Traducere // Translate

nichita stanescu via constantin crisan sau vocatia conectorului


nichita stanescu, originally uploaded by stephanie_magritte.

Nichita Stanescu in fragmente - Constantin Crisan: "O respirare testamentara"


Dupa Jurnal(ul) meu de Sanatate, reiese ca l-am cunoscut pe Nichita in 12 august 1962 la restaurantul Berlin, fireste mult mai tarziu decat pe cei cativa dintre prietenii lui mai vechi: Doina Ciurea, Nicolae Breban, Matei Calinescu, Petre Stoica, Gheorghe Tomozei, Modest Morariu, Mircea Ivanescu. Eram pe atunci vecini de strada, amandoi locuind la doi pasi de restaurantul Budapesta, dar Poetul trecea deja in ochii mei de cititor innrait de poezie, drept o stea de neatins. Cum sa indraznesc gestul de a-i desfrunzi linistea pe nechemate? (...) Fericit ca-l cunosc pe Nichita, n-am "tranzitat" in nici un fel pluralul desi Daimonul ma electrizase cu acordul sau de la inceput, rugandu-ma sa-i spun Nichita. A trebuit sa treaca vreme indelungata pentru asta. Pana am indraznit acest apelativ zeesc, au trecut ani: intre timp, i-am facut - in Belgia - un mic portret binemeritat de "chef de file" al noii poezii romanesti postbelice, l-am editat apoi - lucrand alaturi de Nichita la Tipografia Filaret - cele 11 Elegii in editii bilingve, franceza-romana, engleza-romana (vara 1970), piese de sustinere pentru a-l impune pe marele nostru compatriot la Marele Premiu International de Poezie (ah, n-am reusit, l-a luat Senghor)... De fapt, cred ca, in anumite clipe nocturne - in atelierul lui Constantin Foamete, de langa, he, he, "Plosca de aur" - intre Piliuta, Chirita si Mihai Sanzianu, cel dintai prieten al meu via Nichita - ii spusesem, cred de mii de ori: NICHITA. Dar... dimineata, indrazneala asta mi se parea prea mare. Nu stiam atunci ca pentru Nichita Stanescu asta era o respirare. O simpla respirare, venita insa din cei mai adanci plamani ai sufletului sau, mare, unic, inconfundabil. Prin Nichita - singurul scriitor roman ce va ramane in memoria miilor (!) de prieteni si milioanelor de cititori drept Nichita si atat, ceea ce imi si place, dar ma si deranjeaza ca istoric literar - mi-am capatat de-a lungul vietii pe cei mai buni si mai statornici prieteni ai mei. El profesa cultul Prieteniei asemenea unui mare preot ce detinea cifrul unor mistere de nimeni stiute, pentru a afla cheia cu care se patrunde in tainele unui suflet. Pe Johnny Raducanu il cunoscusem cu mai multi ani in urma in casa Ninei Cassian - si ea o misterioasa, carismatica vestala a Prieteniei - dar l-am (re)descoperit cu o si mai mare bucurie in noptile nichitiene. Pe Ioana Craciunescu o stiam inca de cand era eleva in clasa a XI-a a Liceului "Mihai Viteazul" - cand am vazut ca scrie poezie cu adevarat buna. In preajma lui Nichita, micile noastre animozitati si suspiciuni s-au spart ca niste baloane de sapun. Pe Sorin Dumitrescu il admiram... distant, poate fiindca voia sa-mi impuna credinta ca este un al doilea Da Vinci si ca pe langa bombarde, mitralii si alte submarine, picteaza genial si canta si mai genial la chitara stil Georges Brassens. Cand Nichita mi-a dovedit, in felul lui, cifrat, ca orice slujitor al misterelor de la... Eleusis, ca Sorin merita iubit, l-am iubit. Am facut-o din convingere proprie, incat si azi cand pare ca n-as mai avea aceleasi motive, continui sa-l iubesc pe "bomful" asta multilateral talentat (!?). Pe Alexandru Paleologu il simteam undeva departe ascuns in nourii propriei sale genialitati legendare si petulante. Nichita l-a coborat pe pamant pentru noi toti, indepartand deceniile - si nu numai... - ce ne desparteau de cel ce se mandrea atunci cu prietenia unui oarecare... Dinu Noica. La Nichita, i-am reintalnit cu bucurie pe Ganditorul Mihai Sora, pe care avusesem sansa de a-l cunoaste, cu multi ani in urma, in casa lui Mos Ghita Kirileanu... Intre noi, care eram - toti - de fapt mai tineri decat stralucitorul editor, Mihai Sora mi se releva acum ca fiind cel mai rezistent causeur noctambul. Tot in casa lui Nichita - unde sub ferestrele scund inaltate