VORBIND DIN OFF

„Tradiţia e substanţa istoriei, cum este eternitatea substanţa timpului”

(Miguel de Unamuno, La tradicíon eterna)

Nu pricep cum se-ntîmplă, nu-nţeleg cum se poate, dar tema modelelor provoacă umori temperamentale condeierilor. Devin, ca la un semn, iritabili, fără a fi şi expresivi (vorba lui nenea Iancu), dînd glas mare motivului iritării: valorizările celuilalt.

Constatam în primul număr al „Revistei române”, re-brenduit de Liviu Papuc, lecist convins, că ne-am obişnuit să şocăm aplicînd clasicilor terapia de şoc. Ceata de inşi agitaţi (mulţumesc, Alex Ştefănescu!), strîmbînd din nas la „izul” naţional (gap-ul dintre generaţii este exprimat frust de un poet nouăzecist: „chiloţii curaţi să învingă mereu ciorapii murdari”; mie comunicarea între generaţii mi se pare mai rodnică decît conflictul bătrîni-tineri), îi declară închistaţi şi inhibaţi, crispaţi şi intimidaţi pe cei care încearcă să re-descopere modernitatea clasicilor. Sintagma aparţine eminescologului Ioan Constantinescu, îngropat prea devreme de gherila universitară iaşiotă.

Mai nou, ceata cu pricina vrea să găsească o pereche poetului nepereche, eventual pe Veronica Micle, singura femeie cu bust din parcul Copou, iar LiterNet lansează concursul Pune-l pe Eminescu la produs. Iniţiativa măreaţă a unui dez-inhibat de canonul valoric tradiţional e comentată pe prima pagină a ziarului „Adevărul”, din 13 iulie a.c.

„Vrei să te simţi anti-sistem, să zdruncini şi tu şandramaua culturii oficiale? Asociază numele Imensului de un produs capabil să satisfacă prozaica posteritate”.

Adică să asociem musai numele poetului cu un produs de larg consum, de preferinţă ceva reciclabil şi asta în necunoaşterea faptului că există deja iaurt Luceafărul. Hai, internetoţi, contribuiţi la demolarea clasicului, fumat şi expirat, lipiţi-i numele de ace, brice şi carice, de vreo pompă de desfundat chiuvete, de vreo minge de fotbal, de vreun lighean sau de vreo oală sub presiune. N-aţi vrea să beţi un brandy Mortua est? Să folosiţi prezervativul Somnoroase păsărele? Să-i vedeţi fotografia, dimineţile, pe capacul cutiei de margarină sau al WC-ului? O mamă, dulce mamă, ne dai paté Eminescu dacă n-ai Hamé? Că şi Horia Gârbea, responsabil cu bagajul de imagine al USR, exclamă excedat: „Eminescu nu e o târfă să-l scoţi la produs”.

Ia să-l de mitizăm pe Eminescu, urlă durii, reacţionînd ca nişte computere virusate. Doar fleţii cu „complexul patriei” (vai de eurosteaua lor!) îi mai citesc articolele politice. Ia mai terminaţi cu rîul-ramul şi relaxaţi-vă. Vacile relaxate dau cel mai bun eurolat. România e terra deserta, pămînt pustiu din p.d.v. cultural. N-avem cultură (e mică-mică, exact ca-n reclama despre taxa la nu’ş ce telefonie). Nu contează că “Junimea” lui Cezar Ivănescu a editat cartea lui Jean-Yves Conrad, Roumanie, capitale… Paris, despre personalităţile româneşti care îmbogăţesc şi Franţa.

Cîţi nu întreţin confuzia, nu fac valorizări cu ciocanul (fără seceră, ce-i drept; secera a cam dispărut, dar a rămas în dotare ciocanul). A fost declarată industria un morman de fiare vechi, de ce n-ar fi declarată şi cultura un morman tot de fiare sau de animale mici: iepuri, şobolani de cîmp, popîndăi, papagali, şopîrle etc., chit că Eminescu (cel păros), Caragiale (antiutopistul), Creangă (surclasat de Rowling) produc performant, peste plan şi peste timp, îmbogăţind editori improvizaţi.

