Itinerare paradoxale
„Calea sinuoasa e cea mai scurta
pentru ochiul Domnului", isi inchipuia Claudel. Din inaltimea paradoxala a unei
asemenea reprezentari poate porni ispita unor itinerare asternute fara graba,
spre a prinde in nodurile lor, cit mai destoinic, bataia de insolit si
involburarea larga ce anima aripa talentului. Acela al pictorului Ion Gheorghiu
imi pare predestinat unei atare abordari, tocmai prin pulsatia indaratnica
ritmindu-i surprizele si progresiunea. Referintele indepartate, in spatiu si in
timp, nu risipesc unitatea lecturii, care, fara sa asculte de masurile curente,
isi inventeaza constringerile ei proprii, tiparele unui dinamism centripet si
eficace. Grauntele de exotism patruns in mecanica plauzibila a explicatiei nu-i
zadarniceste functionarea, dimpotriva, ii da un impuls asemanator cu o
acceleratie. Pagini poetice care-s manifeste fundatoare de modernitate, in
veacul XX, si-au pus la incercare forta de impact, reconvertind bunaoara, in
spatiul mental al Braziliei, al expresiei lusofone, paradigme simbolice culese
din departari imense. Astfel Pasargade, cetatea intemeiata de Cyrus cu 2500 de
ani in urma, in Persia achemenida, devenea un mit activ, o utopie de speranta,
sub pana unui literat ca Manuel Bandeira. Stranie trimitere, Pasárgada – cum
suna numele in recitare portugheza – chema spre un imaginar imperios si
fascinant, o ipostaza euforica, unde poetul e prietenul regelui – Regele Regilor
– si soarta ii implineste vrerile si visarea. Acestei nostalgii – „saudade fina
de Pasárgada" – ii faceau ecou, prin alti lirici lusofoni, Cap Verdieni acestia,
Oswaldo Alcantara si Ovidio Martins, asumari inca mai categorice ale mitului: la
Pasárgada, unde, stiau ei, „Dumnezeu le tine in zalog destinul".
Caci, in loc
sa disperseze alienant, invocarea unei asemenea insolite geografii are darul de
a concentra, ca intr-o miraculoasa lentila, temeiurile de absolut ale
existentei. Nu vehicul de evaziune, ci instrument al unei nevoi de reparatorie
identitate, pe o harta simbolica, recursul la o Asie eterna intarea, prin
ricochet, insasi cautarea fondului irepresibil – acea radicala afro-latinitate
pe care o captau poeti ca Manuel Bandeira, Jorge de Lima si, expansiv,
trepidant, in ritmurile expresiei lui hispanofone, cubanezul Nicolas
Guillen.
Transfigurari si fantasme
Drumul spre Sunetul intreg
– pentru a folosi unul din titlurile de culegeri ale acestuia – comporta putinta
de a solidariza, intr-o racordare vitala, domenii ce pareau irecuperabil
distante. Cind un muzician de anvergura si curiozitatea intelectuala a lui
Giuseppe Sinopoli, explorator curajos in arie moderna, creator al Ansamblului
„Bruno Maderna", dar si dirijor permanent la Accademia Santa Cecilia si la
Deutsche Oper din Berlin, proclama o complementaritate capabila de substitutii
pregnante, intre arta muzicala si arheologie, pariul sau depasea datele unei
ecuatii personale. Sub massa de piatra a Piramidelor si a Colosilor de la
Abou-Simbel, sub taietura severa a falezelor, crescind ca o subsuoara uriasa a
pamintului, pentru inaltari in cerul absolutului, traiectul de gindire adoptat
de muzician facea sa treaca, rascolitor, cromatismul exacerbat si salturile de
intervale din Noaptea transfigurata a lui Schoenberg. Dincolo de asteptarile
comune, jonctiunea depasea orice efect previzibil, autoritatea acestei saturari
muzicale urca intunericul hypogeelor intr-o incandescenta tainica a intelesului,
protector spectrala. Renascute din abisuri de uitare, imaginile veneau sa ni se
aseze in cuget, purtate de o inefabila cuviinta: capete reduse la materia bruta,
roase de grindina vintului si a nisipurilor, o statuarie fara bric-à-brac
decorativ, imuna de contaminatii factice, la antipodul gloriilor veleitare
parazitind naiv mileniile, ca trompetele din Aida. Iata, e noapte, Barca
Soarelui isi continua tacut, pe sub pamint, lunecarea, negrul nu se opune
simplist albului, fiecare il contine pe celalalt, mitologia astfel tradusa in
imagini revarsa adincurile in imediat. Gravitatea propunerii nu eludeaza nicicum
moartea, pentru Sinopoli, care avea sa piara fulgerat, in concert, ineluctabilul
se infatisa ca o realitate de intrepatrunderi, ce nu incap in duala alternanta –
„pe de o parte, pe de alta parte"… Ceea ce intuisera major vechii Egipteni, o
inlantuire neinfrinta instaleaza viata in moarte si moartea in viata.
Fantasticul lor linistit sta marturie, „moartea, ei n-o vedeau ca non-existenta,
ci ca o alta forma de existenta".
De aceea, in filmul de magnifica
identificare pe care l-a inchinat Egiptului, muzica memoriei, forta ei de soare
intact, isi intareste virtutile prin atingere cu creativitatea cea mai intensa a
veacului XX. Compozitor el insusi, de o inabituala cultura, Sinopoli a voit sa
arate cum sentimentul eternitatii renaste, cu plenitudine antologica, la flacara
experientei moderne, profund, ireversibil traita. Peste amintirea venerabila a
Egiptului, n-a lasat sa pogoare vreo duiosie indoielnica, linga Schoenberg,
dirijind pentru film, a facut loc ultimei mari creatii a lui Richard Strauss, de
o unica densitate emotionala: Metamorfozele, din 1945, inspirate de ruinele
razboiului.
Egiptomania, intre prodigii si cunoastere
universala
M-am intrebat tot mai des, in vremea din urma, in ce fel
atractia pentru Egipt – pentru durata lui incomparabila si universul lui de
forme – putuse intipari vreo inflexiune in arcul sustinut care-i creatia lui
Alin. Intima, necesara ei coerenta elimina ipoteza vreunui acces de egiptomanie
circumstantiala, caruia sa-i fi sucombat fara aparare prietenul nostru.
Din
secolul XVI, cu tratatele de ermetism luxuriant, pina la exotismul modern,
Europa a cunoscut citeva asemenea valuri de entuziasm mimetic ori de frenezie
misterica. Jurgis Baltruˇsaïtis le-a urmarit imperturbabil, strabatind, pentru
volumul sau Introducere la egiptomanie, cantitati impresionante de eruditie
devotata – dovezi precise si documente rare. Cartea savantului lituanian,
monument curios unde se rasfringe cumulul iridescent al manifestarilor unei
obsesii multiseculare, le repertoriaza sub un semn de recunoastere
atotcuprinzator, al zeitei cu o mie de nume.