de bloc standardizat, Maria Sa, Plopul Gica isi flutura si azi aripile unui om singur - l-am cunoscut prin anii '78, cred, pe un inger cu plete si ochi albastri, raspandind arome de Musatini si Basarabi, glasuind poeme despre Mama si Mama -Tara, fireste asa cum si-o dorea in suflet, si nu cum era si mai este inca: Grigore Vieru. Am cunoscut apoi, in Amzei 5-7, o groaza de optzecisti incepand cu Traian T. Cosovei si Mariana Marin, cu Matei Visniec, Bogdan Ghiu, Aurelian Titu Dumitrescu sau Augustin Fratila, interpretul pe disc al poemelor nichitiene... Cand a disparut de langa noi, tot jucandu-se "de-a v-ati ascunselea..." Nichita continua sa-mi daruiasca prieteni, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Lucrand la cartea Nichita Stanescu - Frumos ca umbra unei idei (Editura Albastros, 1985), chiar Mircea Dumitrescu - autorul viziunii grafice a "caramizii", pictor si grafician redutabil, dar ca om poate la fel de incapatanat si orgolios ca mine, mi-a devenit un adevarat prieten, dincolo de certurile noastre nenumarate, singurele ce reuseau sa incalzeasca in iarna '84, mai apoi si '85 aerul congelat al atelierului lui in care dardaiam dar ne incalzeam impreuna la... focul Nichita. Tot la carte lucrand, cautand zeci si sute de documente, Doina Ciurea si Dora Stanescu mi-au furnizat aceste documente inedite, daruindu-mi permanenta lor solidaritate. Gratie asadar lui Nichita am descoperit - cu o impardonabila intarziere - Prietenia de aur a Doinei Ciurea, dar si valoarea Omului si a intelectualului-Artist... Mai apoi, facand spectacolul Respirari cu Nichita Stanescu pentru stagiunea 1987 a Teatrului Mic - mi-a daruit Nichita doi oameni de teatru: Leopoldina Balanuta, un suflet, un om monumental dar si un monument al teatrului romanesc. Si alaturi de ea, pe un tip tafnos ca un leu in cusca, de care cu greu m-as fi putut apropia inainte: Dinu Sararu (fiind aproape ca un om al Teatrului Mic, vreme de cateva luni de zile cat am pregatit spectacolul stanescian, mi-am dat seama indeaproape de ce acest om sustinea mereu ca "danseaza pe sarma". Curios, era in cusca dar, va asigur, dansa pe sarma...). Si pentru ca sufletul cel mare, cel inegalabil al lui Nichita pare sa fie plutitor peste aceste randuri, ma simt dator sa-i spun aici, si nu in alta parte, Serbanei Dragoescu - artista care a innobilat cu cerurile ei tapisate primul decor al Respirarilor, luandu-si apoi toate jucariile speriata de un mic rozator... - ca nu-i mai port pica si continui s-o retin in suflet cu aceeasi prietenie, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat... Ca pe un covor zburator spre Nicaieri si Pretutindeni, Nichita avea darul de a ne aduna pe toti si de a ne face destul de des sa uitam impreuna atatea umilinte si opresiuni pe care el le pre-simtea, suferind pentru fiecare dintre noi si oblojindu-ne ranile. (...) Daca in anii aceia noi am avut nevoie de el - incat cu totii ii recunoastem arta si cultul prieteniei - astazi, cand el s-a ascuns pentru o vreme si cand parcurgem un alt fel de seceta, intr-o tristete comuna si confuza, il dorim si mai mult printre noi. Atat de mult, incat unii din noi ar simti nevoia sa-l canonizeze ori sa ingenunche in fata unui Sfant Sinod al Nemuritorilor sa ni-l aduca iar printre noi pe cel ce pe nedrept ne-a fost rapit in plina joaca. Nu stiu altii cum sunt, dar eu mai ales de atunci am invatat a muri. Impreuna cu acest verb - pe care o data si odata il vom conjuga cu totii pe rand - din arta prieteniei stanesciene ar trebui poate sa ne insusim, cat mai este timp, si verbul a ierta. (...) E o respirare testamentara a Poetului si Omului de neuitat, in contul careia de i-ar da urmare si ar mosteni-o cat mai repede cu putinta, societatea romaneasca de azi ar depune infinit mai multa valuta forte decat cere, uneori zadarnic, pe la atatea porti straine (1993). Sursa: Cronica Romana

Un comentariu:

Anonim spunea...

un mare om vorbind despre un om si mai mare si toti prietenii intru Nichita. Cum ne-am risipit talentele/o fi si asta un talent...