iată! Am aflat. De ce aţi mers?

Herta Müller: Ca să pot folosi maşina de scris. Ca să nu-mi spună mîine că mă arestează pentru că am folosit-o.

Gabriel Liiceanu: Trebuia să fiţi disidentă, să vă asumaţi riscul, nu să vă lăsaţi umilită...

Herta Müller: Poate nici nu am fost disidentă. Alţii au fost, cei care au scris cărţi cu limbajul curat... Nici nu vreau să fi fost disidentă. Eu am încercat să trăiesc în aşa fel încît să nu răspund pentru ceea ce nu fac. Şi să nu fac şi eu ce mă îngreţoşează la alţii. Asta a fost destul. La un moment dat am lucrat la o grădiniţă. Copiii erau obligaţi să cînte imnul naţional, iar imnul era tot mai lung. Cu cît era ţara mai prăpădită, se mai adăuga cîte o strofă. Şi eu, care nu fusesem un timp îndelungat în temă – căci ajunsesem la grădiniţă după o perioadă de şomaj – crezusem că la grădiniţă e mai bine: acolo sînt copii mai mici, poţi să faci nişte lucruri, autorităţile te lasă în pace... Dar era la fel de rău. S-a cîntat imnul dimineaţa, iar directoarea mi-a spus: „Mai întîi se cîntă imnul, tovarăşa...“. În prima zi i-am învăţat pe copii un cîntecel – Schneeflöckchen, Weissröckchen – un cîntecel de iarnă, şi toată ziua am tot cîntat Schneeflöckchen şi Weissröckchen, şi iar Schneeflöckchen şi Weissröckchen... Copiii nu erau obişnuiţi cu asta, le-am explicat de ce fulgul de zăpadă are o rochiţă albă... Ei nu mai auziseră aşa ceva. Ani de zile nu fuseseră învăţaţi decît chestii ideologice, poezii despre mama în care în strofa a treia apărea „Elena“ – nu te mai aşteptai după primele strofe să vină, dar pînă la urmă tot venea. Şi atunci eu n-am vrut să cînt imnul a doua zi: i-am întrebat „mai ştiţi cîntecelul cu Schneeflöckchen şi Weissröckchen“?. Dar un copil mi-a spus: „Tovarăşa, mai întîi trebuie să cîntăm imnul“. „Cîntaţi-l“, i-am răspuns. Iar ei s-au aşezat în semicerc, au întins mîinile pe lîngă corp ca nişte soldaţi şi au început să urle imnul. Mi-a venit să plîng. Erau atît de mici şi deja dresaţi. După două strofe, le-am spus „foarte bine, ajunge“. Dar alt copil a răspuns: „Tovarăşa, trebuie să cîntăm imnul pînă la capăt“. „Cîntaţi-l“, am spus. După ce au terminat, m-au întrebat: „Cealaltă tovarăşă a noastră cînta cu noi. Dumneavoastră de ce n-aţi cîntat cu noi?“. Am spus că „nu am ureche muzicală, nu am voce, şi am tăcut ca să aud mai bine cum cîntaţi voi“. Dar pentru mine a fost dezastruos să constat că la vîrsta lor copilaşii aceia erau manevraţi într-un mod pe care nu mi l-aş fi putut închipui.

Gabriel Liiceanu: Acum, acei copii au 25 de ani...

Herta Müller: Da. Poate n-au ieşit din manevra aceea. Poate nici n-or să iasă. Asta depinde de ce li se spune acum – de către părinţi, bunici şi de către toţi cei care au trăit acele vremuri.

Gabriel Liiceanu: Deci are un sens şi „circul“ nostru de astă seară. Poate le spune ceva...

Herta Müller: Nu ştiu. Poate.