Cavaleri ai tristei figuri (cu teribilism nu numai juvenil şi cu superficialitate arogantă) denunţă… performanţele culturale eliadeşti, cioraniene, călinesciene, noichiene, ca să ne intre-n cap că „România are o cultură provincială şi mimetică chiar (cacofonie universitară, nota mea) cînd pare originală”, cum susţine un căpşunar intello la unguri, pretinzînd ca statul (român!) să acţioneze cu modestie pentru sprijinirea culturii. „Eu aş propune desfiinţarea Ministerului Culturii”, cerea insul într-un… supliment de cultură.

Canonul trebuie redesenat, cum spuneam, cu… ciocanul. Nu Arghezi ci Tzara; nu Blaga ci Fondane, nu Rebreanu ci H. Bonciu, nu Camil Petrescu ci Blecher sau Sebastian. Ocultaţii trebuie să ia neapărat locul cuiva, ca şi cum n-ar avea locul lor. Un scriitor rus spunea că ficatul vînatului e mai gustos cînd e smuls proaspăt din viscere. Şi ficatul de om, pare-se. De om vînat. De scriitor vînat, ca Buzura. Pentru că aceiaşi/ alţi cavaleri care se bat cu clasicii îşi propun să elimine şi concurenţii contemporani: vii ori morţi recent.

Ia să-l zvîrlim din manual pe Marin Preda cu romanul acela îndemnînd la violenţă şi grosier, Moromeţii, cum pretindea într-o „Românie literară” de octombrie 2001 Marius Dobrin. Ia să-l scoatem din calcul (şi-l scoatem) pe Paul Goma. Să rămînă-n cărţi Norman Manea, nobelizabilul, tradus din China pînă-n Portugalia. Eventual, să le arătăm străinilor numai găurile din caşcaval, Manea fiind una dintre cele mai mari.

Elita a mai fost odată distrusă, la propriu, în închisorile comuniste. De ce n-am moşteni procesul, măcar la figurat? De ce n-am upercuta în fel şi chip marile nume, de ce n-am ţinti călcîiele vulnerabile, amplificînd deruta spirituală? Cineva se lăuda într-o revistă de cultură: „Prin liceu, în loc să-i citesc pe mulţii «mari» autori români (şi trebuie să spun că pe majoritatea nu i-am citit şi n-am de gînd s-o fac) citeam o groază de cărţi de teatru”. În nici un caz Camil Petrescu, în nici un caz Blaga: „n-au legătură cu teatrul”. Altcineva îşi exprima tot acolo preferinţele, citîndu-i, în această ordine, pe Vakulovski (n-a spus care dintre cei doi, dar bănuiesc motivaţia: argoul, nu studenţesc, ci mitocănesc al prozatorului care se conduce în viaţă după preceptul: „Dacă societatea te fute, fute-o şi tu”), pe Borges şi pe Heidegger. O fi fost ironie la mijloc? Aş prefera să fi fost.

Ferească Dumnezeu să constaţi că scara de valorizări e strîmbă (m-aş fi aşteptat ca, postdechembrist, să se facă puţină dreptate lui Crainic, lui Radu Gyr, lui Pan Vizirescu, lui Anton Golopenţia), că treptele lipsă din comunism au rămas lipsă, iar celelalte sînt şi mai şubrede după ultimele „revizuiri”. Reexaminări se fac mereu, cu fiecare istorie literară, cu fiece studiu nou apărut, dar nu fără dreaptă cumpănă.

