Despre stânga eternă
Prezent la Colocviul internaţional de la Paris având ca temă L’intellectuel public en Europe, 1989-2009, organizat de ICR Paris (6-7 noiembrie a.c.), Gáspar Miklós Támás a acordat un interviu; intelectual strălucit şi provocator, Gáspar MiklósTámás va strârni, în discuţia despre actuala stângă, şi de această dată, reacţii.
O idee mai veche a dvs., asupra căreia aţi revenit în discuţia noastră recentă, este că intelectualitatea din România nu a ştiut să transforme în mit fondator – aşa cum mit fondator au devenit ‘56 în Ungaria şi ‘68 în Cehoslovacia – revoluţia din decembrie 1989. Dar cum putea deveni o lovitură de stat mit fondator?
Într-un fel, revoluţia din decembrie 1989 (care totuşi a dat titlul revistei dvs., când mai credeaţi în ea) a devenit în fapt un mit fondator: datorită eforturilor pe care intelectualitatea română n-a precupeţit să le facă, ea a devenit un mit negativ. Toate popoarele est-europene au avut eroii lor, numai bieţii români, care, totuşi, şi-au vărsat sângele în decembrie ‘89, n-ar fi putut să aaibă decât securiştii, complotiştii şi nomenklaturiştii (şi, desigur, faliţii) lor? Nu credeţi că dispreţuiţi puţintel naţia română? Toate revoluţiile din istorie au fost uzate de diverse grupuri de forţă. N-ar fi fost „paşoptul“ franţuzesc autentic numai pentru că liberalii au fost prea slabi şi proşti să-l prevină pe Louis-Napoléon Bonaparte să le distrugă republica? Ar fi fost Solidarność o minciună, o organizaţie care a preconizat iniţial o republică proletară autogestionară şi a sfârşit prin a pune la putere o coaliţie de catolici autoritari şi de liberali ultracapitalişti, uniţi într-un cult al măsurilor de austeritate financiară? Ar fi fost Evanghelia trucată numai pentru că Sfântul Pavel a transformat Biserica într-o organizaţie militantă de tip leninist? Sigur, revoluţia română – o răscoală spontană a plebei, o jacquerie – a fost acaparată de un grup de profesionişti ai aparatelor din regimul precedent. Dar Republica Socialistă România a Ceauşeştilor – slavă Domnului! – nu mai există. Revoluţia a învins. Şi eu aş fi preferat-o pe Doina Cornea lui Ion Iliescu pe post de prim preşedinte al României postrevoluţionare, dar acestea sunt detalii. În ciuda tuturor porcăriilor şi a prezenţei unor oameni în viaţa publică, care ar fi fost mai bine să fie sfătuiţi să se retragă acum douăzeci de ani, România nu mai este aceeaşi. Căpşunarii care trimit mandate poştale bunicii determină mai mult soarta României decât toţi foştii agenţi şi activişti de partid laolaltă.
Într-un fel, revoluţia din decembrie 1989 (care totuşi a dat titlul revistei dvs., când mai credeaţi în ea) a devenit în fapt un mit fondator: datorită eforturilor pe care intelectualitatea română n-a precupeţit să le facă, ea a devenit un mit negativ. Toate popoarele est-europene au avut eroii lor, numai bieţii români, care, totuşi, şi-au vărsat sângele în decembrie ‘89, n-ar fi putut să aaibă decât securiştii, complotiştii şi nomenklaturiştii (şi, desigur, faliţii) lor? Nu credeţi că dispreţuiţi puţintel naţia română? Toate revoluţiile din istorie au fost uzate de diverse grupuri de forţă. N-ar fi fost „paşoptul“ franţuzesc autentic numai pentru că liberalii au fost prea slabi şi proşti să-l prevină pe Louis-Napoléon Bonaparte să le distrugă republica? Ar fi fost Solidarność o minciună, o organizaţie care a preconizat iniţial o republică proletară autogestionară şi a sfârşit prin a pune la putere o coaliţie de catolici autoritari şi de liberali ultracapitalişti, uniţi într-un cult al măsurilor de austeritate financiară? Ar fi fost Evanghelia trucată numai pentru că Sfântul Pavel a transformat Biserica într-o organizaţie militantă de tip leninist? Sigur, revoluţia română – o răscoală spontană a plebei, o jacquerie – a fost acaparată de un grup de profesionişti ai aparatelor din regimul precedent. Dar Republica Socialistă România a Ceauşeştilor – slavă Domnului! – nu mai există. Revoluţia a învins. Şi eu aş fi preferat-o pe Doina Cornea lui Ion Iliescu pe post de prim preşedinte al României postrevoluţionare, dar acestea sunt detalii. În ciuda tuturor porcăriilor şi a prezenţei unor oameni în viaţa publică, care ar fi fost mai bine să fie sfătuiţi să se retragă acum douăzeci de ani, România nu mai este aceeaşi. Căpşunarii care trimit mandate poştale bunicii determină mai mult soarta României decât toţi foştii agenţi şi activişti de partid laolaltă.
Ce ar fi trebuit să rezulte în România din acel mit fondator? Cum a funcţionat în Ungaria mitul ‘56?
Pentru o democraţie, un anumit cult al poporului e indispensabil. El poate crea un cadru mitopoetic pentru demnitatea omului comun. În Ungaria, trebuie să vă mărturisesc, mitul ‘56 nu mai funcţionează. El a fost în ultimii trei-patru ani instrumentalizat de extrema dreaptă ca o simplă baie de sânge anticomunistă şi antievreiască (ceea ce, istoric, este cu totul fals: revoluţia ungară din 1956 a fost inspirată şi condusă de comunişti antistalinişti şi n-a fost deloc antisemită). În acelaşi timp, în sondaje, János Kádár, liderul contrarevoluţiei de inspiraţie moscovită, este considerat omul de stat cel mai mare al modernităţii ungureşti, iar Imre Nagy, primul ministru revoluţionar, asasinat de Kádár, e pe locul 11-16. Aceasta este opinia publică, solid anticomunistă, de azi... Dar, timp de vreo cincisprezece ani, mitul ‘56 a jucat un rol important în înrădăcinarea unui concept de democraţie bazată pe civism, pe participare populară şi supraveghere populară. Acest concept e desuet, acest proiect a fost înfrânt, deci şi ‘56 dispare din memoria publică devenită antidemocratică.
Pentru o democraţie, un anumit cult al poporului e indispensabil. El poate crea un cadru mitopoetic pentru demnitatea omului comun. În Ungaria, trebuie să vă mărturisesc, mitul ‘56 nu mai funcţionează. El a fost în ultimii trei-patru ani instrumentalizat de extrema dreaptă ca o simplă baie de sânge anticomunistă şi antievreiască (ceea ce, istoric, este cu totul fals: revoluţia ungară din 1956 a fost inspirată şi condusă de comunişti antistalinişti şi n-a fost deloc antisemită). În acelaşi timp, în sondaje, János Kádár, liderul contrarevoluţiei de inspiraţie moscovită, este considerat omul de stat cel mai mare al modernităţii ungureşti, iar Imre Nagy, primul ministru revoluţionar, asasinat de Kádár, e pe locul 11-16. Aceasta este opinia publică, solid anticomunistă, de azi... Dar, timp de vreo cincisprezece ani, mitul ‘56 a jucat un rol important în înrădăcinarea unui concept de democraţie bazată pe civism, pe participare populară şi supraveghere populară. Acest concept e desuet, acest proiect a fost înfrânt, deci şi ‘56 dispare din memoria publică devenită antidemocratică.
Spuneaţi că dvs. şi colegii dvs. de disidenţă, în regimul comunist, eraţi marxişti. Dar nu marxismul v-a ajutat să înfruntaţi opresiunea comunistă. De ce?
Aici vă înşelaţi. Am spus că majoritatea intelectualilor disidenţi erau foşti marxişti. Diferenţa e enormă! Eu, de altfel, nu eram nici măcar un fost marxist, eu am ajuns marxist de-abia prin 2000. Am fost anarhist, deci un om de stânga (vezi cartea mea, L’Oeil et la main, Geneva, 1985, publicată în ungureşte ilegal, ca samizdat, în 1983), dar nicicum un marxist. Dar este bine cunoscut că antemergătorul disidenţei a fost revizionismul marxist. Nici nu putea să fie altfel. În Europa Răsăriteană, singura teorie lucidă care stătea la dispoziţie şi care avusese energia critică de a ataca sistemul pe baze normative – în afara umanismului generic care protestase împotriva terorii arbitrare şi împotriva suferinţei milioanelor de inocenţi şi care n-a avut niciodată o prezenţă politică – era marxismul. Când eram student la Cluj şi la Bucureşti, îi citeam pe Boris Souvarine, pe Victor Serge, pe Ante Ciliga, pe Ervin Sinkó etc., toţi critici marxişti ai sistemului sovietic. Înainte de anii 1970, critica liberală şi chiar conservatoare a acestui sistem a fost extrem de slabă. Tradiţia unui marxism de opoziţie a fost însă puternică. Se uită astăzi că 1968, în Occident, a fost o răzvrătire nu numai împotriva capitalismului occidental, dar şi împotriva bolşevismului tradiţional. Partidul Comunist Francez a fost aliatul generalului de Gaulle în faţa rebeliunii stângiste.