Demonstrativ minutioasa,
ancheta isi croieste drum prin desisul unei productivitati de fantasme culturale
tinind sub vraja lor veacuri lungi, tari si continente intregi, emulatoriu
anexate acestei legende. La Quête d'Isis, cautarea ce da titlul cartii, incepuse
pentru el, povesteste Baltruˇsaïtis, din capatul cel mai apropiat, dinspre
etimologiile proximitatii – Paris, in primul rind, frenetic derivat in secolul
XVIII de la numele zeitei nilotice, ba chiar instalind-o pe armoariile cetatii,
in vremea lui Napoleon, ori toponime ca Issy-les-Moulineaux, Issoire… Trecind
apoi in Germania, ajungind irezistibil pina in India, dupa meandrele unor
convergente a caror enigma seduce si ghideaza, mai fertil decit pedanteriile
metodei. Marturii ale unei stiinte norocoase, care nu se teme de contaminatia
delirurilor, caci stie sa regaseasca rigoarea istoriei in fantasmagoriile cele
mai despletite – printr-un atare demers Jurgis Baltruˇsaïtis nu cade in absurdul
amagirilor unde esuase, ca intr-o cursa, admiratia pentru Egiptul antic: de la
ruptura din 641, cind cucerirea de catre Islam aboli mesajul hieroglifelor sale,
irevocabil reduse la tacere, puse sub sigiliu peste un mileniu, pina la
descifrarea lor in 1822. Compensatie fabuloasa la aceasta obiectiva frustrare,
un Egipt iesit din limitele geografiei lui reale se dilata in imaginarul exaltat
al carturarilor, Champollion, el insusi, n-avea sa ezite, de altminteri, a-i
designa sever – „secta iluminatilor" si „alti astromani", cum spune o scrisoare
a sa din 1809. Dintr-un astfel de zel impenitent, universalitatea modelului
egiptiac era impinsa, in secolul XVII, pina in zapezile arctice, speculatiile
unui mitograf ca Olav Rudbeck voiau sa acrediteze ideea ca in veche gotica
numele lui Isis insemneaza ghiata si ca, nascuta acolo, in Septentrion, pe
asemenea punti boreale ar fi lunecat Zeita, spre a cobori in salasul ei
nilotic.
Nu mi-as fi ingaduit, desigur, atunci cind sansa mi-a fost data
sa-i ghicesc personalitatea, in apartamentul parizian din Villa Virginie –
alaturi de sotia sa, remarcabila Hélène Focillon-Baltruˇsaïtis –, sa suprapun
elementul fantasmatic propriu acestor cercetari peste faptura elegant longilina
a eruditului, peste humorul lui discret, ce strapungea, punctind-o, profuziunea
indesata a amanuntelor. Crescut intr-o ambianta de optima cultura, cu un parinte
care se numea la fel, poet si ministru al Lituaniei la Moscova – o placa ii
aminteste sejurul, pe Stary Arbat –, avindu-l, de copil, drept model in Italia
pe Gordon Craig si preceptor la 14 ani pe Boris Pasternak, care mimà pentru el
scenete bufone, intilnindu-i in vecinatatile mosiei familiale pe simbolistul
Balmont si pe Scriabin, iar apoi in lumea teatrului pe Meyerhold, era firesc ca
viitorul istoric de arta sa se simta in largul sau in exercitiile de inalt
voltij la care incita indrazneala comparatismului: din Caucaz, din Georgia si
Armenia, in Catalonia, urmarind transmisia formelor ce au nascut plastica
monumentala a romanicului, de la Ghilgamesh, eroul sumerian, traversind citeva
mari si vreo patru milenii, pina la David in groapa leilor, cum il gasim la
nivelul iconografiei crestine de Ev Mediu.
Dar identificarea cu
ipostazele cele mai hotarite ale creatiei se infaptuieste, la el, tocmai acolo
unde, riscata pe cit de flamboianta, rasare ispita unui barochism poliedric:
atunci cind Baltruˇsaïtis pare sa imbratiseze triumful de miraj si stupoare
reprezentat, la Roma, de muzeul si lucrarile lui Athanasius Kircher. Doctul
iezuit intretinind charismatic, in atentia Europei, de la imparati si papi pina
la savanti ca tinarul Leibniz, un veritabil spectacol al curiozitatii, dispensa
candidatilor la o anume faima intelectuala, fie si principi protestanti, ducele
Elector de Hanovra, Ernst August, bunaoara, fagaduinta de a le insera avantajos
efigia „in acest teatru al lumii" care era galeria sa de la Collegio Romano.
Musaeum celeberrimum avea s-o intituleze un discipol al lui Kircher, caruia,
cordial si neobosit, asumind ametitor cele mai variate domenii, de la geologie –
Mundus subterraneus – la catoptrica, ermetism si alchimie, de la explorare
orientalistica – mai ales prin China illustrata – la anticipatii ale masinilor
de calcul, i se potrivea sa se considere mediator universal de
cunoastere.
Athanasius Kircher – umbre pentru „teatrul
lumii"
Caci plonjam, cu astfel de referiri, in plinul unor operatii de
nobila recuperare – dincolo de unicatul cutaror volume de epoca, de istoria lor
singulara, ceea ce se incearca acum, printr-o seama de pregnante initiative,
este a reactualiza insasi dimensia vitala a unor atitudini, coeficientul lor de
legitimitate. Eforturi sustinute au jalonat aceasta progresiune, prilejuind in
1983 volumul colectiv Enciclopedismo e Roma barocca – spre a deschide
perspective la care s-au angajat studiosi ai artei de talia profesorului Eugenio
Battisti, activi si cultivati ordonatori de serbari muzeal-citadine, Renato
Nicolini, cel ce idease programul unui urbanism temerar, tintind sa reanimeze
ingenios amintiri seculare, in Piazza Navona bunaoara, sau prietenul meu Giulio
Macchi, prezent deja in arie internationala prin expozitii de rasunet, precum,
in 1980 la Beaubourg, Harti si figuri ale Terrei. Profitind de asemenea
precedente, in acelasi filon venea sa se inscrie, mai de curind, in 2001, la
Roma, la Palazzo Venezia, o ampla manifestare plural organizata, sub titlul
semnificativ Il Museo del Mondo, Muzeul Lumii.
Deviza ambitioasa,
reflectind bulimia de cunoastere a Barocului, crestea pe trunchiul unei
reconstituiri de acut interes – obiectul ei il alcatuiau tocmai colectiile
adunate la Collegio Romano de catre prodigiosul Athanasius Kircher.
„Cel mai
contemporan dintre strabunii nostri", cum ii spune superlativ Umberto Eco, in
rindurile concepute drept frontispiciu omagial la expozitia mai inainte
pomenita, Kircher isi intemeia renumele de genialitate si pe mirabila lui
aptitudine de a parcurge, intersanjabil, itinerarii lingvistice multiple. Erau
13 limbile pe care le cunostea cind veni la Roma in 1635; peste ani, cind voi sa
onoreze vizitele Reginei Cristina, suedeza trecuta la catolicism si stabilita in
cetatea Papilor, dedicatia adresata ei pe ofranda unui obelisc inmanunchia
inscriptii in 33 de limbi! Nesatios de totalitate, visind a-si diversifica fara
preget instrumentele de eficienta lingvistic-sapientiala, parintele, care
tiparise un Prodromus coptus sive aegyptiacus si mai ales 3 volume constituind
un depozit halucinant de enigme si stimulatoare ipoteze, Oedipus Aegyptiacus, nu
ezita sa raporteze multimea cunostintelor si inventiilor la o comuna radacina
pornita dinspre Nil. De unde, identificarile suprem magulitoare – pe obeliscul
fabricat pentru ea, regina de la Nord, devenita papistasa, era salutata drept
Isis; iar papa insusi, protector respectat, Alexandru al VII-lea, avea parte,
simetric, de un tratament care-l asimila cu Osiris!