Ce dacă profesioniştii momentului sînt alţii decît premia(n)ţii? Ce dacă se cultivă ambiguitatea de 7x7 feluri, ca să încapă la praznic autori de Trivial-literatur, cu vocaţia licenţiosului şi atît? Mereu în defect de auz sau de înţelegere privind formularea reale valori naţionale, agitaţii sînt dispuşi să-ţi arunce cu vitrion englezesc (Năică!) în ochi. Te categorisesc cu infatuare păşunist, îţi dau exit cu virulenţă ideologică de ani cincizeci. Cel mai frust e tot nouăzecistul antecitat: „Generaţia mea (…) nu şi-a băgat degetu-n cur ca să vadă dincotro/ bate vîntul”. O, ba da! Foştii utecei au acţionat mereu la moment oportun(ist). Iar trendu’ actual e să fii neointernaţionalist, să-l ridiculizezi pe Eminescu, să fii inclement cu Noica şi cu G. Călinescu, cu Iorga şi cu Pârvan, să faci distincţie între cultură (pe care au făcut-o fosilele) şi cooltură (mulţumesc, Alex. Leo Şerban) sau mai rău: cult-ură, cu varianta Colt-ură, ca-n estul sălbatic. „Înainte de-a fi descoperit, sălbaticul (citeşte non-vesticul, nota mea) a fost mai întîi inventat”. Şi la G. Cochiara o să revin cu alt prilej.

Trăim în paradigma lui de: de-structurare, de-sacralizare, dar şi de-moralizare, de-formare; mai puţin de-secretizare. De-construim tot, de la instituţii la statui. Lui Adrian Dinu Rachieru îi trimit cărţile mele la Timişoara, pe Bulevardul C. Coposu, fost Vasile Pârvan.

Pus pe ziceri şi contraziceri neargumentate, Iulian Pruteanu-Isăcescu răbufneşte contra mea cu avînt polemic, într-o coolatitudine. „Am citit pe nerăsuflate eseul Magdăi (sublinierea mea: de n-o fi batjocoros, redactorul «Revistei române» nu le prea are cu gramatica de-a patra) Ursache şi n-am înţeles de ce”. A citi pe nerăsuflate înseamnă a citi fără a citi. Numai a act de comunicare corectă nu aduce să opinezi despre ce-ai citit/citat greşit, să contrazici ce crezi că ai înţeles.

Cuprins de emoţie negativă la nume ca Nae Ionescu ori G. Călinescu (pentru unii, sarcina intrării în UE este respectarea diferenţei etnice; pentru alţii, ieşirea de sub umbrela tricoloră), înhaţă pixul ca pe-o lance şi confecţionează manifest două liste (deşi lista la români e dans le vent, eu n-aş fi făcut prostia de-a o alcătui). Una de modele, alta de „anti-modele” şi mi le atribuie generos (şi mincinos).

Pe lista contrafăcută a „anti-modelelor” mele ar figura Mihai Şora, Mircea Cărtărescu, Laszlo Alexandru, Mariana Codruţ etc. Dacă mi-ar fi parcurs textul fără întunecare-n ochi şi curat la cuget, comentatorul ar fi înţeles – poate – nu bag mîna-n foc – că pentru mine Şora e un model paidetic, la fel ca nedreptăţitul, după machiaverlicul din ’89, Noica. Dar numele Mihai Şora a fost adus în pagină nu ca model ori „anti-model”, ci în sprijinul respingerii acuzei de plagiat, acuză reiterată cu înverşunare de varii detractori. „Cursurile lui Nae Ionescu nu erau texte scrise. Erau texte vorbite. Cursurile publicate nu au fost revăzute de Nae Ionescu, nu au bunul lui de tipar. Ele au fost preluate de la stenograful aflat în sala de curs. Nu Nae a dispus stenografierea cursurilor”, afirma Şora în „Dilema”, nr. 105, 27 ianuarie-2 februarie 2006. Au fost editate cursurile lui Nae Ionescu ştiinţific, avizat, avertizat, ca ale lui Michel Foucault, de-o pildă? N-au fost. Şi nu l-am propus pe Nae Ionescu model absolut pentru toţi, ci am deplîns nedreptatea etichetei de plagiator, citîndu-i elevul: Mihai Şora.

Mă întreb şi îmi întreb cititorii de bună credinţă: de unde o fi dedus Iulian Pruteanu-Isăcescu faptul că filosoful Şora e un anti-model, cînd Eu & tu & el & ea… sau dialogul generalizat face parte din lecturile mele esenţiale? La fel, poetul (între primii trei, cu siguranţă) şi prozatorul de excepţie Mircea Cărtărescu. Reiau ce-am scris, poate m-o citi mai pe suflate: Tradiţia nu poate împiedica, bloca, dacă ştii cum s-o asimilezi. Levantul e un bun exemplu. Sau poliţaiul gîndirii mele nu ştie cine a scris Levantul, dar atitudinează?