Aici vă înşelaţi. Am spus că majoritatea intelectualilor disidenţi erau foşti marxişti. Diferenţa e enormă! Eu, de altfel, nu eram nici măcar un fost marxist, eu am ajuns marxist de-abia prin 2000. Am fost anarhist, deci un om de stânga (vezi cartea mea, L’Oeil et la main, Geneva, 1985, publicată în ungureşte ilegal, ca samizdat, în 1983), dar nicicum un marxist. Dar este bine cunoscut că antemergătorul disidenţei a fost revizionismul marxist. Nici nu putea să fie altfel. În Europa Răsăriteană, singura teorie lucidă care stătea la dispoziţie şi care avusese energia critică de a ataca sistemul pe baze normative – în afara umanismului generic care protestase împotriva terorii arbitrare şi împotriva suferinţei milioanelor de inocenţi şi care n-a avut niciodată o prezenţă politică – era marxismul. Când eram student la Cluj şi la Bucureşti, îi citeam pe Boris Souvarine, pe Victor Serge, pe Ante Ciliga, pe Ervin Sinkó etc., toţi critici marxişti ai sistemului sovietic. Înainte de anii 1970, critica liberală şi chiar conservatoare a acestui sistem a fost extrem de slabă. Tradiţia unui marxism de opoziţie a fost însă puternică. Se uită astăzi că 1968, în Occident, a fost o răzvrătire nu numai împotriva capitalismului occidental, dar şi împotriva bolşevismului tradiţional. Partidul Comunist Francez a fost aliatul generalului de Gaulle în faţa rebeliunii stângiste.
Nu e de mirare că nu maoiştii, ci troţkiştii au supravieţuit politic perioadei 1966-1977, pentru că ei au rămas neîncrezători în ceea ce priveşte poststalinismul de gen Hruşciov sau Mao sau Tito. Liderul troţkist, Olivier Besancenot, este astăzi cea mai populară figură a opoziţiei franceze împotriva oribilului Sarkozy. În Europa de Est, disidenţa vine de la stânga, în Germania de Est, tradiţia lui Bloch, Havemann, Bahro, în Polonia, ex-troţkiştii Kuroń, Modzelewski, socialistul radical Michnik, în Ungaria, discipolii marxişti ai lui Georg Lukács, în Iugoslavia Djilas, grupul Praxis ş.a.m.d. Lipsa unei disidenţe veritabile româneşti se datorează, istoric, absenţei unei tradiţii marxiste demnă de acest nume. Majoritatea acestor marxişti critici, de opoziţie („duşmani înrăiţi ai democraţiei populare“) au devenit liberali – o altă teorie seculară şi raţională –, dar atitudinea intelectualului angajat, jertfa personală pentru cei asupriţi şi umiliţi vine din moştenirea revoluţionară. A fi de stânga n-a însemnat şi nu înseamnă nici astăzi blândeţe faţă de regimul trecut, din contră. De ce să ne înduioşăm asupra unui sistem de producţie de mărfuri, de muncă salariată, de schimb mediat prin bani, de un stat radical separat de societatea civilă, de ierarhie, sclavaj, teroare, paternalism, homofobie, cenzură, şovinism şi tâmpenie generală? Capitalismul de stat numit (paradoxal) „socialism“ n-are nimic de-a face cu intenţiile primordiale ale tradiţiei critice şi radicale. Deci pentru noi: nu Lenin, ci Adorno, nu Troţki, ci Guy Debord.
La colocviul de la Paris, Tomas Sedlacek din Cehia spunea că în mod greşit sunt comparate cele două regimuri, socialist şi capitalist, pentru că nu poţi compara o utopie cu o realitate. Dvs. ce credeţi?
Eu nu mă exprim în acest stil. Dar există aici un element de adevăr: socialismul – încă – nu a existat niciunde, capitalismul domină tot peisajul. Mişcarea muncitorească (de la social-democraţie la anarho-sindicalism) a fost un corectiv, o opoziţie sistemică care a fost învinsă nu numai de regimurile de piaţă, dar mai ales de sine însăşi, de Lenin, de Léon Blum, de Stalin, de Mao, de Mitterrand şi de Willy Brandt. E o poveste sângeroasă, tragică, de mare grandoare, care-ţi sparge inima.
Eu nu mă exprim în acest stil. Dar există aici un element de adevăr: socialismul – încă – nu a existat niciunde, capitalismul domină tot peisajul. Mişcarea muncitorească (de la social-democraţie la anarho-sindicalism) a fost un corectiv, o opoziţie sistemică care a fost învinsă nu numai de regimurile de piaţă, dar mai ales de sine însăşi, de Lenin, de Léon Blum, de Stalin, de Mao, de Mitterrand şi de Willy Brandt. E o poveste sângeroasă, tragică, de mare grandoare, care-ţi sparge inima.
De ce marxismul n-a murit odată cu prăbuşirea sistemelor socialiste în ţările central şi est-europene, aşa cum a murit nazismul după înfrângerea Germaniei naziste?
De ce să fi murit? Aceste sisteme n-au fost socialiste (ceea ce nu înseamnă că socialiştii n-au nici o vină în nenorocirea care s-a numit „socialismul real“), n-au fost marxiste, mai ales în România, unde regimul a fost plin de elemente fascistoide, cvasilegionare, iar ideologia n-a fost marxismul, ci protocronismul românesc, cultul lui Burebista şi toate cele. Iar fascismul este viu şi el, plimbaţi-vă puţin pe străzile Budapestei sau Romei, sau Copenhagăi sau pe cele din Bradford sau Birmingham. Secolul XX nu s-a terminat încă, orice ar spune Francis Fukuyama sau Eric Hobsbawm.
De ce să fi murit? Aceste sisteme n-au fost socialiste (ceea ce nu înseamnă că socialiştii n-au nici o vină în nenorocirea care s-a numit „socialismul real“), n-au fost marxiste, mai ales în România, unde regimul a fost plin de elemente fascistoide, cvasilegionare, iar ideologia n-a fost marxismul, ci protocronismul românesc, cultul lui Burebista şi toate cele. Iar fascismul este viu şi el, plimbaţi-vă puţin pe străzile Budapestei sau Romei, sau Copenhagăi sau pe cele din Bradford sau Birmingham. Secolul XX nu s-a terminat încă, orice ar spune Francis Fukuyama sau Eric Hobsbawm.
Sunt întrebări, probleme ale zilelor noastre care să-şi găsească răspunsul, soluţia în marxism?
Cum să nu. Înflorirea teoriei marxiste, proliferarea revistelor, seriilor de cărţi marxiste care apar pretutindeni este o consecinţă firească a dominaţiei fără precedent a capitalismului cel mai neruşinat. Ceea ce în Capitalul lui Marx a fost o abstracţie hiperbolică este astăzi o realitate cotidiană. Exploatarea totală, fără rezistenţă, lipsa unei contraculturi, a unei contrahegemonii, în sensul gramscian, ne prezintă cu o urgenţă nemaipomenită nevoia organizării forţelor disidente. Avem nevoie de o nouă disidenţă, şi o vom avea.
Cum să nu. Înflorirea teoriei marxiste, proliferarea revistelor, seriilor de cărţi marxiste care apar pretutindeni este o consecinţă firească a dominaţiei fără precedent a capitalismului cel mai neruşinat. Ceea ce în Capitalul lui Marx a fost o abstracţie hiperbolică este astăzi o realitate cotidiană. Exploatarea totală, fără rezistenţă, lipsa unei contraculturi, a unei contrahegemonii, în sensul gramscian, ne prezintă cu o urgenţă nemaipomenită nevoia organizării forţelor disidente. Avem nevoie de o nouă disidenţă, şi o vom avea.
Alegerile europarlamentare din acest an au arătat o degringoladă a stângii. De ce într-un moment, cel al crizei economice mondiale, în care stânga ar fi putut fi un refugiu pentru mulţi cetăţeni, lucrul acesta nu s-a întâmplat?
Aceasta a fost o înfrângere a social-democraţiei „trădătoare de clasă“, eu nu regret acest lucru. Social-democraţia germană, franceză, britanică a devenit o forţă cu adevărat reacţionară, s-a alăturat neoliberalismului, neoconservatorismului dominant. N-au prezentat nicio alternativă viabilă, trebuia să piară. Oricum, parlamentarismul e mort, ceea ce este alarmant. Eu prefer democraţia burgheză haosului neproductiv sau ispitelor de dictatură, de la înfricoşătorul Putin la cabotinul primejdios Berlusconi, de la Lega Nord la politicieni xenofobi, fascizanţi à la Brice Hortefeux. Nu, situaţia politică în Europa este teribilă, forţa stângii e numai intelectuală, schimbările tehnice, sociale, culturale, de habitat etc. au distrus clasa muncitoare tradiţională, revolta e fără direcţie, haotică, munca trebuie reîncepută de la zero, formele sindicale sau leniniste (partid de avangardă, de revoluţionari de profesie) aparţin trecutului. Eu rezist şi voi rezista reabilitării bolşevismului.
Aceasta a fost o înfrângere a social-democraţiei „trădătoare de clasă“, eu nu regret acest lucru. Social-democraţia germană, franceză, britanică a devenit o forţă cu adevărat reacţionară, s-a alăturat neoliberalismului, neoconservatorismului dominant. N-au prezentat nicio alternativă viabilă, trebuia să piară. Oricum, parlamentarismul e mort, ceea ce este alarmant. Eu prefer democraţia burgheză haosului neproductiv sau ispitelor de dictatură, de la înfricoşătorul Putin la cabotinul primejdios Berlusconi, de la Lega Nord la politicieni xenofobi, fascizanţi à la Brice Hortefeux. Nu, situaţia politică în Europa este teribilă, forţa stângii e numai intelectuală, schimbările tehnice, sociale, culturale, de habitat etc. au distrus clasa muncitoare tradiţională, revolta e fără direcţie, haotică, munca trebuie reîncepută de la zero, formele sindicale sau leniniste (partid de avangardă, de revoluţionari de profesie) aparţin trecutului. Eu rezist şi voi rezista reabilitării bolşevismului.
Nu cumva dreapta a ştiut să înglobeze o bună parte din problematica stângii (protecţie socială ş.a.), lăsând stânga fără conţinut? Ce ar fi azi o stângă modernă? Şi unde în lume se manifestă?