Travestiurile
arheologice reluau, de altminteri, o anume practica a antichitatii, ruinele
marelui Iseu, templul lui Isis din Campo Marzio, o incinta cu latura lunga de
200 metri, brazdau intreg cartierul explorat de Kircher, contiguitatea lor
banuita, uneori emergenta, isi punea cumva pecetea pe acest teritoriu, sub
zidurile desirat grandioase ale Colegiului Roman. O intimplare fericita m-a
facut sa poposesc mereu, in ultimii ani, cind ma aflam in Roma, la doi pasi de
acest edificiu, pe caile unui perimetru care il ingloba, impreuna cu alte citeva
repere de neuitat, dintre cele atestind influenta lui Kircher. Stiinta marelui
erudit se cheltuise si in consultatii pretioase pentru soarta unor monumente –
dincolo de prezenta lor in carti si in muzeu, ca un memento simbolic,
obeliscurile reale din Roma gasira in persoana lui un sustinator si un lector,
incercindu-le buna asezare, descifrarea sau chiar reparatia. Acela implantat pe
spinarea fermecator epigramaticului elefantino, in fata bisericii Santa Maria
sopra Minerva sau, nu departe, chiar obeliscul in functie de care se axeaza
Fintina Fluviilor si Piazza Navona, accentul vertical marcind acolo avintul
imaginativ al lui Gian Lorenzo Bernini, vadesc o sagace colaborare intre
artistul de geniu si savantul obsedat de hieroglife. Cercetari intreprinse
minutios au regasit ghiara spiritului exotizant al lui Athanasius Kircher si in
insolitul cupolei prin care culmineaza Sant'Ivo alla Sapienza, capodopera lui
Borromini, taxat ulterior drept „chinez si gotic" de catre critici ca Francesco
Milizia, in deceniile pedanteriei neoclasice. In Roma, insa, vizionar slujita de
puterea unor asemenea talente si de tumultuoasa scenografie pe care Barocul o
proiecta invincibil catre viitor, fantasmele marelui erudit fertilizau profund
creatia. Atare paradigme o proclama, incandescenta unor fundamentale talente
parea ca se multiplica la atingerea acestui palpit benefic.
De ordinul
unei determinari ce-si cauta launtric rosturile, trecind peste hazarduri
conjuncturale, mi se infatiseaza si seriosul, trainicia optiunii care l-a condus
de doua ori in Egipt, dupa 1992, pe Alin Gheorghiu. Cu afectuoasa ei
perspicacitate, Ana Maria Smighelschi imi trasà, povestind, granita
preferintelor spatiale de care ascultau excursiile lor si refuzurile pe care le
incerca din partea lui Alin, atunci cind schità, fie si in treacat, deplasari
ale centrului de interes, evaziuni care sa-i instraineze de vatra fecunda a
fidelitatii lor, Mediterana. N-ar fi tradat-o nici pentru Mexic, nici pentru
China, dispusi, in schimb, sa exploreze in cuprinsul ei, peste prejudecati
conventionale, sa atinga altarele fara timp ale Maltei, dincolo de Hellada ori
de Creta. Si, mai cu seama, sa reitereze viu, patrunsi de un fior nealterat,
contactul cu matca venerabila care este Egiptul.
Chemarea lui vibreaza,
in sculpturile lui Alin, inca mai devreme, preintimpina veleitatea verificarilor
factuale, voiajul vine, ai spune, sa confirme rezultatele unei detectiuni
secrete. Duhul acestor locuri stravechi il astepta neabatut, nu pentru o
incununare crepusculara, sanctionind un destin, in felul lui François
Mitterrand, purtat intr-acolo de o ultima, imperativa energie, in saptaminile
dinaintea sfirsitului. Mai degraba, era ca si cum, fatidica sub valul ei
scinteietor, Isis i-ar fi stat inainte, rind pe rind aproape, la indemina unui
suflet idoneu, sau, dimpotriva, selenar intangibila, la capatul unei maree
misterioase: inocent netematoare de contradictii, divin asumindu-le, cum o
ghicesti in Metamorfozele lui Apulejus, romanul antic cel mai complex – un
eseist de acuitatea lui Pietro Citati avea curajul sa-l compare cu Don
Quijote.
Dar la orice temperatura morala ne-am fi transpus – dincolo de verb,
de plajele vrajite, unde ne arunca fictiunea naratorului, imaginea zeitei si-ar
fi pastrat acea putere propitiator echitabila, la care faceau aluzie inca demult
ceremoniile rituale: figurata in bronz, mina ei – prezenta in vestigii
arheologice, dar si in indicatiile romanului – se vedea urcata, ca un simbol
preeminent de justitie, deasupra procesiunilor. Si, iata, de data aceasta din
umbra adincita a mormintelor strajuind Valea Regilor, o marturie ce transforma
fiinta zeitei intr-un simbol de generoasa forta nutritiva. Isis este aici un
arbore sacru, viziune suava si totodata exploziv eficace, transanta: caci din
foirea tandra a ramurilor colorate se isca, la alta scara, mai forte, un brat cu
desen acuzat, picassian, si un sin impungator, hranind silueta fragila a
Faraonului…
Cel astfel alaptat e insusi Thoutmosis III, din faimoasa
dinastie a XVIII-a, careia i-a fost harazit sa domneasca peste Egiptul maximei
extensii, din Syria de Nord, de la Eufrat, pina in Sudan. Civilizatia nilotica
in confruntare cu tarimurile dinspre Sud, unde, peste cataracte, ritmat de
prevestirea monolita a obeliscurilor de Axoum, orizontul se umple de munti
coplesitori, alcatuind citadela naturala a Ethiopiei – m-am gindit fara efort la
asemenea intelesuri milenare, in zilele cind, la Geneva, strabateam arhitectura
Palatului edificat spre a adaposti Societatea Natiunilor. Organizam acolo o
expozitie, impreuna cu UNESCO si Fondul International pentru Promovarea
Culturii, si am avut indata imboldul de a reface respectuos traseele marcate de
amintirea lui Nicolae Titulescu. Desi renovata, Sala Conferintei Generale,
careia diplomatul roman i-a fost in doua sesiuni stralucit Presedinte, insemna
pentru mine receptacolul mereu vibrant al oratoriei lui memorabile, inscrisa
peremptoriu in analele institutiei. Ma interpelau, parca, episoade fierbinti ca
acela din iunie 1936, cind, urcind la tribuna, pentru a cere patetic ajutorul
Natiunilor fata de agresiunea fascista, Negusul Ethiopiei, Haïle Selassie, simti
din plin nobila solidaritate a Presedintelui in functiune, N. Titulescu. Cum o
banda de gazetari italieni, strecurati in public, proferind lozinci rasiste,
tinea sa impiedice zgomotos desfasurarea discursului, Titulescu fu obligat sa
intervina. La a treia somatie, ordonind usierilor sa-i elimine din sala pe
huligani si restabilind dignitatea sedintei, Presedintele se adresa
vorbitorului: „Majestate, va rog sa continuati, s-a vazut limpede cine sint
salbatecii epocii noastre!".
In aceeasi cladire, international
reprezentativa, rasunind pentru noi, in chip durabil, de ecouri titulesciene, a
avut loc, nu demult, inaugurarea unui spatiu consacrat Romaniei. Primul Ministru
fiind de fata, evenimentul, foarte laudabil, a avut ca suport vizual o selectie
din mari tablouri ale lui Ion Gheorghiu, puse fericit in relatie cu ambientul
arhitectonic, si izbutind sa suscite o primire clar pozitiva, dincolo de
mediocre conventii. Imbucuratoare audienta, calma afirmare a calitatii, prin
Alin – se cere acum Romaniei sa permanentizeze aceasta
expunere.
Variatiunile la Arcimboldo si anamorfozele
istoriei
Si, oare, in prelungirea ideii originale, de un randament
inuzabil, lansata de N. Titulescu – aceea a „frontierelor spirituale" –, mai
radioasa decit orice alt dispozitiv de aparare, economica, politic demografica,
n-ar trebui sa facem apel, mai asiduu, mai decis, la meritele pe care ni le-au
dobindit, spornic si indraznet, artisti ca Alin Gheorghiu? As cita, in acest
sens, imprejurari ce pot constitui ocazii nesperate, rascrucea manifestarilor
prilejuite, bunaoara, de noua Biblioteca din Alexandria – in primavara aceasta
propusa efectiv atentiei internationale si unei omologari altfel decit
protocolare. Prin Ion Gheorghiu am fi indreptatiti sa integram conclavul unor
emulatii semnificative, scotind la lumina, cu incredere, nucleul dens in jurul
caruia se rotesc Variatiunile la Arcimboldo. E vorba despre intiia tema atacata
in acest ciclu, fertil in sugestii, sortit unei dezvoltari exceptionale, fara
echivalent in productia contemporana: Bibliotecarul, deci, de la care a pornit
forfota inventiva a seriei numarind o suta de ample, aprige guase, precum si a
sculpturilor compózit arbitrare si totusi strinse, imperioase in abundenta unei
demonstratii virtuozistice. I-au stat in preajma lui Alin, destula vreme, il
flancau in atelier ca niste turnuri Babel imposibile, dar pina la urma complice,
in clatinarea lor acrobatica. S-a hotarit sa le arate numai impreuna, cind a
acceptat expozitia pe care am deschis-o in 1993 la Teatrul National, rotund
amenajata de Mihai Oroveanu, parafa pusa concludent pe un intreg capitol de
cautari.
Cu mult inainte, o vestire a acestui ciclu, nicicum accidentala,
prinsese corp in numarul triplu (248-250/1981) din revista Secolul 20, care
modulà monografic deliciile incitante ale unui Itinerar Roland Barthes. Din
antologie nu lipseau, bineinteles, fragmente barthiene de subtila, incomoda
exegeza; iar efigia de pe coperta, stranie si totodata cald imbietoare, cit
priveste cromatica, era tocmai Bibliotecarul, prototipul arcimboldian,
constructia lui piramidala, din volume in folio si de alte formate, siroind de
panglici ale semnelor de carte ori de heteroclitul unei lungi barbi postise
care-i un pamatuf de sters praful, mai degraba hilar. Veche, parca
inconturnabila cunostinta, nu m-am mirat deloc sa reintilnesc personajul, in
situatie strategica – strajuia galeria, tot incurvata, figurind biblioteca reala
a criticului, pentru nevoile recentei Expozitii Roland Barthes de la Beaubourg.
Intr-o copie de epoca, suedeza, emblema sanctiona acolo o dezordine de titluri
ametitor diverse, Pensées de Pascal, La Mystique de Ruysbroeck l'admirable,
Cantico espiritual de Juan de la Cruz, dar si recolta promiscuu vitala a
romancierilor, de la Balzac la Proust, sau rebeliunea spiritelor amare, de la
Kierkegaard la Nietzsche si Freud. Un intreg Castel interior – pentru a o
parafraza pe Sfinta Teresa – isi cauta alteritatea pe spiralele unei labile
amplitudini, cu astfel de tensiuni biblioteca inceta sa fie colectie numerabila,
devenind vis dezlantuit si tonica himera.
Alexandria si „frontierele
spirituale"
Pentru a tinde spre o asemenea epifanie, a complicatiei ce
stimuleaza si exalta, Biblioteca nu se mai lasa redusa la o existenta retrasa,
la un statut de prudenta discretie. De aceea, sub semnul unor spectaculoase
eforturi actuale, ne-am ingaduit a sugera o conjunctie intre versantul
inspiratiilor arcimboldiene, la Ion Gheorghiu, si un loc de recunoastere
internationala ca Biblioteca din Alexandria. Strabuna ei din antichitate era
sediul indispensabil al legitimarii stiintifice, numai trecuta printre obiectele
atentiei savante, acolo, o descoperire se considera publicata. Centru suprem de
cercetare, ambianta ei favoriza speculatiile cele mai subtile – distinctiile lui
Diophante, bunaoara, privind numarul linear, numarul plan si numarul solid.
Prestigiul ei putea actiona chiar provocator – spun istoricii stiintei –, iscind
incongruitatea unor exercitii gratuite: Arhimede s-ar fi amuzat trimitindu-le
emulilor sai din Alexandria teoreme pe care le stia false.
Cit despre
explicatia ce atribuia stereotip metropolei egiptene orice opera iesind din
obisnuit, in perioada hellenistica, conform unei tendinte de anexionism
pan-alexandrin, arheologi de necontestat, cu impunatoare interventii de santier
in textura orasului, Jean-Yves Empereur de exemplu, o pun pe seama calitatii
insesi, foarte elevata, si a repertoriului de forme prilejuit de aceasta
norocoasa configuratie. Ea ne ajuta azi sa intrezarim, din imersiunea unde
resturile arhitectonice zaceau, adinc cufundate, un decor de glorii pe masura
legendei. Mii de sculpturi si blocuri de piatra, ce infioara cugetul prin massa
lor urieseasca, ni le inchipuim reinstalind cindva pe harta, in arii sensibile,
liniile unei darnice creativitati, unind mintuitor uscat si insula, porturi si
implantatii constructive. Incurajati de aceste realizari, cum n-am visa din nou
verticala neintrerupta, de eleganta marmóree, a unui Far sinonim cu
minunea?
Puterea de a zamisli cultura isi fixa, la Alexandria, pariuri
ambitioase. In cetatea sortita unui splendid viitor, un carturar crestin precum
Clement va sti, fara panica, sa-si confrunte fervoarea, in chip manifest si
urban, cu instrumentele conceptuale elaborate de traditia pagina. Pe pragul
primelor secole, fundamentale pentru Biserica, el va pastra in auz asteptarea
socratica, visind la muzica unui echilibru suprem: iscata, pentru el, nu din
soapta unui daimon, ci din planarea Sfintului Duh asupra lirei vaste care-i
universul.
Dar nu lipsisera, nici in epoca hellenistica, gesturi care sa
intemeieze durabil vointa de comunicare, apte a sustine arcul unui dialog
exemplar peste timp. Translatia in elina a Vechiului Testament, voita de
Ptolemeu II Philadelphul, se impartasi dintr-un atare elan, 72 de cunoscatori
fura stramutati la Alexandria, supusi obligatiei de a realiza, trudind colectiv,
acest monument religios si filologic. Ramasa pina azi la baza versiunilor
grecesti din Biserica Ortodoxa, traditia scripturara cu asemenea statut de
anterioritate continua sa trezeasca abordari ce depasesc cimpul verbului; mai
nou, s-ar spune, ele intereseaza insesi armonicele de ordin plastic care se
adauga sunetului fundamental, faptului istoric inradacinat in milenii. Cu
speciala referinta la acea izbinda unde se impletisera aporturile a trei
continente, o galerie pariziana de prestigiu ne convoca, acum citiva ani, la o
expozitie titrind explicit, La Septante.
Pe autor, Pierre Skira, il
cunoscusem, foarte tinar, impresurat de greutatile unui trai aspru, pentru ca nu
se voia redevabil dinastiei de editori si critici din care se tragea – fecior al
celebrului Albert Skira si nepot al lui Lionello Venturi. Acelasi curaj in ce
priveste formula artistica – in anii de cochetarie narcisica si de situationism
relaxat, gen Fluxus, el afirmind valoarea unor optiuni de sensibilitate
traditionale. Mi-a aratat mai tirziu, in atelierul sau, – intre alte marturii de
reverenta deloc flasca – ceea ce izbutise a recupera cu mindrie, o intinsa
garnitura de creioane in pastel ce-i apartinusera lui Braque; pastrau uneori,
emotionant, ca niste tessere de mozaic uzate, ca niste cioturi vulnerabile, urma
folosirii de catre maestru. Cu acest soi de gravitate retinuta, raspuns la un
existentialism fara iluzie, debutul pictoric al lui Pierre Skira prevestea
rigori ce urmau sa privilegieze, rind pe rind, naturi moarte sever despuiate si,
acum, desfasurarea articulindu-se in jurul unei tematici austere, declarat
livresca: un zid de biblioteca, compact si totusi cald, tratat tocmai in
catifelari de pasteluri, pentru a proiecta vertical, iterativ, nodul istoric
irepetibil care a fost biblica Septuaginta.
„…a locui in chip poetic
pamintul"
Nu, simplu, in termeni de fidelitate avem a discuta despre
echivalari plastice venite sa sporeasca un patrimoniu literar si cultural ca
acela propriu Alexandriei. Culminatie a culturii pe care o acumulase Grecia si
extensia ei mediteraneana, bazinul stimulind atitea mutuale imbogatiri de
inteles si substanta, Alexandria nu se dadu inapoi nici de la interventii in
peisaj care sa-l mitologizeze, sa-l faca mai permeabil pentru revelatii ale
fictiunii. Zeului Pan, indeobste haladuind prin paduri, in Arcadia, pe inaltimi
muntoase, aici i se amenajeaza o colina artificiala, Paneion, ca un promontoriu
pentru efecte de pitoresc hirsut si rustica demonie. Sau, deopotriva, ca un
dublu topografic al acelei concentrate rasuciri interioare din care s-a ales,
incomparabila, anamorfoza numita Alexandria… In finalul ultimei lui carti, nu se
intreba Edgar Morin, privind spre zarile unei regenerari ipotetice: „Oare,
intr-o zi, vom putea «locui in chip poetic pamintul»"?
Asteptind o
asemenea zi, planeta se zbuciuma nedomolit, prada sfisierilor morale si
conflictelor armate. Inainte ca pluralitatea sa se mintuie in coerenta, lumea
are de infruntat incercarile unui fragmentarism care o despica fara mila. E
lectia dintii a artei lui Arcimboldo, a jocurilor de cruzime pe care ea le
presupune. Ceea ce se proclama la Curtea habsburgica, in auzul Italianului, la
Viena si, succesiv, in Praga lui Rudolf II, panegiricul aliantelor matrimoniale
prielnice Austriei, ca expresie a unui soi de caritas imperiala, nu eluda in
intregime amenintarea obiectiva a distorsiunii si rupturilor dureroase. Dupa
ciocnirile de fanatism si orbire singeroasa ale veacului XVI, razboiul de 30 de
ani, care va apasa ca un flagel istoria europeana, nu era prea departe, la
orizont, atunci cind Arcimboldo comunica decorului aulic, ceremoniilor de
incoronari si nuntire, turnirelor fastuoase, ceva din nervosismul expansiv al
unei retorici nelinistite. Dificilul, pina la o febricitanta exasperare, animà
sensibilitatea manierista, personajele lui Arcimboldo ii dadeau tircoale –
sarada lor, cu exces analitica, decompozitiva si totusi ingenios
aglutinanta.
Substituind intre ele obiecte disparate, impunindu-le turul de
forta al unui transfer care compune terifiantul si ludicul, sarbatorescul
alegoriei si derizoriul, sofisticarea si prozasticul, pina la tingiri sau
ustensile triviale, metoda lui Arcimboldo isi facea piatra de incercare din
ambiguitatea cea mai lunecoasa.
Nici un experimentator de forme nu se
obstinase a intreprinde, in cheia secolului XX, un bilant si o asumare asa de
riscante – Andrei Plesu a subliniat-o, comentind Variatiunile la Arcimboldo
acumulate de Ion Gheorghiu. I se infatisau si pictorului ca un legat
indivizibil, le-a harazit Bibliotecii de Stat, gasind acolo, in Dan Erceanu, un
confrate sensibil si un custode care s-a asternut pe treaba, rabdator si fidel.
A le croi o soarta mai larg elocventa, o purta catapeteasma lor de imagini in
viul unor confruntari persuasive, in sinul unui lacas de exigenta contemporana –
noua Biblioteca din Alexandria, mi-a aparut ca o dreptate
necesara.
Chestiunea pusa de Alin, prin aceasta partitura care seriaza
neobosit d'après-uri, structurindu-le tenace, in jurul elaborarilor
arcimboldiene, nu se lasa considerata in chip reductiv. Variantele, multiplu
modulind datele alese, referinta de pornire, nu-si accepta totusi un statut
ingrat, de aplicatie subalterna, fata de creatia originara. Inerenta unui reper
istoric nu stinjeneste intensitatea demersului. Departe de a se simti epigonic
indatorata, operatia artistica se delineaza, dimpotriva, cu o vivace prestanta,
caci poarta o incarcatura indubitabil problematica. Si, mai ales, in loc sa
ocazioneze un palid reflex figurativ, corpul imaginii ii serveste ca sa
exemplifice ramasagul unui parti pris stringent, ce asuma de doua ori
dificultatea.
Este, intii, aceea care consista in a subverti hotarit orice
intreg volumetric, orice continuum dat de perceptia naturala a chipului uman.
Trimitere la Arcimboldo, un principiu de alegra insecuritate se introduce in
alcatuirea portretului, devenit loc geometric al unor puncte de fractura si de
aleatorie congruenta.
Ca sa opereze dupa noima lui Arcimboldo, alcatuind
aceste Capete compuse, sustractia vireaza dialectic in contrariul ei, ciorchine
opulent unde s-au innodat substitutii analogice din cele mai diverse. Parca
biciuindu-se pe sine spre un brio al inventiei reiterate, procedarea lui Ion
Gheorghiu se incruciseaza aici cu momente de virtuozism care obliga, caci s-au
impus fara gres amintirii. Joaca printre analogii buclucase, intr-o tirada
legendara, a facut dintr-o „oblonga capsula" – nasul lui Cyrano de Bergerac – un
prag de nedepasit al vervei scenice. Apendicele diform atribuit de Edmond
Rostand eroului sau – printr-o hiperbola pe care, insa, n-o confirma gravurile
de epoca – il motivase intr-atit pe interpretul sau triumfal, Constant Coquelin,
incit, desavirsind compozitia rolului, marele actor incercase 50 de posibilitati
pentru acest adaos postis! La cumpana intre grotesc si sublim, unde suie
prodigios dictia lirica a lui Cyrano, eminenta nazala fusese astfel promovata
drept insemn al romanescului, investita cu puteri ce debordau atributele
recuzitei. Inseparabile de fortuna faimoasei comedii eroice si de succesul ei
longeviv – Coquelin, protagonistul initial, il jucase pe Cyrano de 950 de ori –,
exhibitia nasului, bravura variatiunilor desfasurind pitoresc motivul, nu-si
afla totusi un paralelism vadit in denivelarile plastice si in tratamentul
abrupt la care sint supuse figurile, pe filiera arcimboldiana a
inspiratiei.
Sub un atare semn, ceea ce precumpaneste, la Alin,
caracterizind portretele alegorice din seria stimulata de Arcimboldo, imi pare a
prelungi mai putin unda de soc a unei deflagratii, cerbicia actiunii de
segmentare, si, in schimb, cu mult mai apasat, tendinta compensatorie a unei
fierberi magmatice, care ar scoate la iveala straturi nestiute ale firii. Cladit
originar din volume suprapuse, ca un castel din carti de joc, derutant
tinindu-se in echilibru, personajul Bibliotecarului isi consolideaza progresiv
faptura, la Ion Gheorghiu, din replica in replica; un soi de cheag organic il
poarta dincolo de precar si de friabil, intorcindu-l catre cosmos, catre un real
ce ne cuprinde si ne acorda cu elementele. O dificultate de sens opus s-a
adaugat celei dintii, deconstructiva, fragmentarista, calcind-o mintuitor,
asumind-o intr-o izbavire ce nu incape in livresc si in capricii ale
inteligentei.
Exercitii de stil – sportivitatea riscului
intelectual
Stiu, libertatile ilimitate ale arbitrarului astern un cimp
ametitor pentru experiente. Dar imi place sa-l intrezaresc pe un creator cu
fibra ferma a lui Alin, mult aplecat, prapastios, peste acest curent dezlantuit,
si totusi pastrindu-si treze resorturile care-l vor mentine deasupra tentatiei.
Imi place sa culeg, in aceste precipitari, semnalele unor coincidente pline de
tilc, ale unor puncte ce merita opriri meditative: luind seama, deopotriva, la
un anume fatidic al cifrelor. Cele 100 de piese incredintate de pictor
Bibliotecii de Stat, seria de variatiuni in culoare ale inspiratiei sale
arcimboldiene, nu dezvolta, desigur, un nucleu anecdotic, in felul celebrelor
Exercitii de stil unde talentul polimorf al lui Raymond Queneau izbutea sa
dilate multiplicator, ca printr-o prisma de caleidoscop, un episod insignifiant
din circulatia pe o linie de autobuz pariziana. Proteismul animind aceasta
compunere, aparuta in 1947, urcase contagios pe scena si in repertoriul muzical,
descatusind importante vocatii. Eugène Ionesco nu ezitase a-l declara „mon
maitre" si-i recunostea o influenta decisiva („Je crois que si je n'avais pas lu
les Exercises de style de Raymond Queneau, je n'aurais pas osé présenter la
Cantatrice chauve, ni rien d'autre à une compagnie théatrale"), altii, Juliette
Gréco si Joseph Kosma, croiau prin cintec o soarta invidiabila, intre insolent
si melancolic, unui poem de aceeasi vena, C'est bien connu. Beneficiarul acestei
spumegari de interes nu cersea populistic audienta, dupa retete lesnicioase.
Dimpotriva, mandarin al eruditiei, isi ingaduia petreceri de funambul, salturi
de pe trambuline neprevazute, tocmai pentru ca intuia in ele o simpatica higiena
a mintii. De vreme ce se implicase printre initiatorii marii colectii
Encyclopédie de la Pléiade, primind a-i fi director, avea din cind in cind
dreptul sa-si atinteasca mordantul si asupra tumefierilor pe care le produce
obstinatia cognitiva. Salubra profilaxie, sportivitate a riscului intelectual,
fundase in 1952, impreuna cu enigmaticul Boris Vian, un nazdravan Club des
Savanturiers.
Gustul himerei, dar si rigoarea
Dar iata, in
incidentele ludice – si in acelea ale Atelierului de Literatura Potentiala care
vor veni dupa 1960, OU LI PO, experimentatorul neinfricat isi cauta reazemul
unor constringeri matematice. Astfel modalitatile schimbatoare ale povestirii,
guvernate de criterii mereu altele, retorice, semantice, psihologice, sociale,
sau raportabile extravagant la grila unui simt determinat, mirosul bunaoara, a
unui ordin de cunostinte, botanice sa zicem, a unui capitol de aderente
lingvistice, precum anglicismele – toata aceasta babilonica felurime se dispune
intr-o serie de texte scurte, distinct titrate si numerotate: Exercitiile de
stil sint 99, cifra sare in ochi, cheama pentru mine, inevitabil, comparatia cu
celalalt numar, mai inainte citat, 100, reglind, la Alin, diversitatea
modularilor arcimboldiene. Si inca un imbold de visare, Queneau, care se
revendica in procesul sau combinatoriu, de la Arta fugii, ultima capodopera,
neincheiata, a lui Bach, sprijinise genetic Exercitiile sale printr-un prealabil
din 12 piese, compuse in 1942, intitulat tocmai Dodecaedrul. Ceea ce le rostuia
sub pavaza teoriilor din Quattrocento ale lui Luca Pacioli si, indirect, ale lui
Piero della Francesca, in jurul unui corp geometric socotit emblema „nobilissima
intre toate": un soi de model miraculos al lumii, cu virtuti de constructivitate
transcendenta. Queneau vorbea chiar despre „ultraconstructii", in uzajul extrem,
premeditat si radical, care-i incumba minuitorului de cuvinte.
Celalalt
demers, inrudit, operind in teritoriul imaginii plastice, precipita la rindul
lui latentele ce asteptau in bidimensional, le sorteste unei configurari
spatializate. Lucrurile se petrec, pentru Variatiunile la Arcimboldo, nu dupa
noima unor speculatii care ne-ar sui intr-un empireu intangibil, mai degraba,
aici, pregnanta e obtinuta printr-o atractie in stare a lega intru laolalta
elementele, fara de scrisnet, irecuzabil si vivace. Procesul generat astfel s-ar
savirsi ca intr-o magie a corespondentelor, la care nazuiau ermetistii
Renasterii, incercind sa ajusteze microcosm si macrocosm, sa destepte afinitati
biruitoare in disparitatea universului. De la Banchetul platonician, comentat de
Marsilio Ficino, plecau puntile unui esafodaj, de unde – ai spune, in surplomb –
filozoful sa poata imbratisa, vast cuprinzator, „operatia magica": aceea care
consta in a atrage intr-un anumit sens un lucru catre altul, printr-o
similitudine naturala. „Ca membrele unui singur animal, partile acestei lumi
atirna toate de o singura iubire, sint conexate prin comuniune naturala."
Marsilio Ficino, inspirator al unui intreg program cogitativ – Anca Oroveanu l-a
prezentat, la noi, cu pertinenta, bizuita pe studii de Panofsky, Frances Yates
si Da Costa Kaufmann –, neoplatonicianul care socotea iubirea o forta de
coeziune universala, se vedea peremptoriu rasfrint in metafore ca aceea a
prodigiosului Pico della Mirandola – discipol si emul precoce: „Magul cununa
pamintul si cerul, adica fortele si lucrurile inferioare cu darurile si
proprietatile celor superioare".
In fulgerul unei atare logodne, gramatica
plastica se scutura de habitudini flegmatice, nu intimplator textul lui Roland
Barthes pe aceasta tema isi avanseaza ecuatia definitorie ca intr-un alegru
scurt-circuit: Arcimboldo, retor si mag.
Formula, frapanta, da cheia de
lectura unei tiparituri fastuoase, iesita de sub teascurile lui Franco Maria
Ricci: recognoscibila si aceasta, la fel cu numeroase aparitii purtind
impunatoarea sigla F.M.R., nu atit prin apelul la o specioasa placere
bibliofila, ci, mai mult, prin putinta de a se institui ca o piesa de convictie,
pentru dezbateri mai alerte, fara sterila suficienta. Editorul italian, care a
facut enorm pentru ca arta sa coboare decent pe orice masa, in salile de
asteptare ale cabinetelor medicale sau in ediculele comertului diurn, a luat
asupra sa dilemele unui estetism accesibil, constelat de nume cu amplu
ascendent. La Paris, cind imi da intilnire, spre a examina proiecte de
colaborare, sediul sau e un hotel din Rue des Beaux-Arts, tutelar marcat de mari
umbre ale istoriei literare, fidele locului, Oscar Wilde, in anii sai ultimi,
Jorge Luis Borges, in descinderile lui, niciodata banale, pe malurile Senei. Si,
mai ales, pretutindeni, editorul, care e un as al reusitei performante, duce cu
sine amintirea unui orizont de exigenta, ancorat in traditia cea mai riguroasa:
aceea care, la Parma, il daruise mestesugului tipografic pe inegalabilul
Giambattista Bodoni.
Inventator al caracterelor purtindu-i numele,
arhitect al punerii in pagina, i se intimplase acestui impatimit de frumos,
aratindu-si opera, sa se opreasca asupra lungii rabdari ce prezidase la atare
izbinzi: ii trebuisera 6 luni, de zbucium si tandre osteneli, ca sa atinga
echilibrul suveran al compozitiei, la pagina austera comandind intrarea intr-un
volum de el tiparit – o culegere din La Fontaine, daca nu ma insel. Martor al
explicatiei, Stendhal nu vibrase la inverosimilul acestui devotament pentru
suprema acuratete; promptitudinea talentului sau reactiona ca la o zadarnicie,
in fata unui asemenea parangon al calitatii. Pentru oamenii, insa, care au trait
fascinatia plumbului tipografic si s-au patruns indelebil de ispita devoranta a
acestei trude, realismul – vorba lui Breton – nu se desparte de un anume gust al
himerei: „Soyez réalistes! Souhaitez l'impossible!".
Discutasem despre asta
cu Franco Maria Ricci, intelesi asupra esentialului, inca de prima oara, cind
faimosul editor a venit sa ne cunoasca tara si s-a aflat printre noi, in
ateliere si la Uniunea Artistilor. Epoca – deceniul '80 – nu scapa cenusiului,
unei anume ponosite nivelari. Cum as uita – in acest context – confruntarea de
elegante careia, bunaoara, ceremonia vizitei la Uniunea Artistilor Plastici i-a
fost ocazia? El, abordindu-ne fara urma de teapana raceala, cu floarea
rosu-carmin la butoniera, care nu-l parasea nicicind, Alin iesindu-i in
intimpinare, altfel destins, plin de un firesc al amenitatii, lucid scutita de
excese familiare.
Si tot sub acest semn, amanuntul unei scene care, as
spune, imi zadareste acum amintirea, prilejuita, citiva ani mai inainte, de
vizionarea unui film de arta. Drept public, umplind bine sala, colegi ai nostri
de breasla, dar blagosloviti, in acea seara, cu o indezirabila prezenta
oficiala, o ministreasa experta in intrigi si delatiuni pernicioase, pe care le
strecura strategic, pe la usile celor mai temute cabinete. Cumatra cu grad
inalt, pe nume Tamara Dobrin, isi exersase fabulatia si pe seama picturii lui
Alin, scornind gretoase analogii, raspindite ca un denunt de imoralitate – spre
a compromite o creatie de accent grav, o visare ce framinta adinc bogatiile
lumii, aidoma unui vortex cosmic. In imprejurarea despre care pomeneam, in clipa
cind sa inceapa filmul, artistul astfel vizat rasari, insa, implacabil pe locul
ramas liber linga patroana calomniilor. Sever, aproape abatial, ca aparenta
vestimentara – era, cred, in al sau obisnuit col roulé gris –, Alin tinu sa se
recomande prompt, nu fara un muscator sarcasm. „Eu sint Ion Gheorghiu, cel cu
pictura ginecologica!"
In domnia vulcanului
Patrunse de o
integra evidenta, anume lucruri ni se rostuiesc, insa, neaplecat in ierarhiile
noastre mentale, oricit ar fi vroit sa le deprecieze perfidia unor priviri
imunde. Alcatuiri alveolare, ca niste ample anfractuozitati, nu-s aici aservite
vreunei placide complezente viscerale. Tot ceea ce, la Ion Gheorghiu, reitereaza
caderea inlauntru, succesiunea posibila de goluri, este implicit redresat,
printr-o lectura ce zamisleste ambivalent constructivitate. Ajunge sa ne
raportam la marile desene in carbune, din jurul lui 1980 – orchestrind autoritar
negrurile cu brunuri si ocruri, organizind expansiuni mate, scutite de atractii
onctuoase –, ca sa intuim functionarea acestor resorturi, in insasi inerenta
imaginii. Dinamica lor daruie echilibru, dispenseaza putinta de a simultaneiza o
lectura in elevatie si alta in plan, plonjind din inalt – ca si cum ochiul ar
survola configuratia unui vulcan: gura beanta a adincurilor si totodata munte
care si-a impins spre cer, netemator, massa indesata, spinarea
planturoasa.