Retentiv foarte la exemplificările mele, Iulian Pruteanu-Isăcescu îmi mai atribuie (halal procedeu!) un „anti-model”: Laszlo Alexandru, căruia nici nu-i transcrie bine numele. Că nu-l urmez pe curajosul critic în ideea (moderată şi de Gheorghe Grigurcu, de altfel, prin simpla citare a discipolilor lui Nae Ionescu: Eliade, Noica, Mircea Vulcănescu, Pandrea, Ţuţea, Şora) că profesorul şi-ar fi împins elevii spre „frenezie criminală”, asta-i altă căciulă.

În coşul meu de “anti-modele” e pusă şi Mariana Codruţ. Am tras şi eu de storurile galbene, fără a vedea mare lucru înăuntru, dar s-o consider pe autoarea volumului de poezie bună, Măceşul din magazia de lemne, „anti-model”? Doar că mă opuneam propunerii de-a fi eliminată din manuale Mama de Coşbuc, prea castizo (vorba lui Unamuno) pentru gustul publicistei.

Alte exemple de argumentaţie precară, bizuită pe inexactităţi nu mai dau, deşi ar mai fi destule în intervenţia lui Iulian Pruteanu-Isăcescu. Aşa-i cînd înghiţi, sorbi, hăpăi pe nerăsuflate un text şi cînd listezi (gîndeşti) în termeni polari. CDZ (cedez), cum scrie Miruna Vlada. Numai că, după ce-mi atribuie o listă ortodoxă, incluzîndu-i pe partizanii unei forma mentis românească, îşi prezintă lista proprie, heterodoxă, nu fără a mă depuncta că-l ţin sub pernă pe Vasile Militaru. Pe vremea culturii cu sens unic, dat de Răutu-Moraru-Şelmaru-Vitner-Crohmălniceanu-Cornea, depoziţia asta m-ar fi băgat la puşcărie. Ai mei ar fi Iorga, Blaga, Ţuţea (Eminescu ţine, ca-n baladă, mijloacele; Gyr, marginile), Ion Barbu, Sadoveanu. Lista sa e mult mai încăpătoare: de la Poe la Gheo, de la Carmen Sylva la Elisabeta Rizea (parcă vorbeam de modele intelectuale), de la Proust la autoarea lui Harry Potter. Altfel spus, eu m-aş limita la numele tradiţiei şi n-oi fi auzit de Saramago şi de Rushdie, în timp ce unghiul de evaluare al semnatarului „atitudinii” e diferit total. Da, sînt obligată (spus cu vocabula lui Cioran) modelelor româneşti, care m-au ajutat să înaintez. „Cît timp judec în istorie – iar nu în absolut – nu pot gîndi nimic fără să ţin seama de neamul meu”, nota Mircea Eliade în Jurnalul portughez. Ciudat este însă că acest cetăţean al lumii, pe numele său Iulian Pruteanu-Isăcescu, îl pune pe rug post-mortem pe Nae Ionescu, dar îl absolvă pe Ezra Pound, probabil cu împăcăciune ecumenică. Aceeaşi care îl face să admire („am avut şansa să văd şi piesa Alinei Mungiu”) lupta fictorei cu dracii personali, dar să şi afirme că „scenele de sex oral întregesc (după părerea mea) imaginea unei lumi”. Ce să mai zici decît că lumea-i cum este şi ca dînsa (nu) sîntem noi?

În rest, înţelegere în diversitate, deşi eu cred că neajutoraţii în ale gustului nu trebuie lăsaţi pradă Vacanţei Mari a Intelectului; critica e datoare să se bată pentru a-i corija. Altfel, fiecare cu Naele şi cu Platonul lui. Ŕ bon entendeur, salut!

Magda Ursache