Dacă cineva crede că stânga este identică cu tradiţia social-democrată sau bolşevică, atunci da. Dar nu e nimic nou. Protecţia socială a fost totdeauna o posibilitate a dreptei, începând cu Bismarck. Statul redistribuitor sau planificarea n-au nimic inerent stângist. În ceea ce mă priveşte, n-am fost şi nu voi fi niciodată un etatist, dimpotrivă. În ultimă analiză, ideea comunistă şi ideea anarhistă sunt identice. Ea se opune unei idei patriarhale, de putere separată şi supremă ca statul. Stânga modernă, adică stânga eternă se opune şi astăzi, ca şi în zilele lui La Boétie, oricărei dominări a fiinţei umane. Unde se manifestă astăzi în lume? Dragă doamnă, ea se manifestă peste tot, aproape de dvs., la Cluj, în minunata revistă şi editură IDEA, o podoabă a stângii moderne europene, şi, acum, de exemplu, în revista 22, în această secundă. //
Dacă cineva crede că stânga este identică cu tradiţia social-democrată sau bolşevică, atunci da. Dar nu e nimic nou. Protecţia socială a fost totdeauna o posibilitate a dreptei, începând cu Bismarck. Statul redistribuitor sau planificarea n-au nimic inerent stângist. În ceea ce mă priveşte, n-am fost şi nu voi fi niciodată un etatist, dimpotrivă. În ultimă analiză, ideea comunistă şi ideea anarhistă sunt identice. Ea se opune unei idei patriarhale, de putere separată şi supremă ca statul. Stânga modernă, adică stânga eternă se opune şi astăzi, ca şi în zilele lui La Boétie, oricărei dominări a fiinţei umane. Unde se manifestă astăzi în lume? Dragă doamnă, ea se manifestă peste tot, aproape de dvs., la Cluj, în minunata revistă şi editură IDEA, o podoabă a stângii moderne europene, şi, acum, de exemplu, în revista 22, în această secundă. //
Interviu realizat de RODICA PALADE
Marxism histrionic (G.M. Tamás & co.) - Polemici
Vladimir Tismaneanu Dosar
În ultimii ani am constatat cu perplexitate şi mâhnire că G.M. Tamás a devenit, alături de Slavoj Žižek, apărătorul declarat al „cauzelor pierdute“.
Am citit zilele acestea un interviu despre „starea marxismului“ cu filosoful maghiar G.M. Tamás. Aproximaţiile se rostogolesc vertiginos, ca şi aserţiunile apodictice. Constat că spiritul ironic, bucuria paradoxului şi a metaforei scânteietoare au fost înlocuite de recursul la ceea ce Karl Popper numea gândirea de tip oracular. G.M. Tamás a devenit, horribile dictu, un ideolog.
Ceea ce la Slavoj Žižek ţine de prelungirea unei formule teoretice îmbrăţişate acum câteva decenii (sinteză de Hegel, Marx, Lukács şi Lacan) apare în cazul lui G.M. Tamás ca un straniu avatar de ultimă oră, un teribilism ostentativ situat la antipodul opţiunilor sale de odinioară. Ideea reconstrucţiei unei filosofii a emancipării radicale, dincolo de promisiunile liberalismului democratic, este de fapt reluarea unor mituri politice din anii 20 (G.M. Tamás aminteşte numele lui Karl Korsch, cel care, în 1923, publica volumul clasic al dialecticii nonleniniste, Marxismus und Philosophie). Visul filosofului maghiar este cel al unei lumi esenţial diferită de aceea burghez-capitalistă, utopia lui das ganz Andere. Mi-e teamă că, pornit pe un asemenea drum, el riscă să se autosurghiunească în zona întunecată a unui pustiitor sectarism mesianic.
Referinţa sa din interviu la István Mészáros şi Hugo Chavez spune mult în acest sens. Mészáros (născut în 1930) a făcut parte, împreună cu Agnes Heller, Ferenc Fehér şi Mihály Vajda, din cercul discipolilor lui Georg Lukács. Plecat din Ungaria după înfrângerea revoluţiei din 1956, a fost profesor la University of Sussex în Marea Britanie. El nu a renunţat însă la convingerile sale anticapitaliste pe care a continuat să le afirme în cărţile publicate în Vest. În ultimii ani, s-a apropiat tot mai mult de Hugo Chavez, în care a găsit, asemeni lui Noam Chomsky, un neaşteptat discipol (şi patron) de ultimă oră. În 2008, dictatorul de la Caracas i-a decernat lui Mészáros Premiul Gândirii Critice. În contextul crizei economice actuale (dureroasă şi reală), avem de a face, în acest caz, cu o sinteză între demagogie şi o metanaraţiunea „eliberatoare“. Este încă un exemplu în noua cruciadă în care nu mai contează cine sunt aliaţii, atâta vreme cât ei sunt adversarii „molohului“ capitalist.
Am fost cândva prieten cu G.M. Tamás (sper că mai suntem), i-am preţuit erudiţia spectaculoasă, acuitatea judecăţilor despre marile curente de idei, inventivitatea conceptuală, curajul politic în timpuri în care alţii tăceau molcom şi se prosternau laş. Puţini gânditori au scris la fel de inteligent şi percutant în anii 90 despre raportul dintre capitalism, socialism şi modernitate. Ori despre populismul etnocentric ca rival al societăţii deschise. Am inclus un eseu al său despre Moştenirea disidenţei în volumul pe care l-am editat despre revoluţiile din 1989 (Routledge, 1999, traducerea românească de Cristina Petrescu şi Dragoş Petrescu, Polirom, 2000). Ca editor al trimestrialului East European Politics and Societies (între 1998-2004), am fost încântat să public texte despre G.M. Tamás. Eseul său despre Post-Fascism, publicat în Boston Review, este remarcabil prin adâncimea interpretativă. În 1999, G.M. Tamás a participat cu o prezentare remarcabilă la conferinţa Between Past and Future: The Revolutions of 1989 and Their Aftermath, pe care am coordonat-o, împreună cu Sorin Antohi, la Central European University din Budapesta. Au urmat apoi luările sale de poziţie tot mai abrupte şi pauper informate despre poziţiile politice ale unor intelectuali din România postcomunistă. Alergia sa în raport cu filosofia vieţii, cu antiliberalismul interbelic, cu ceea ce numesc mistica revoluţionară a radicalismului de dreapta, s-a tradus într-o lectură pripită, inexactă, de-a dreptul caricaturală a viziunilor unor Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu ori H.-R. Patapievici.
Există volumul editat de Mircea Vasilescu, care include scrisoarea lui G.M. Tamás către intelectualii români şi replicile / comentariile primite la vremea respectivă (Intelectualii români faţă cu inacţiunea, Editura Curtea Veche, 2002). Amintesc totodată un text dens, elegant şi persuasiv, semnat de Andrei Pleşu, cu titlul Amicus Tamás…, apărut iniţial în Dilema din 16-22 februarie 2001. Judecând retrospectiv acea dezbatere, cred că nu greşesc spunând că fostul disident maghiar, născut, crescut şi educat la Cluj, emigrat la Budapesta din raţiuni politice, a emis câteva judecăţi nedrepte, făcându-se (poate involuntar) ecoul intervenţiilor (exclamaţiilor) pamfletare ale unor G. Andreescu şi A. Severin. După 2006, a reluat aceleaşi acuzaţii, inclusiv în articole apărute, dacă nu mă înşel, în Népszabadság. I-a răspuns atunci Andrei Cornea, în revista 22, propunând o discuţie la obiect, nu insinuări şi suspiciuni. Din păcate, pentru G.M. Tamás tabloul era definitiv pictat, nu mai încăpea loc pentru retuşuri.
Preluase complet retorica infamantă despre „intelectualii lui Băsescu“. Bunii şi răii se departajau maniheist: o stângă imaginară purta un război cultural cu o extremă dreaptă renăscută. Că Andrei Pleşu, Liiceanu, Patapievici au fost şi rămân mai departe ţintele atacurilor primordialist-şovine, nu doar ale celor neomarxiste, pare să-i scape gânditorului maghiar. După cum tot el nu observă că naţional-stalinismului lui N. Ceauşescu i-a urmat un nou baroc comunisto-fascist, care urmăreşte tocmai neutralizarea, stigmatizarea şi amuţirea pledoariei pentru raţionalitatea critică şi direcţia prooccidentală, de tip lovinescian, din cultura românească. O direcţie simultan antifascistă şi anticomunistă, capabilă să recunoască şi riscul utopiei, şi finitudinea condiţiei umane.
În interviul amintit, G.M. Tamás afirma eronat că, pe baza Raportului Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, preşedintele Traian Băsescu a declarat: „nici mai mult, nici mai puţin, comunismul e o crimă împotriva umanităţii sau ceva de genul acesta“. Superficialitatea recentelor intervenţii ale lui G. M. Tamás nu se dezminte. Confuzia conceptuală în afirmaţia citată este siderantă: cum poate fi o ideologie declarată crimă împotriva umanităţii? Concluzia CPADCR, fundamentată pe cercetarea atentă a documentelor de arhivă, raportată la legislaţia internaţională, a fost că în perioada dictaturii comuniste din România au fost comise crime împotriva umanităţii. Iar preşedintele Băsescu a definit regimul comunist drept ilegitim şi criminal pe tot parcursul existenţei sale. Sunt convins că G.M. Tamás (cel de astăzi) a fost deranjat de demersul Comisiei pe care am condus-o şi de rezultatele finale ale acestuia. Dar adevărurile istorice sunt negate doar de cei care, precum filosoful maghiar, şi-au construit o imunitate la argumente de necontestat. Ei, mai degrabă, sunt dispuşi să sacrifice lumea pentru confirmarea propriei utopii.