In suspensie, deasupra unui astfel de horn colosal, erau si
semnele clatindu-se parelnic, pe care isi fundà legendarul Eol premonitiile.
Spre a deprinde cit mai precis felurimea vinturilor si a invata sa le domine
cind se ivesc, acest personaj de mitologie isi zidise un al doilea palat la
poalele conului vulcanic mereu fumegind, din insula socotita rotunda de catre
Greci, Strongyle, azi pretutindeni cunoscuta drept Stromboli. Traditie deloc
anodina, voind sa ancoreze neastimparul aerului in pivotul de foc al unui crater
coborind departe, pina in tainitele ultime ale materiei – o astfel de reverie
apartinea anticilor, insa merita, la fel de bine, sa infioreze ideatia unui
Gaston Bachelard.
Cit despre cealalta resedinta a lui Eol, unde l-a
omenit pe Ulysse pribeagul, in escala magnific fasta dintr-o insula identificata
acum cu Lìpari, cine ar rezista ispitei de a o imagina pe urmele lui Homer, in
cintul X al Odysseei? Transfigurarea poetului o incinge ca un nimb, insula, desi
stincoasa, devine plutitoare, lunecind pe ape asa cum va luneca perpetuu peste
intinderi de memorie. Ii da inconjur, totusi, un zid de bronz, indestructibilul
se logodeste cu miscarea, ceva dintr-o atare sinteza a contrariilor va afla un
reflex contemplativ si in texte ale vremii noastre – acela, bunaoara, al lui
Ernst Jünger, transcriind exact pulsatii vizionare, in marginea Apocalypsei lui
Ioan: „Sanctuarele lucesc splendide, ca niste vulcani; atesta prezenta unui foc
stravechi al pamintului". Printre atitea cratere stinse, intreaba initiatic
autorul, cum oare va redobindi puteri crescute acest foc central? Vapaia lui se
va asemui cu o blinda incandescenta, care sa reaprinda ochi demult pieriti? Va
presara deasupra zarilor rumeneala unor valuri prevestind un soi de cosmica
primavara? Va pune, pe trupul planetei, ca un pojar care clipeste, risipind
semne pentru lumea inanimata ca si pentru aceea a vietii? Va licari a
preintimpinare, Advent de insufletiri si forme noi?
Parca spre a culege semne
inadins, in calea unei viitoare logodne intre elemente, pina si circumnavigatia
desfasurindu-se in tarimul insulelor – putea fi Patmosul Apocalypsei, au fost
pentru noi Eolienele –, asculta de ritualuri ce depasesc stereotipia turistica.
Dupa o zi de arsita de-a dreptul africana, prada unui soare constant, iata-ne
atintind masivul opac, in stare sa ne bintuie asteptarea. S-a innoptat deplin,
ne ghemuim in racoarea si in tenebrele unei apropieri tacute.
Vulcanul,
il pindim dinspre coasta nordica a insulei, acolo unde se ghiceste pirtia de foc
pe care pogoara lavele. Din cind in cind, tivind marginea de sus a muntelui,
cununa pentru grohotisuri de spaima, efuzii de rosu – intunericul plesneste de
roiul lor fantasmagoric, rostogolit ca o ploaie de meteoriti. Departe de
incidenta acestei naruiri in mare, vasul cu care abordam privelistea ne-a
imbarcat totusi, la Stromboli, de pe o plaja saturniana si ea, metalic neagra.
Cu cit noaptea se face mai cetoasa, mai sumbra, tacerea se instaleaza mai
compact printre noi, puntea vaporului ne aduna, s-ar spune, nu pentru o
contiguitate indiferenta, ci pentru o comuniune in mister. Cind ne rasare in
fata, vertical stirnit din noianul de ape, angoasant, un piton titanesc, numele
care-l dezmiarda cu un diminutiv, Strombolicchio, pare o salbateca ironie, buna
pentru filiatii ciclopeene. Odrasla singulara deriva din aceleasi inclestari
obscure, din aceeasi crunta geologie care a facut cindva sa izbucneasca
andezitul si imensa podoaba, lucie, intunecata, a scurgerilor de
obsidiana.
La multe mii de ani, aparitia aceasta incruciseaza magnetic
capatina enorma, cit un castel abrupt, si imaginile unui intreg tezaur de
amintiri, depuse pentru totdeauna in rezervele noastre interioare. Mai mult
decit un zbucium romantic, pune stapinire pe noi o senzatie de abisal, de
fixitate care depeizeaza. Stincaria vehementa a pintenului vulcanic s-a
contaminat cumva de linistea metafizica dintr-un tablou de Böcklin, una din
acele obstinate variante, paradoxal definitive, la Insula
Mortilor.
Desigur, nu intrasem in domnia vulcanului, minati de o
reminiscenta dechirichiana, de o aplecare pentru imagini de statism ce
meduzeaza. Sub pala unor fulguratii ca acelea insotindu-ne plutirea nocturna,
gindul ne-ar fi putut conduce, de asemenea, inspre o dialectica la scara uriasa,
care sa arbitreze obiectiv soarta elementelor. O acceptie majora, proprie lui
Heraclit, desemna in Logos nu doar Cuvintul rational, Discursul, enuntul
concentrind necesitatea, ci – arata exegetii – insasi masura, suprem
ordonatoare, dupa care debitul existentei pulseaza la nivel universal si Focul
cosmic se preschimba in Apa.
Daca naturii ii place sa se ascunda, cum spune o
sentinta antica, de aflat si la Heraclit, jocul ei de faceri si desfaceri il
tenteaza in chip superior pe un artist ca Ion Gheorghiu, avid sa le inteleaga
noima, sa si le insuseasca in procesualitatea lor neistovita. La Muzeul National
de Arta, ramase drept dovada expozitiei din 1979, desfasurarii imparabil
armonioase pe care Alin a realizat-o atunci, marile lui picturi rasuna de o
densitate fara virtuozism. Manifesta in cazul sau, ambitia unei certe amplori
compozitive poate impinge forme cu decupaj recognoscibil, culese parca din
ofranda anemonelor luchianesti, inspre dimensia unor strate de pamint divers
colorate ori a unor sectiuni laborios prelungite prin roca rezistenta, de unde
se extrag gemele. Trecerea intr-un astfel de regim – de la portretul florii in
pastel suav, petalele tinzind a deveni segment dintr-o intindere universala, –
nu tolereaza vreo superfetatie, de ordinul dibaciilor pictorice. Robust
ziditoare, extensia aceasta are, intr-un fel, seriozitatea naturii care isi
ajunge, dincolo de grimase.
Cind miezul ca o cupa minerala, din cite o vasta
compozitie, poarta desenul unor ochi ce intriga – ni se nazare o masca de tip
loup, dintre acelea culminind, in negru de catifea, peste bariolajul
carnavalului, la Venetia. Insa iluzia nu conlucreaza la un echivoc, masca nu
coboara pentru o astutioasa confuzie erotica, asa cum se intimpla intr-un tablou
bine stiut, de Magritte. E, mai degraba, un accent fara arrière-pensée, pus
oarecum pe obrazul intreg al naturii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu