Interviu cu Mihaela Ursuleasasursa: Observator cultural

Autor: Cristina SARBU

Am convenit ca acest interviu să ocolească tiparul obişnuit. Nu vom vorbi despre reperele deja bine cunoscute ale carierei dumneavoastră, ci, în general, despre condiţia tînărului pianist concertist de real talent în… jungla vieţii muzicale internaţionale. Experienţa dumneavoastră ne va ajuta să înţelegem mai bine bucuriile, dar şi sacrificiile unei astfel de vieţi.

În sfîrşit, cineva îmi pune o întrebare pe care o aşteptam de mult! Aveţi dreptate, despre anecdotica devenirii mele s-a vorbit destul; acum, sînt cine sînt, şi aştept altfel de întrebări. Încep prin a vă spune că despre pianistul de astăzi se crede că ar fi un singuratic, un sedentar, un morocănos, un pesimist, care nu ştie sau nu poate să comunice. Nu e întotdeauna aşa. Eu mă simt foarte bine atunci cînd fac muzică de cameră, căci pe scenă mai am alături alţi oameni, artiştii din formaţiile cu care cînt. Cu totul alta este situaţia unui recital cînd realizez că sînt singură, doar cu pianul alături şi cu foarte multe perechi de ochi aţintiţi asupra mea, şi că fiecare persoană aşteaptă ceva de la mine! Mă cuprinde atunci un îngrozitor sentiment de frică ce durează pînă cînd ating prima clapă. Atunci totul se transformă, nu mai exist nici eu, nici pianul, nici publicul, există doar Muzica. Atunci încep să trăiesc cu adevărat şi să mă bucur. Tot ce precede această bucurie însă – călătoriile, studiul, gîndurile, obligaţiile sociale, momentele în care trebuie să iei hotărîri majore… – cere nervi foarte tari, un cap foarte rece şi… o inimă foarte caldă. Şi da, cel mai adesea, sîntem singuri cu munca şi cu grijile noastre.

Simt nevoia să facem puţină ordine în acest univers nebulos şi agitat al existenţei unui pianist tînăr şi talentat, aflat la un frumos început de carieră şi vă întreb: cum se fac primii paşi, ce greşeli trebuie evitate, ce pericole pîndesc, ce compromisuri trebuie – sau nu trebuie! – să fie făcute?

Pot să vă spun că eu am făcut aproape toate greşelile care se puteau face la un început de carieră. Ele nu au avut totuşi efectele dramatice pe care le-ar fi putut avea, pentru că alături de mine a fost întotdeauna familia. Un tînăr ce vizează o carieră artistică trebuie să aibă alături o pereche de părinţi responsabili, gata să sacrifice oricînd mai totul. Eu am avut norocul unor astfel de părinţi! Este absolută nevoie apoi de un profesor priceput nu numai în muzică, ci şi în stabilirea unor contacte profesionale care să ajute la promovarea lină, dar susţinută, a elevului în viaţa de concert. Prima mea profesoară, dna Stela Drăgulin de la Braşov, mi-a dat ocazia unei fantastice experienţe de scenă, de concert. În schimb însă, mi-a asfixiat personalitatea, a ridicat pianista, dar aproape a distrus eul, omul din mine. Iată greşeli care ar trebui evitate, căci pot avea efecte distrugătoare pentru întreaga viaţă, pentru întreaga carieră viitoare a copilului. Un copil nu trebuie să fie forţat, nu trebuie să fie exploatat şi împins mereu şi mereu înainte, cu orice preţ, pentru reuşită şi glorie. Unui copil talentat un profesor bun îi dezvoltă şi îi susţine pasiunea pentru muzică şi înţelegerea pentru arta sunetelor. Căci acel copil va deveni artistul care, obligatoriu, va trebui să se descurce mai tîrziu singur în viaţă. Un bun profesor îl învaţă cum să reuşească acest lucru. Un astfel de profesor am avut norocul să găsesc la Viena, el se numeşte Heinz Medjimoric, este un pedagog şi un psiholog extraordinar. A ştiut cum să îmi canalizeze temperamentul cu rezultate optime în muzică şi în viaţa de toate zilele. A ştiut să îmi dea sfaturile potrivite pentru cele mai diferite situaţii: cum te comporţi pe scenă şi în afara ei, cum relaţionezi cu oamenii, cu dirijorii, cu impresarul, cum te prezinţi la un concurs, cu cine trebuie să vorbeşti şi cu cine nu, cum creezi o relaţie profesională şi cum o păstrezi pentru un timp îndelungat… Există repere în afara timpului, ce rămîn mereu valabile chiar în condiţiile unei vieţi cu o agitaţie şi cu un ritm de desfăşurare absolut nebune. Am reuşit să ajung să îi văd pe toţi oamenii egali, nu am nici un fel de prejudecată. Mă port la fel cu un dirijor faimos sau cu portarul care îmi deschide uşa la intrarea artiştilor. Păşesc spre fiecare om cu acelaşi respect. Nu mi se răspunde întotdeauna la fel, dar… Îmi amintesc de dirijori tirani care îmi spun mie, solistului, eu fac aşa, eu vreau aşa…, şi solistul trebuie să execute. O perioadă a trebuit să tac şi să accept, acum însă nu îmi pot reprima o reacţie… cinică sau una ironică şi rămîn fermă pe poziţia mea. Odată am rugat un dirijor să spună violonceliştilor să cînte cu mai multă expresivitate partitura lor din partea a doua a Concertului de Schumann (era chiar tema), iar maestrul s-a întors brusc spre mine şi a ţipat isteric „Eu dirijez aici!“, la care, brusc, am tăcut cu toţii. Totuşi, acestea sînt cazuri destul de rare. Am avut norocul să mă înţeleg foarte bine cu majoritatea dirijorilor cu care am cîntat. Un dirijor adevărat ar trebui să spună: eu nu sînt şeful absolut, eu sînt numai mediatorul între orchestră şi solist, toţi alcătuim un tot în care, din punctul de vedere al muzicii, avem obligaţii, drepturi şi importanţă egale. Nu mă consider într-un concert cu solist, conducător de pluton. Ascult mereu ce se întîmplă în orchestră, mai ales în Concertul de Liszt sînt atîtea solouri la oboi, la flaut, la trompete, la corzi… Cînd aceste instrumente se află în prim-plan, iar pianul acompaniază doar, nu văd altă soluţie decît să mă retrag, chiar solist fiind, în plan secund. Există însă şi situaţii în care trebuie să fiu în faţă şi atunci cer, aştept de la colegii mei din orchestră să mă susţină. Mai este apoi şi legătura cu totul specială cu publicul, căci, în cele din urmă, pentru el cîntăm. Am acum cîţiva elevi în Elveţia şi le spun mereu: fiţi conştienţi, cîntaţi pentru oameni – fie că este profesorul, fie că sînt prieteni sau ascultători în sala de concert. Unii se pricep la muzică, alţii nu. Este ca şi cum ai vorbi fiecăruia după capacitatea lui de a te înţelege. Şi le vorbeşti cald, convingător, respectuos, pe înţelesul lor, astfel încît muzica să ajungă la fiecare, să bucure pe fiecare. Mi-aş dori ca publicul să fie atît de impresionat de muzică, încît să ajungă să uite cine cîntă, să uite numele solistului şi să reţină doar bucuria întîlnirii cu compozitorul şi capodopera lui. Căci, dacă nu ar fi fost compozitorul, nu ar fi fost nici muzica şi nu ar fi avut loc nici concertul. Aceasta este ierarhia corectă a înlănţuirii etapelor în ordinea importanţei lor reale.

Ce ar mai trebui să ştie astăzi un pianist care aspiră la o carieră internaţională?

Trebuie neapărat să ştie să facă muzică de cameră şi acompaniament. Trebuie să ştie să dea pentru a putea, mai apoi, primi. Trebuie să predea, căci pedagogia te ajută să stai într-o permanentă conversaţie cu tine însuţi, punînd întrebări, dînd răspunsuri, căutînd soluţii şi moduri cît mai eficiente de exprimare. Trebuie ca experienţa ta să ajungă la generaţiile de artişti ce te urmează. Concurenţa este dură. Numărul pianiştilor buni şi foarte buni ce se află în diferite faze ale activităţii şi carierei este foarte mare... Sînt foarte puţini însă pianiştii care, pe mine, personal, mă impresionează. Nu spun asta pentru că eu sînt pianistă sau pentru că ţin prea mult la propriile idei – acesta este un pericol pe care încerc în fiecare zi să îl evit şi să îmi păstrez cît mai curată obiectivitatea profesională. Ceea ce mă deranjează cel mai mult este că, în întreaga lume, se cîntă mereu şi mereu aceleaşi partituri. Or, pianiştilor le stă la dispoziţie un repertoriu imens şi deosebit de variat, ce nu poate fi învăţat nici într-o întreagă viaţă de om...

Da, dar nu este mai puţin adevărat că publicul dărîmă uşile la... Ceaikowski, oriunde şi oricînd!

Asta e problema! Dar noi trebuie să fim cei care educă publicul, nu publicul are sarcina să ne educe pe noi! Mai mult sau mai puţin pot accepta în acest sens, o relaţie de reciprocitate. Eu am pus odată, într-un program, în America, alături de Rahmaninov şi de Beethoven, o lucrare de Messiaen. La două minute după ce am expediat agentului meu propunerea de program am primit răspunsul lui prin care întreba direct dacă vreau să am sălile goale, căci e convins că publicul nu vine la concertul care îl are pe Messiaen pe afiş. Am acceptat ca lucrarea să nu fie inclusă în program dar, în seara de recital, după Beethoven şi înainte de pauză, m-am adresat publicului şi am spus: „Acum, voi cînta pentru dumneavoastră patru Preludii de Messiaen, este anul Messiaen şi eu ador muzica aceasta. Cei care doresc să părăsească sala, o pot face acum, liniştiţi“. O singură persoană s-a ridicat şi a ieşit. Şi eu am cîntat Preludiile de Messiaen în faţa unei săli pline, care a aplaudat sincer la sfîrşit. Ca o concluzie firească, spun că pianiştii de astăzi trebuie să aibă şi mai mult curaj şi mai multă personalitate atunci cînd îşi alcătuiesc repertoriul de concert şi recital. Toată lumea ar avea numai de cîştigat. În acest sens, am toată admiraţia pentru publicul american, mult mai deschis şi mult mai flexibil decît cel european.

Nu pot să închei acest interviu fără să vă întreb care sînt dorinţele pentru viitor – doar sîntem la început de an.

Doresc ca totul să continue, pe plan profesional, aşa cum este şi acum. Dar cea mai mare dorinţă este ca fetiţa mea de doi ani, Ştefania, să fie sănătoasă şi să pot să o cresc aşa cum vreau şi aşa cum se cuvine.