Este în egală măsură bizar faptul că G. M. Tamás pare să nu cunoască existenţa unei coaliţii a extremei stângi cu extrema dreaptă în România contemporană. Un baroc a cărui identitate heteroclită provine din aversiunile comune: anticapitalism, antiglobalism, antiamericanism, antisemitism (deghizat adeseori, ca pe vremea lui Stalin, Hruşciov şi Brejnev, în antisionism). G.M. Tamás îl aminteşte adeseori pe Cornelius Castoriadis. Se îndoieşte el oare că un Castoriadis, ori prietenul acestuia, Claude Lefort, ar fi avut vreo rezervă în a defini sovietismul drept ilegitim şi criminal? Distanţa morală dintre un Castoriadis şi un Alain Badiou este de ani-lumină. Îmi amintesc de o seară petrecută la Snagov cu Claude Lefort. Participam amândoi la o conferinţă despre aniversarea revoluţiilor din 1989. Am făcut o plimbare cu vaporaşul pe lac, i-am arătat lui Lefort locul unde, din câte ştiam, fuseseră ţinuţi ca ostateci, fiind interogaţi de emisarii Securităţii române, de conivenţă cu KGB-ul, Imre Nagy şi camarazii săi. Ţin minte perfect ce mi-a spus atunci Claude Lefort despre abjecţia comuniştilor francezi şi despre infamiile proferate de Sartre în anii 50. Multe dintre aceste teme pot fi regăsite în superba şi atât de actuală carte La complication. Cât despre Badiou (cel care se autodescrie drept cel mai citit şi tradus filosof francez al zilelor noastre), împărtăşesc opinia lui Leon Wieseltier: „El este cel mai recent profesor de eliberare şi, chiar mai banal, este cel mai recent profesor de eliberare de liberalism“ (Non-Event, The New Republic, July 20, 2010, p. 36).
În ultimii ani am constatat cu perplexitate şi mâhnire că G.M. Tamás a devenit, alături de Slavoj Žižek, apărătorul declarat al „cauzelor pierdute“. Cauze care au dus la asasinarea sistematică a milioane de oameni, dar şi la catastrofe ecologice ori sărăcie materială (vizibilă încă, şi încă în chip şocant, în spaţiul postsovietic). Moştenirea sovietismului este una a descumpănirii morale, a unei grave debusolări axiologice, ceea ce Václav Havel a identificat drept „coşmarul postcomunist“. Exaltarea „grandorii istorice“ a comunismului a dus, ca şi în cazul metapoliticii naţional-socialiste, la fanatism, la entuziasm orb, la uciderea vieţii spiritului şi la identificarea sensului istoriei cu barbaria. Au uitat oare aceşti intelectuali est-europeni tot spectrul penuriei din anii 80 – cozile lungi pentru o carte decentă, instituţia cenzurii, limba de lemn şi sinistrele şedinţe de partid, ritualuri găunos-abjecte ale unei servituţi universalizate? Comunismul instituţionalizat a ucis din faşă libertatea de expresie, pasiunea pentru cunoaştere şi adevăr, circulaţia ideilor. Aici nu este vorba de filistinism burghez, de lipsă de fior istoric, ci de tragedii umane concrete. Din păcate, G.M. Tamás nu are cum invoca alibiul ignoranţei. A citit tot ce trebuie citit pe subiectul comunismului şi fascismului. L-a cunoscut personal pe Isaiah Berlin. A făcut parte, scurtă vreme, din cercul revistei Esprit. A fost unul dintre liderii opoziţiei democratice din Ungaria ultimilor ani de regim comunist. Mulţi am crezut că va fi urmaşul lui Leszek Kołakowski în faimosul Committee on Social Thought de la University of Chicago. Părea cândva un straussian convins. Alteori lăsa impresia unui conservator-liberal înrudit ca idei cu un Oakeshott, Minogue ori Scruton. Practica, de fapt, un eclectism original, prin definiţie eretic şi sfidător în raport cu tabuurile înţepenite. Iată-l, însă, acum devenit campion al unui anticapitalism (antiglobalism, antieuropenism) desuet, prolix şi vociferant, o versiune dezolantă a vechiului romantism politic pe care, nu mă îndoiesc, îl poate el însuşi analiza cu precizie. Poate că lucrul cel mai întristător este să-l văd pe G.M. Tamás despărţindu-se strident de Agnes Heller, ilustra elevă a lui Lukács, pe care (relativ) proaspătul convertit la neostângism o acuza de conservatorism şi câte altele.
În epilogul ediţiei Norton a magistralei sale lucrări, Main Currents of Marxism (2005), Leszek Kołakowski avertiza asupra riscurilor revenirii paradigmelor redemptiv-utopice. Iată că nu s-a înşelat. La cinci decenii şi mai bine de la apariţia cărţii demistificatoare a lui Raymond Aron, LOpium des intellectuels (tradusă în româneşte la Editura Curtea Veche de Adina Diniţoiu), drogul pare să-şi menţină perversul magnetism. G.M. Tamás a scris, la mijlocul anilor 90, un eseu intitulat Adio stângii. A urmat, după câţiva ani, un articol cu titlul Adio dreptei. Ce urmează acum? Ce ne facem când sacerdotul şi bufonul (despre care a scris cândva Kołakowski) se întâlnesc în figura histrionului neastâmpărat? Ce ne facem când pasiunea pentru „ipoteza comunistă“ renaşte sub ochii noştri, iar cei care ştiu ce preţ uman revendică regimurile inspirate de ea, în loc să protesteze, ajung să le încurajeze?
Un delict de opinie - Polemici
Gaspar Miklos Tamas Dosar
Domnul Tismăneanu şi aliaţii lui afişează un anticomunism ideologic, punitiv şi moralizant pentru a ajuta legitimitatea regimului burghez tardiv.
O dezbatere despre validitatea sau pertinenţa marxismului – sau folosul oricărei teorii sociale – ar fi binevenită, dacă n-ar fi încărcată de povara obsesiei est-europene legată de rolul şi misiunea intelectualităţii, o obsesie de origine rusească, cum a dovedit Sir Isaiah Berlin în eseurile sale (Russian Thinkers, sub red. Henry Hardy, Aileen Kelly, Londra: Penguin, 1994, vezi pp. 114-135, studiul în cauză a apărut încă în 1955). Această obsesie este pricinuită de condiţiile autocraţiei, apoi ale dictaturii în Rusia, unde independenţa cărturarilor de puterea politică a fost, necesar, definitorie pentru credibilitatea şi autenticitatea lor, iar misiunea emancipatoare ca datoria învăţaţilor într-o stare de servitute socială, morală şi intelectuală prezintă esenţa activităţii creatoare ca fiind identică cu angajamentul politic în favoarea libertăţii.
Judecata unanimă în Europa Răsăriteană sună aşa: sarcina întâi a intelectualului este independenţa faţă de putere. A doua este obligaţia rebeliunii emoţionale şi a criticii raţionale faţă de realitatea socială inacceptabilă. Cea de-a treia este lipsa de încredere faţă de orice politică formală şi instituţională.
Acest verdict unanim a servit bine, ca o „busolă“, intelectualului sub dictaturi, chiar dacă failibilitatea umană nu a permis ca toată lumea să-l respecte tot timpul. Dar cu toţii am ştiut că tripla judecată – pe care o voi numi principiul rusesc – era corectă şi străduinţa de a o satisface era un efort meritoriu.
Problema, după 1989, a fost că prejudecata dominantă era în favoarea etichetării noii societăţi ca fiind un sistem de libertate şi pluralism. Această prejudecată sau ipoteză – pe care în această epocă am împărtăşit-o activ şi din plin, fiind unul dintre ctitorii noii orânduiri democratice şi republicane în Ungaria (aceeaşi orânduire care se prăbuşeşte în vara anului 2010) – a creat posibilitatea ca intelectualii, în calitatea lor de cetăţeni conştienţi, onorabili şi responsabili, să participe într-un fel sau altul în elitele dominante, statale sau nu. Opţiunea unei critici exterioare puterii a continuat să existe, în limitele prejudecăţii favorabile noii orânduiri. Cât timp suntem de acord cu această prejudecată sau ipoteză, autoritatea şi influenţa politică, culturală, intelectuală şi morală a unui grup de intelectuali n-ar trebui să conducă la dileme insolubile. Într-un mod destul de straniu (cel puţin pentru un observator distant), grupul de intelectuali faimoşi, ca Liiceanu, Pleşu, Patapievici, Tismăneanu şi câţiva alţii – boierii minţii – nu a fost atacat pentru a fi servit o putere mârşavă sau pentru corupţia unei societăţi promiţătoare, ci pentru faptul crud al influenţei, celebrităţii şi al participării în reţele instituţionale în stare să definească stilul, atmosfera şi, desigur, personalul cugetului românesc dominant. Influenţa într-adevăr uluitoare a câtorva cărturari români este criticată în acord cu principiul rusesc, dar considerările de legitimare ale acestora – adică ipoteza că societatea actuală nu mai este o autocraţie sau o dictatură, deci principiul rusesc formulat pentru asemenea cazuri nu mai este valabil – este ignorat.
În volumul recent îngrijit de Sorin Adam Matei şi prietenii săi (Idolii forului) îndreptat împotriva aceloraşi bărbaţi, se propune ideea foarte plicticoasă a predilecţiei pentru specialişti (opuşi generaliştilor) şi se reproşează celebrităţilor menţionate mai sus un neoconservatorism de gunoi (junk), ceea ce înseamnă că un neoconservatorism curăţit de aceşti domni este o îndeletnicire nobilă, iar înlocuirea eseiştilor cu experţi este soluţia dorită de oamenii de bine. Adică aceşti critici doresc aceleaşi lucruri ca şi boierii minţii, numai că intenţionează să le facă mai bine: problema este una de calitate. Aşa ceva nu merită negreala de pe hârtia albă pe care e tipărită. Ôte-toi que je my mette nu este un panseu de nobleţe extremă şi se încadrează în aceeaşi logică a puterii pe care cugetătorii antiboiereşti o repudiază.
Reproşul meu adresat boierilor mentali (şi avatarului meu prealabil) este unul diferit. Fost fiind un liberal de nuanţă conservatoare în anii 1980-90, nu mă mir că cineva ar putea fi un persan neoconservator. Era o opţiune destul de firească pentru o revoluţie bine justificată şi fără filosofie. Chestiunea simplă care mi se pare decisivă este: a fost oare ipoteza fundamentală a revoluţiilor (sau, mai modest: a schimbărilor) din 1989-91 adevărată sau nu, a fost ea validată de caracterul noii societăţi sau nu? Şi îi reproşez intelectualităţii de régime changé că n-a examinat şi reexaminat această întrebare cu suficientă profunzime şi pasiune autocritică. S-ar părea că această intelighenţia a asumat fără doar şi poate că se situa pe poziţia corectă, că noul regim era în general pe direcţia bună – deci asumarea puterii a rezultat din excelenţa morală a limine a regimului, impoziţia unor idealuri se înţelegea de la sine, iar rezistenţa era o greşeală intelectuală (de perspectivă eronată), în consecinţă, nu era un punct de vedere rival, ci o prostie.
Când fostul meu tovarăş de drum, profesorul Tismăneanu, îşi mărturiseşte perplexitatea, cum dracu se poate ca un om erudit şi inteligent ca subsemnatul (mersi de complimente; la fel) să fie marxist, explicaţiile puţintel nedumerite ale domniei sale sunt de ordinea psihologiei individuale: cum atitudinea ostilă faţă de regimul curent este de negândit, motivaţiile mele trebuie să fi fost taedium vitae şi insuficienta atenţie mediatică. Ca să mă distrez şi să-mi recuceresc faima internaţională de odinioară, am fost silit să fac scandal şi să provoc şi să enervez adulţii serioşi angajaţi în bătălia mondială pe viaţă şi pe moarte contra comunismului – chipurile – defunct.
Dar nu e vorba de mine şi nici de profesorul Tismăneanu. Este vorba de fraţii noştri şi surorile noastre – poporul. (Risum teneatis – îşi spune acum cititorul benevol, burghez şi patriotic.) După definiţia greacă, poporul nu este totalitatea persoanelor aflate pe un teritoriu oarecare, ci majoritatea fără avere şi fără putere. Dēmos este reprezentat de doxa, poporul se exprimă în opinie. După Platon, părerea, doxa, este neadevărul primar, întrucât este principiul democraţiei. Opinia plebei – singura sursă a legitimaţiei într-o democraţie, elenică sau reprezentativă (electivă) – este nefavorabilă noului regim capitalist marchand, neguţătoresc. Nu aflăm aceasta numai din sondaje de opinie şi cercetări sociologice şi analizele ideologiilor şi culturii populare, dar şi din lipsa de solidaritate a plebei pentru substanţa civilizaţiei burgheze tardive, din sălbăticia bucuriilor şi plăcerilor, din sălbăticia suferinţei şi a disperării, cu siguranţă la mare distanţă de epistēmē, de cunoştinţa ştiinţifică şi filosofică duşmănoasă (cel puţin metodologic) plebei.
Ferocitatea plebeiană, vulgaritatea voită a vulgului profan, incendiile din banlieues, fărădelegea şi hoţia anarhică, lipsa de respect şi deferenţă, haosul ideologic digital, refuzul Verbului în favoarea muzicii sincopate sexual şi a imaginii excitante şi a consumului senzual nefericit şi exagerat la nebunie, violenţa verbală şi fizică a tinerilor bărbaţi asudaţi şi tatuaţi în bermuda shorts şi adidaşi dovedesc mai elocvent eşecul elitelor liberale şi conservatoare decât orice polemică. Legitimitatea regimului nu este negată, ci pur şi simplu retrasă sau ignorată. Caracterul nejust şi unfair al regimului prezent nu este afirmat agonistic sau critic, este privit ca fapt natural, limita politică absolută a condiţiei umane, nu este binele limitat, dar accesibil asimptotic, ci răul acceptat. Răul nu este acceptat, cum era în trecutul creştin, ca răsplata răzvrătirii primordiale, ci acceptat cu dispreţ, cu rea-voinţă conştientă. Condiţia umană pare caraghioasă, „conştiinţa nefericită“ (hegeliană) râde în hohote. Cei la putere sunt vajnici ca înainte, dar nu mai sunt înfricoşători ca înainte. Pentru a-ţi fi frică ai nevoie de nădejde. Dacă viaţa ta nu mai are valoare intrinsecă, nimic nu te mai înspăimântă.
În faţa acestui nou habitus poporan, nihilist şi plin de umor, d-l Tismăneanu şi aliaţii lui afişează un anticomunism ideologic, punitiv şi moralizant pentru a ajuta legitimitatea regimului burghez tardiv (cu termenul nemţesc consacrat, Spätkapitalismus) printr-o contrarevoluţie ideatică de un soi paseist şi preventiv în acelaşi timp. Paseist, fiindcă demonstrează bunătatea regimului prezent comparându-l cu ororile regimului trecut, şi preventiv, fiindcă pedagogia politică a grupului neoconservator (pur sau de gunoi, n-are importanţă) vrea să ne arate că orice alternativă a ordinii neoliberale sau pseudoliberale duce la tiranie „totalitară“ şi la mizerie economică. Deci – după d-l Tismăneanu şi alţi boieri ai minţii – orice idee alternativă este inerent criminală. Q.e.d. Această strategie retorică are avantajul simplicităţii. Dar putem să întrevedem aici câteva dificultăţi mărunte. D-l Tismăneanu a făcut un mare sacrificiu când a devenit inchizitorul şef al comunismului est-european într-o alianţă incomodă cu preşedintele Băsescu şi cu toate celelalte powers that be. În primul rând, e jertfa de sacrificium intellectus, în al doilea rând, domnia sa a jertfit aici ceva ce era preţios cândva pentru cei ce împărtăşeau ideea liberal-democratică.
Un inchizitor – şi nu mă refer aici la schingiuri şi auto-da-fé, proceduri demodate –, am crezut, nu-şi are locul într-o ordine liberală, căci erezia ca atare este lipsită de sens într-o orânduire liberă şi pluralistă, în care statul este ideologic neutral (şi separat de Biserică: un stat laic!) înlăuntrul limitelor constituţionale care apără drepturile omului, dacă nu mă înşel. Dacă luăm în serios principiile unui stat liberal, democratic, laic-secular şi pluralist, inchiziţiile anticomuniste ale d-lui Tismăneanu şi ale amicilor săi sunt neavenite. Dar chiar şi pentru aceia dintre noi care nu mai iau aceste principii în serios, există aici o contradicţie istorică şi civilizatorică de neocolit.
Trebuie să luăm în consideraţie caracterul dublu al capitalismului modern şi problema „adversary culture“, un termen inventat de Lionel Trilling, dar dezvoltat de Daniel Bell, neoconservator ex-stângist impecabil (vezi The Cultural Contradictions of Capitalism, Twentieth Anniversary Edition, New York: Basic Books, 1996, cf. The End of Ideology ş1960ţ, Cambridge, Mass. şi Londra: Harvard University Press, 1998, pp. 355-392). Simplificat, acest concept de cultură adversă înseamnă că – spre deosebire de alte sisteme sociale-culturale mai vechi – cultura dominantă a capitalismului nu este apologetică, ci critică.
Capitalismul liberal modern există cât timp adversarul lui – în speţă mişcarea muncitorească socialistă de inspiraţie marxistă, perspectiva comunistă şi cultura hegemonică de stânga – există şi el. Această tensiune creatoare a fost secretul apogeului capitalismului modern, les trente glorieuses după cel de-al doilea război mondial în Europa Apuseană, sinteza welfare state plus „societatea de consum“. (Cf. G. M. Tamás: A Talk at Potsdam. The End of Three Equilibria: East/West, Labour/Capital, Left/Right, in: Hidden Histories – New Identities, sub red. Inka Thunecke, Potsdam şi Berlin: Heinrich-Böll-Stiftung Brandenburg/argobooks, 2010, pp. 12-19.) Dacă cultura adversă este declarată criminală – cum a făcut Comisia Prezidenţială română sub îndrumarea d-lui Tismăneanu –, proiectul occidental al unui capitalism modern, liberal şi pluralist devine imposibil. (Într-un sens, d-l Tismăneanu are dreptate: acest proiect este de-acum, într-adevăr, imposibil.)
Ceea ce face demersul neoconservator românesc şi mai absurd şi self-defeating este precis cazul României. Argumentarea ideologică împotriva teribilului şi josnicului regim Ceauşescu ca împotriva unui sistem „de stânga“ se bazează pe o lectură greşită a „anilor-lumină“. (Nu cred că sistemele de stânga sunt a priori mai suportabile: regimul sovietic de la 1917 până la 1939 a fost „de stânga“ şi îl condamn fără ambiguităţi şi rezerve.) În centrul ideal al unui sistem de stânga este teoria, iar în centrul unuia de dreapta se află mitul. În mod clar, regimul Ceauşescu matur (sau copt) a fost unul mitic. Se baza pe legendele dacoromane, tracice, protocroniste. Eroul său era Burebista, nu Rosa Luxemburg. Ideea centrală era că românaşii locuiau în Ardeal înaintea bozgorimii. (Există, desigur, şi mitul pseudoistoric unguresc, simetric şi diametral opus, numit „dubla descălecare“...) Inamicul istoric era „kominternismul“, adică teoria bolşevică cosmopolito-internaţionalistă a unei Românii multinaţionale, cu dreptul naţionalităţilor pentru autonomie, separaţie, secesiune şi independenţă, ş.a.m.d. Adversarul prezent era CAER şi Uniunea Sovietică. Regimul fascizant al lui Ceauşescu – înrudit cu unele autoritarisme latine, ca Estado Novo al dictatorului brazilian Getúlio Vargas, inspirat şi el, ca unele elemente ale regimului Salazar din Portugalia, de ideile lui Mihail Manoilescu, teoreticianul partidului unic – cu natalismul, folclorismul şi şovinismul său extrem este depictat astăzi câteodată, ca şi cum statul român din această perioadă ar fi fost condus de Ana Pauker şi Lucreţiu Pătrăşcanu (ceea ce n-ar fi fost deloc nostim). Antipatia pentru tendinţa prosovietică este direct moştenită de la Ceauşescu, critica generală nu-şi atinge ţinta. Mistagogia, mitologismul şi demagogia etnicistă ceauşistă continuă neabătut în extrema dreaptă românească, revista aripei securiste, Săptămâna, transformîndu-se în revista şi partidul România Mare. Toate acestea au foarte puţin de a face cu „comunismul“ ca fenomen internaţional şi idee revoluţionară.
Pentru a pricepe mai bine acest fenomen – „socialismul real“ –, trebuie să ne dăm seama de faptul central: sistemele de tip sovietic de la Praga la Vladivostok, de la Berlinul de Est la Şanghai n-au reuşit niciodată transcenderea orizontului capitalist. (Am scris despre aceste teme în eseul meu Un capitalism pur şi simplu, tradus în mai multe limbi, în româneşte cel mai recent în culegerea de articole Genealogiile postcomunismului, sub red. Alexandru Polgár, Adrian T. Sîrbu, Cluj: Idea, 2009.) O societate fondată pe producţia de mărfuri şi pe munca salariată, pe medierea monetară, pe inegalitate socială, pe divergenţa dintre munca fizică şi munca intelectuală, pe diviziunea socială a muncii, cu un stat militarizat şi poliţienesc atotputernic, pe interzicerea autonomiei proletare – cu toate trăsăturile sale unice pe plan politic, mai ales rolul specific al partidului zis „comunist“ – prezintă chipul unei tiranii modernizatoare văduvite de orice conţinut emancipator, dezalienant şi opus reificării.
Desigur, dictaturile de tip sovietic au dat un randament modernizator standard – urbanizare, mecanizare, industrializare, „dezvoltare“ forţată, secularizare, o ruptură cu moştenirea aristocratică şi preponderenţa provinciei agrare, o ruptură cu sistemul de caste şi trecerea la un sistem de clase funcţional, cu unele aspecte plebee, şi un cult al producţiei ca forţa vitală – care a fost realizat (altfel) în secolul XIX de ţările Europei Apusene şi ale Americii de Nord. Dar şi aici, ca şi în sistemele capitaliste clasice, observăm alternarea regimurilor de acumulare şi a regimurilor de consum, unde cruzimea perioadelor de acumulare este periodic îmblânzită de relaxarea represiunii şi de creşterea bunăstării, cu unele beneficii chiar şi pentru majoritatea lucrătoare. Acumularea originală a fost însoţită de foamete, sărăcie absolută, nemulţumirea restrânsă cu severitate exemplară în metropolă, o acumulare însoţită de genocid în periferia colonială (vezi Mike Davis: Late Victorian Holocausts, Londra şi New York: Verso, 2001) şi de sclavagism generalizat în semiperiferia latifundiaristă, susţinute chiar de purtătorii de cuvânt ai liberalismului clasic (cf. Domenico Losurdo: Contrastoria del liberalismo, am la îndemână numai ediţia germană: Freiheit als Privileg. Eine Gegengeschichte des Liberalismus, Köln: PapyRossa Verlag, 2010). Regimul stalinist de acumulare – cu orori similare, de neînchipuit, dar cu aspectul specific, fără precedent al oprimării politice pricinuită de unicitatea sistemului Stat-Partid – a fost înlocuit de regimul de consum şi consens de la Hruşciov la Andropov, bineînţeles asupritor şi el, dar cu lichidarea terorii eminamente politice şi, paralel, descreşterea rolului partidului şi al îndoctrinării şi mobilizării ideologice, şi creşterea rolului armatei şi al aparatului de securitate, care, ambele (în Uniunea Sovietică şi China), au devenit uneltele modernizării forţate şi, ulterior, ale schimbărilor în direcţia unui capitalism de piaţă care preluase funcţia capitalismului de stat planificat (aşa-numita economie de comandă, cu un sistem de redistribuire conceput pe baza cantităţilor naturale – tone de oţel şi tone de grâu).
Şi, aici, istoria recentă a României prezintă nişte caracteristici neaşteptate. Introducerea variantei răsăritene de welfare state după 1956 (anul Congresului XX al PCUS şi al revoluţiei ungare) a început şi aici, dar a fost oprit în anii 1970 de grupul Ceauşescu, care a relansat un al doilea regim de acumulare, cu mizeria care-l acompania. Paralela cu situaţia de astăzi este interesantă. Echilibrul bugetar şi plata fidelă a datoriilor spre creditorii occidentali, transferul de bani de la muncă spre capital au fost considerate de opinia publică românească ca dovadă ultimă a iraţionalităţii, dacă vreţi, a nebuniei regimului Ceauşescu.
Astăzi, aceeaşi politică de echilibru bugetar, de politică deflaţionară şi antideficitară este aclamată de anticomuniştii neoliberali ca întruchiparea raţionalităţii – cum faza consumistă, de welfare state, e încă o dată anihilată de capitalul global (nu de PCR). Cruzimea noii perioade de acumulare acum nu e exprimată, slavă Domnului, prin sclavagism, genocid, Gulag, rasism imperialist (nu e de mirare că rasismul îşi are originea în Marea Britanie imperială, liberală şi colonialistă în anii 1860), ci pur şi simplu prin dispreţ pentru muncitori grevişti, funcţionari (li se spune „bugetari“ în argoul român de orgoliu nouveau riche de stil bling-bling), manifestanţi pensionari, care nu merită respect pentru că vor numai să-şi umple burta şi buzunarul şi raftul cu DVD-uri, o atitudine faţă de nevoiaşi cu ecouri din timpul lui Louis Philippe. Plus ça change, plus cest la même chose. „Materialismul“, „egoismul“, „individualismul“ maselor, indiferenţa lor pentru binele comun este acuzată şi astăzi ca orbirea ideologică de lhomme moyen sensuel, ca şi înainte. Această propagandă este întregită de versiunea est-europeană a diferenţierii naziste dintre raffendes und schaffendes Kapital (capital rapace şi capital creator), diferenţierea dintre burghezia cea rea (nomenclaturistă şi securistă în provenienţă) şi cea bună (postdecembristă sau, simplu, tânără), cu toate că beneficiarul schimbărilor de după 1989 nu este burghezia băştinaşă semiperiferială (est-europeană), bună sau rea, ci capitalul global impersonal şi fără naţionalitate, o maşinărie digitalizată, unde proprietarii nu mai sunt persoane fizice, ci fonduri de investiţii transnaţionale conduse de un management fără orice legătură cu acţionarii, să nu mai vorbim de muncitori sau colectivităţi civice, numite cândva „naţiuni“.
Ce sens are, în asemenea circumstanţe, anticomunismul şi antimarxismul pătimaş al fruntaşilor intelectuali din Europa Răsăriteană? Dacă punem, pe de o parte, gelozia pentru noua modă radicală stângistă – am şi eu îndoielile mele în ceea ce o priveşte, cu toate că îmi face o plăcere neruşinată să apar pe scene de la Vincennes, Zagreb, Londra sau Berlin cu de-alde Alain Badiou, Slavoj Žižek, Antonio Negri, Jacques Rancière, Alex Callinicos sau David Harvey, ceea ce displace acelora cărora trebuie să le displacă – şi surpriza că cultura adversă supravieţuieşte tuturor eşecurilor mişcării, ultima dată falimentul actual al mişcării antiglobaliste, atunci este limpede că funcţia acestui anticomunism şi antimarxism este preventiv. Denunţarea rituală, repetitivă a derivei leniniste – în cele mai multe privinţe perfect justificată – este paradoxală. În timpul Războiului Rece, campionii Occidentului au arătat răspicat (şi frecvent) că „socialismul real“ nu este un demn urmaş al ideii marxiene şi chiar d-l Tismăneanu – când eram amândoi mult mai tineri – a scris despre rezistenţa antileninistă şi antistalinistă de stânga care a întemeiat „opoziţia democratică“ (disidenţa) în Iugoslavia, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Germania de Est. (Chiar şi în Occident, martorii cauzei antistaliniste, oameni ca Boris Souvarine, Victor Serge, Ante Ciliga, „the New York intellectuals“, Cornelius Castoriadis etc. au fost marxişti.)
Astăzi, din contră, potrivit retoricii reacţiunii (definite de Albert O. Hirschman), se arată că rebeliunea marxistă este primejdioasă. Marele gânditor conservator Leo Strauss ne-a spus că reductio ad Hitlerum – adică ideea că orice critică a capitalismului duce la lagăre de exterminare – este o tâmpenie care periclitează libertatea gândirii. Primejdia este că marxismul duce în mod necesar la Gulag. Dacă aş spune că liberalismul duce la sclavagism, genocid al populaţiilor coloniale de culoare şi necreştine, ură rasială, război şi pedepsirea sărăciei cu temniţa şi workhouse-ul dickensian, m-aţi declara psihotic, şi pe drept, cu toate că unele regimuri de inspiraţie liberală au permis sau au încurajat aceste lucruri.
Aici se cuvine să adaug un avertisment personal. De ce sunt eu ales câteodată în România să fiu judecat pentru erezia marxistă alarmantă? În mod inconştient, aceasta are ceva de-a face cu faptul că sunt ungur – marxismul este (totdeauna şi peste tot, cu excepţia parţială a Germaniei) o doctrină străină. Poate vă surprinde, dar există în România o stângă marxizantă strălucită (deocamdată mai ales o stângă culturală, transilvană şi masculină), unde cercul revistei şi editurii clujene Idea şi oameni de talent ca Ovidiu Ţichindeleanu, Gabriel Chindea, Alex Cistelecan şi alţii au lansat dezbateri de mare forţă intelectuală, acuitate şi prospeţime. E meritul acestor oameni că eu – care mă simt mai apropiat de greviştii de la Atena şi Bucureşti (care suferă de atentatele împotriva nivelului de trai al oamenilor muncii, impuse de doctrinarismul suicidal al UE şi al Fondului Monetar Internaţional) decât de elitele intelectuale, mediatice şi politice ungureşti (budapestane şi ardelene) de care, din punct de vedere strict social, aparţin – încerc să scriu româneşte, nefiind nici isteţ, nici viclean, într-o limbă în care mă exprim imperfect. Frăţia cu noua stângă română rezolvă pentru mine şi o problemă existenţială – amarele amintiri despre prigoana antiungurească şi antisemită sub Ceauşescu care mi-a distrus tinereţea. N-aş vrea ca accentul maghiar să compromită noua stângă română cum a compromis-o pe cea veche.
Şi să închei: de ce credeţi că în fantezia populară fascismul apare ca înspăimântător, dar impresionant, iar „comunismul“ (ca amintire istorică, deci capitalismul de stat planificat şi represiv) ca ridicol, ca ruda săracă? Uniformele, decoraţiile, simbolurile şi ritualurile naziste sunt în miezul subculturilor sadomasohiste hetero- şi homosexuale, au un anumit glamour ameninţător, eleganţa coregrafiei militarizate şi sportive din filmele lui Leni Riefensthal – şi eleganţa paralelă a operei de filosofie politică şi jurisprudenţă a lui Carl Schmitt – exercită o atracţie erotică, intelectuală, simbolică (de altminteri, depolitizată) pentru puterea absolută, glacială, distantă şi determinată numai de sine însăşi, fără discuţii şi contradicţii, o atracţie pentru extazul umilirii irezistibile, pure, necomplicate de rezistenţe puţin arătoase. „Comunismul“ apare caraghios, neîndemânatic, neprofesional, batjocorit ca în Parcul statuilor socialiste de lângă Budapesta, în uzul parodic al cuvintelor „tovarăş“, „gazeta de perete“, „organe de partid“, „dialectică“ etc., a devenit sinonimul prostiei, provincialismului, al înapoierii, dispreţuit în ciuda asasinatelor de masă, a torturii, a mobilizării sociale gigantice.
La un nivel superficial, diferenţa dintre „fascism“ şi „comunism“ este diferenţa dintre Occident şi Orient: Occidentul este şi astăzi impunător, iar Orientul este privit de sus ca putoare şi dezordine. „Comunismul“ a fost singura tentativă (în perioada modernă) a Orientului de a face istorie universală. Aceasta e de netolerat.
Dar este mult mai important că moştenirea fascismului, care este împărtăşită de toate sistemele politice coerente, chiar fără caracteristici făţiş tiranice – Statul, Naţiunea, Stăpânirea, Armata, Superioritatea, Disciplina, Rasa Albă, Ierarhia, Pedeapsa, Jertfa de Sânge, Bărbăţia, Magisteriul, Graniţa –, supravieţuieşte şi în condiţii democratice (numai forma exagerată nazistă a fost învinsă, care are totuşi avantajul simbolic, logic şi cultural al perfecţiei duse până la imposibil), întruchipează în termeni freudieni triumful principiului realităţii în faţa învingerii inevitabile a principiului plăcerii utopice. Cum toată lumea serioasă ştie, libertatea şi egalitatea sunt nişte visuri. La polul opus în felul cel mai radical ideii libertare şi egalitare este, desigur, „fascismul“, metafora dominanţei şi domnirii.
În ceea ce priveşte „comunismul“, el a fost dublu învins. Departe de a-şi realiza obiectivele ideale, mişcarea comunistă cu tot eroismul său cumplit n-a creat decât un capitalism de stat planificat, birocratic, redistribuitor şi represiv – cu toate că a surghiunit toate elitele tradiţionale şi ereditare şi a pus plebei în fruntea statului şi a aclamat poporul, munca fizică: aceasta este o rană vizibilă şi astăzi pentru clasa domnitoare actuală, o ameninţare mortală, răsturnarea ierarhiei de valori: o conducere de pantofari şi strungari, în locul conducerii normale de jurişti, ofiţeri şi învăţaţi, explicat ca o revoltă dezgustătoare, vulgară a maselor împotriva calităţii şi selecţiei care o întemeiază – un capitalism de stat care era rezultatul sinuciderii mişcării, anume al contrarevoluţiei staliniene. Apoi, capitalismul de stat a fost învins de capitalismul de piaţă, „liberal“ şi „democratic“, pentru foştii mei amici disidenţi, restabilirea normalităţii şi a continuităţii istoriei subliniat europene (sună puţin reacţionar şi arian, nu-i aşa?).
Ideile simbolice ale comunismului – Spontaneitatea; o Lume Fără Închisori, Şcoli, Spitale, Case de Nebuni, Cazarme, Frontiere Naţionale; Darul; Iubirea în Locul Moralei şi Legii; Neregula; Dezinstituţionalizarea; o Societate Fără Clase; Creativitatea; Vacanţa; Lenevia; Bucuria Orgasmică; Sfârşitul Separării Culturii; Totul în Posesia Tuturor, Inclusiv Metafizica, Muzica de Cameră, Ştiinţa Celestă şi Poezia lui Mallarmé; Sfârşitul Familiei, Religiei, Statului şi Proprietăţii de Orice Fel, Nu Numai Private; Sfârşitul Diferenţei Dintre Bărbaţi şi Femei, Greci şi Evrei; Producţia Subordonată Nevoilor şi Nu a Expansiunii Capitalului Devenit de Sine Stătător; Preferinţa Pentru Timpul Liber Asupra Muncii; Hedonism Cotidian în Locul Ascezei Acumulative – se află în irealitatea imediată. Ele nu sunt, nu pot să fie niciodată ideologia şefilor.
Ele sunt în mod clar idei nerealizate, anarhice, subversive. Nu numai contrastul banal, dar nemărturisit între o armată de mujici zdrenţăroşi, de mizerabili estici puturoşi şi o Wehrmacht şi Waffen SS elegantă, curată, disciplinată, o forţă de învingători înalţi, blonzi, cu ochii albaştri, mirosind frumos, care te fac să-ţi doreşti violul propriu (o fantasmă perversă a puterii), dar mai ales contrastul dintre ordinea realităţii şi dezordinea dorinţei – cu toate că, bineînţeles, dorinţa este reală, însă societatea noastră face totul să ne convingă că este doar imaginară – face imposibil ca idealul permanent eşuat, o evanghelie telurică, să apară triumfant. Deci lumea râde. Râde de Rousseau, de Kant, de Marx. Şi va râde şi de aceste rânduri.
Bolşevicii leninişti au strigat cândva: tremuraţi, că ajungem la putere. Eu nici măcar nu vă spun: tremuraţi, că nu ajungem la putere. Cum spunea un graffito anarhist pe zidurile Budapestei: nicio putere nimănui.
Cui îi mai pasă de marxism? Răspuns lui G.M. Tamás - Polemici
Vladimir Tismaneanu Dosar
Crede G.M. Tamás că îl putem despărţi pe Marx de marxismul istoriei reale şi de marxiştii militanţi ai secolului XX?
Încep prin a mulţumi revistei 22 pentru faptul că în numărul său precedent a inclus atât eseul meu despre ceea ce numesc marxismul histrionic, cât şi replica gânditorului maghiar. Este vorba de un răspuns substanţial, amplu şi incitant (în sensul de provocativ), care se ocupă nu doar de ceea ce numim starea marxismului şi condiţia morală a stângii contemporane, dar şi de chestiuni febril dezbătute azi de intelectualii români (grupuri de influenţă, reale ori imaginare, structuri de autoritate epistemică, condamnarea dictaturii comuniste etc.). Un lucru este cert: G.M. Tamás nu se teme de exagerări şi jonglează abil cu generalizările. Când detaliiie istorice nu coincid cu modelul pe care îl desenează, el pare să spună împreună cu Fichte: Desto schlimmer für die Tatsachen (cu atât mai rău pentru fapte).
Constat, încă o dată, faptul că G.M. Tamás pare să confunde anumite planuri: acţiunea intelectuală, ataşamentele pentru anumite proiecte politice, compromiterea stângii româneşti în anii comunismului, efectele autarhiei impuse de regimul totalitar, legătura intimă dintre comunism şi fascism în România. Remarc, de asemenea, că, bazându-se probabil pe relatări nu tocmai oneste, domnia sa ajunge să vorbească despre natura „inchizitorială“ a demersului condamnării regimului comunist din România. Comisia care a redactat Raportul Final a avut o misiune ce ţine de justiţia morală, nu de aceea corectiv-punitivă.
Tocmai acest lucru ne-a fost reproşat din atâtea direcţii, anume că nu ar fi fost vorba de mai mult decât de o condamnare simbolică. Ne-am asumat această limitare, rezultată din chiar mandatul Comisiei. Literatura legată de lustraţie şi de justiţia politică postdictatorială consideră chestiunea mandatului drept esenţială: comisiile au anumite atribuţiuni, precis formulate, nu pot să-şi definească pe cont propriu obiectivele. Le pot însă articula cu ceea ce există ca bază documentară, cu starea arhivelor, cu exigenţele societăţii civile.
În decembrie 2005, a fost înfiinţat la Bucureşti, în subordinea primului ministru, un institut de investigare a crimelor comunismului, condus de domnii Marius Oprea şi Stejărel Olaru, precum şi de doamna Lucia Hossu-Longin. Nu-mi amintesc ca G.M. Tamás şi colegii săi de idei, marxiştii transilvăneni elogiaţi în textul din 22, să fi scris ceva despre activităţile derulate atunci în cadrul Institutului. Iată că tocmai acum, când un colectiv de cercetători încearcă apropierea activităţii acestei instituţii (reconcepută prin unficarea cu INMER) de cadrele analitice şi standardele ştiinţifice internaţionale, auzim pe unii şi alţii vorbind despre „inchiziţie“! Îl asigur pe profesorul Tamás că nimeni din Comisia pe care am coordonat-o, nici N. Manolescu, nici H.-R. Patapievici, nici Gail Kligman, nici Sorin Alexandrescu, nici Levente Salat, nici Marius Oprea, nici Stelian Tănase, nici Sorin Ilieşiu, nici regretaţii Monica Lovinescu, Virgil Ierunca şi Constantin Ticu Dumitrescu, nu a urmărit vreo vendetă ori instituirea unor comisii de anchetă în afara statului de drept (am dat doar câteva nume, lista Comisiei şi a experţilor fiind mai lungă).
Iată o aserţiune din vertiginoasa înlănţuire propusă de d-l G.M. Tamás: „Domnul Tismăneanu şi aliaţii lui afişează un anticomunism ideologic, punitiv şi moralizant pentru a ajuta legitimitatea regimului burghez tardiv“. Chiar aşa? Aceasta să fie întreaga finalitate a demersului iniţiat în 2006? Dar anticomunismul Monicăi Lovinescu ori al lui Boris Souvarine, al lui Arthur Koestler şi al lui Sidney Hook avea şi el acelaşi registru îngust-apologetic? Ar scrie G.M. Tamás în aceiaşi termeni reducţionişti despre antifascismul liberal ca fundament al ordinii constituţionale din RFG? Ori despre condamnarea de către Jacques Chirac a regimului de la Vichy? Este domnia sa de acord că statul comunist a fost unul de nedrept (Unrechtsstaat)? Nu este prin urmare normal ca statul de drept să-l condamne prin cea mai autorizată voce a sa? Nu a fost „normalitatea“ comunistă una anormală? Citind răspunsul lui G.M. Tamás, m-am întrebat dacă autorul ştie ce s-a petrecut în Parlamentul României pe data de 18 decembrie 2006, cum au reacţionat Vadim Tudor şi partizanii săi?
Partidul România Mare a reacţionat tribal la condamnarea regimului comunist drept ilegitim şi criminal. Ştie că PSD-ul domnilor Iliescu şi Geoană a condamnat analiza critică a regimului comunist înainte ca Raportul să fie dat publicităţii? Ştie că acelaşi Raport a fost atacat într-o declaraţie a CC al Partidului Comuniştilor din Moldova? Şi atunci despre ce „inchiziţie“ vorbim? Comisia a fost echivalentul românesc a ceea ce în Africa de Sud a fost The Truth and Reconciliation Commission. Nu crede G.M. Tamás că rostirea adevărului despre crimele împotriva umanităţii petrecute în peste patru decenii de dictatură comunistă are valoare de refondare democratică? Crede oare el că gânditoarea Gesinne Schwann, acum câţiva ani candidată SPD la preşedinţia Germaniei, greşeşte când vorbeşte despre die zerstorliche Kraft des Schweigens (forţa distructivă a tăcerii)?
Revin acum asupra altui argument ce mi se pare falacios: anume faptul că a vorbi despre conexiunea dintre ideologia comunistă şi sistemul totalitar ar însemna un fel de reductio ad Hitlerum. Evident că marxismul înseamnă mult mai mult decât o ideologie a constrângerii dictatoriale. Evident că există o genealogie iluministă a marxismului care îl distinge categoric de radicalismul de dreapta. Evident că se poate vorbi de o promisiune universal-emancipatoare în proiectul originar al marxismului, ceea ce nu poate fi cazul în acela al nazismului. Avem aici (în dialogul cu GMT) o dezbatere despre marxism, despre comunism ca utopie (abstractă ori concretă), despre chiliasm revoluţionar, despre vizuri milenariste, despre dreptul la „Marele Refuz“ (spre a relua lexicul lui Herbert Marcuse). Finalul, aproape apoteotic, al răspunsului profesorului Tamás mi se pare însă că are mai mult de-a face cu moştenirile unor Fourier şi Prodhon, decât cu proiectul marxian. Eu unul sper ca discuţiile să se centreze pe aceste subiecte, nu pe procese de intenţii, pe atacuri veninoase şi pe invective. Problema (nu doar a mea) cu Slavoj Žižek şi G.M. Tamás nu este că se situează orgolios la stânga. O stângă moderată este necesară în orice democraţie, asemeni unei drepte moderate. Dar o asemenea stângă, inspirată de exemplele unor Léon Blum sau Ernest Bevin, nu are motive să exonereze experienţa bolşevismului. La urma urmei, Karl Kautsky, principalul teoretician al social-democraţiei germane, a scris printre primii despre natura antidemocratică a comunismuui de tip sovietic, provocând furia lui Lenin revărsată în pamfletul Revoluţia proletară şi renegatul Kautsky.
Raportul Comisiei Prezidenţiale este un text scris şi asumat de o Comisie, nu doar de preşedintele acesteia. Nimeni nu a propus condamnarea marxismului ca filosofie.
Ceea ce susţin este o analiză a rolului ideilor radicale de stânga în constituirea experimentelor de inginerie socială, numite regimuri marxist-leniniste. A evita recunoaşterea acestei conexiuni, a reduce socialismul de tip sovietic la „capitalism de stat“ este o strategie care ocoleşte, mi se pare mie, fondul problemei.
Marxismul, mai întâi (o doctrină occidentală, mă grăbesc să o spun), bolşevismul apoi, au sacralizat violenţa socială, au celebrat lupta de clasă, resentimentul social şi „dictatura proletariatului“. Comunismul conţine în miezul său „tare“ un colectivism egalitarist, care s-a tradus, istoric, în eforturile necontenite de a revoluţiona condiţia umană. Liberalismul politic (Isaiah Berlin, John Rawls) nu ignoră, ci, dimpotrivă, asumă chestiunea onestităţii şi a justiţiei drept centrale pentru destinul unei comunităţi democratice. Distincţia principală şi principială este între preeminenţa individului şi a drepturilor sale în abordarea liberal-conservatoare (folosesc deliberat acest concept) şi viziunea lui Marx despre ordinea burgheză ca fiind irecuperabil duplicitară la capitolul libertăţi (civice, sociale, economice).
Tocmai din acest motiv, nu văd cum putem construi un zid insurmontabil între teoria şi praxisul unei mişcări planetare inspirată de postulatul schimbării lumii, hic et nunc. N-ar însemna acest lucru să trădăm chiar spiritul doctrinei lui Marx, sintetizat în acea teză despre Feuerbach, în care practica era decretată drept suprem criteriu al adevărului? Simplu spus, crede G.M. Tamás că îl putem despărţi pe Marx de marxismul istoriei reale şi de marxiştii militanţi ai secolului XX? Nu a fost Marx cel care, aşa cum arăta cândva Ferenc Feher, propunea abolirea politicului însuşi în favoarea unei nebuloase umanităţi socializate? Evident, G.M. Tamás este un analist capabil de fine observaţii. Mă bucur, de pildă, să observ că autorul Idolilor tribului, o carte importantă a gândirii politico-filosofice din Europa Centrală, diagnostichează sindromul atât de banal în fond al ambiţiei substituţioniste care motivează demersul Idolilor forului. Voi scrie şi eu un comentariu mai amplu pe această temă, insistând asupra unor puncte ce se cer, cred eu, mai puternic luminate. Sper ca dialogul purtat cu G.M. Tamás să probeze că ideile pot fi discutate cu seriozitate, fără bucuria anihilării celui care gândeşte altfel.
Este, de asemenea, interesantă contribuţia filosofului clujean Alexandru Polgar, pe blogul revistei Cultura, la care a răspuns, cu deplină civilitate, Mihail Neamţu, pe blogul său. Nu voi intra acum în detalii legate de tematica pe care aş numi-o generic a presupusei validităţi a comunismului ca ipoteză (ajungem din nou la faimoasa metaforă a omletei pentru care s-au spart atâtea ouă, dar pe care nu a gustat-o nimeni, apud Panait Istrati şi Isaiah Berlin). Ceea ce mă frapează atât în textul lui G.M. Tamás, cât şi în acela al d-lui Polgar este o retragere din istoria reală a veacului XX. Ca şi cum experienţele concentraţionare ar fi avut loc pe altă planetă ori acum un mileniu. Voi dezvolta această idee într-un articol separat. Accentuez doar că intervenţiile mele teoretice se adresează în primul rând (dar nu numai, mă grăbesc să adaug) tinerilor intelectuali (aici îi includ pe studenţi). Miza discuţiei despre marxism este de fapt una cu implicaţii în evaluarea proiectului liberal-democratic în sine. Sincer, cred că d-l Polgar se înşală crezând că marxismul rămâne filosofia revoltei morale împotriva unei ordini capitalist-crepusculare. Există destule alte strategii intelectuale care nu postulează cezuri cataclismice. Există, totuşi, o stângă antileninistă, una care a înţeles ceva din efectele dezastruoase ale mesianismelor revoluţionare. Există tradiţia fraţilor Roselli şi moştenirea teoretică a lui Norberto Bobbio, a lui Souvarine, Irving Howe şi Castoriadis, deci a ceea ce se cheamă socialismul liberal. Există tradiţia unor Franz Borkenau, Waldemar Gurian, Karl August Wittfogel şi chiar a ultimului Karl Korsch, cel care considera marxismul o altă utopie în lunga serie a întreprinderilor mentale quijotice.
Există tradiţia lui Adorno, Horkheimer şi Habermas, şocaţi în anii 60 de ascensiunea a ceea ce ei percepeau drept Linksfaschismus. Nu cred că formula Spätkapitalismus, îndrăgită de Noua Stângă în anii 70 şi reluată, iată, de G.M. Tamás şi de amicii săi de idei, este cea care poate da seama de tensiunile sociale, culturale, politice şi economice ale ordinii (ori dezordinii, vorba lui Ken Jowitt) mondiale de azi. În rest, cei care vor să ştie mai mult despre poziţia mea privind destinul marxismului în Europa de Est, pot citi cartea mea Mizeria utopiei. Itinerariile noastre (al lui G.M. Tamás şi al meu) sunt extrem de diferite din perspectiva raporturilor cu marxismul: eu am plecat de-acolo, el, se pare, s-a întors pe acel tărâm.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu