Alexandru Dabija cu Iolanda MALAMEN

Alexandru Dabija, ce inseamna teatrul, in acest inceput de mileniu?

Alexandru Dabija, din ce in ce mai des revine aceasta intrebare si treaba asta, de obicei, are doua suporturi: unul este spaima de concurenta si al doilea e problema identitara. Dar ce sa-ti raspund la intrebarea "ce cred eu despre asta"? ei bine, eu cred ca teatrul este o acoperire a nevoii de diver­tisment si, apoi, o expresie a nevoii de a fi impreuna. Asta, bineinteles, din punctul de vedere al publicului. La artisti problema e de rutina, de educatie si de cultura.

Nu te nelinisteste latura efemera a teatrului?

Nu ma nelinisteste. M-am gandit adeseori de ce marii crea­tori de teatru au simtit nevoia sa-si transpuna spectacolele sau gandurile teatrale pe pelicula. Un soi de concluzie ar fi ca o neliniste in fata efemerului activitatii teatrale exista. Cred totusi ca singurul suport autentic pentru un spectacol de teatru este memoria spectatorului. Orice punct unic de vedere asupra unui spectacol este fals. E adevarat ca frustrarile cresc odata cu progresul. Pe cat isi da omul seama de propria nimicnicie, pe atat creste in el dorinta de a lasa urme.

Si noi care traim cu iluzia ca "progresul" adauga forta si contur culturii!

Noile tehnologii ne dau iluzia ca putem lasa in urma noastra produse culturale pentru desfatarea urmasilor. Cred ca este un lucru cat se poate de fals, ca si selectia pe care istoria culturii o face. Vorbim astazi despre Biblioteca din Alexandria ca si cum am putea merge maine sa o vizitam. si atunci, ma intreb: in ce masura Casa Poporului sau marile spectacole de pe stadioane vor ramane acte de cultura sau de civilizatie?

Intr-adevar, un mare semn de intrebare.

Si in teatru ca si in celelalte arte, agresiunea comerciala vine din dorinta irepresibila de nou, ajungandu-se adesea la hilar, la stanjenitor, la eroare.
Da, teatrul nu face figura aparte intre celelalte arte supuse toate agresivitatii comercialului, tehnologiei si eternei prostii omenesti. Ma amuza de asemenea spectacolele de teatru vazute la cinema (ma opresc la un singur exemplu: "Dogville"), sau nenumaratele filme proiectate in spectacole de teatru. Teatrul a fost intotdeauna indeajuns de smecher (spun smecher in sensul de nevoit) incat sa cuprinda tot ce putea fi folosit de primprejur.

Cu toate ingredientele, cu tot fardul?

Da, cu tot ce inseamna forma de spectacol la ora asta.

Mai exista oare ceva ne­folosit, netrait, nebagat in seama in teatru?

Nu. Efortul de originalitate este, dupa mine, expresia panicii de care este cuprins orice diletant dupa o oarecare vreme. Panica diletantului se traduce in lucruri hibride, ba, de multe ori, chiar monstruoase.

Ca orice om de teatru ai temeri, obsesii, anxietati, bucurii. Cum te mantui de ele?

Am, trebuie sa recunosc, mai multe anxietati decat obsesii. Cel mai mult imi e teama de fuga de idei. Nu ma tem in schimb foarte tare de repetitii Putem vedea legatura tainica intre sensurile multiple ale cuvantului "repetitie". La teatru, repetitiile sunt uneori obositoare pentru ca iti contureaza limpede conditia mizera de interpret. Cand ajungi la repetitia unor teme sau obsesii, poti sa ajungi rar la bucuria conditiei de interpretare. De aceea nu am avut niciodata revelatii sau momente faste.

Poate ca esti prea cerebral...

E invers. Am inghitit foarte mult si totul deodata. Ideea de teatru s-a asezat in mine prin practica. De aceea imi place in continuare sa sustin cu tandrete ca, pentru mine teatrul este o meserie. Deciziile spirituale majore au venit subtil, intotdeauna prin lectura. Din poezie, filozofie, proza. Am cunoscut bucuria de-a face teatru inainte de-a pricepe exact ce e teatrul. Asta m-a ferit de blocajul intrebarilor fara rost. Nu inseamna insa ca nu mi-am pus aceste intrebari, ci ca nu m-am proptit definitiv in ele. Cred ca asta e valabil pentru orice vocatie.

Citesti teatrul care se pu­blica astazi in Romania?

In masura in care el circula, citesc. Nu sistematic si profesionist, ci mai mult intam­plator si, deseori sentimental. Nu mi-am cultivat capacitatea sau organul de a depista textele bune. Intr-un cuvant citesc teatru mai cu seama in Arghezi.

Ce inseamna in teatru, a risca?

Sa nu te supui gustului public, mai ales atunci cand acesta derapeaza ingrijorator viciilor si modei, la care o cultura minora se inchina uneori dez­gustator. Sa numesc insa si un defect capital: sa nu mai ai continut si autenticitate, si sa nu mai tii cont de ele.

Dintre toate iubirile, vizavi de dramaturgi, care este cea mai mare?

Beckett. Beckett si numai Beckett. De altfel vorbesc de la sine punerile in scena. "Ultima banda a lui Krapp" si "Asteptandu-l pe Godot"...

Este regizorul astazi mai putin entuziast?

N-as vrea sa sune a re­sentiment, dar face cam putin. Edificiul ridicat in jurul spec­tacolului de teatru prin eforturi comerciale, retea de festivaluri, prin eforturi critice sau eseistice, a inabusit incet, incet libertatea creatorului de teatru, spectacolul ca produs cultural, fiind un bun care promoveaza ceea ce se vinde. Sunt adulate confuzii mari intre autentic si exotic, intre profund si abscons si, in final, se ajunge la interese co­merciale derizorii sau marisoare. Pe langa spectacol traieste deja foarte multa lume. Traiesc foarte multi intermediari de dupa care abia se mai zaresc marii creatori, daca nu cumva vedem doar numele lor.

Mai ramane eterna magie?

Magia ramane intot­deauna prezenta in timpul spectacolelor si se reactiveaza uneori, in ciudata noastra memorie.

Ce gen de spectacole rezista cel mai mult?

Sunt spectacolele care se adreseaza gustului de mijloc. Cand spun "gust de mijloc" nu inseamna neaparat popular, ci inseamna gustul pentru ex­perimente indoielnice.

Te-ai vazut vreodata, ca in vremurile pline de candoare ale teatrului, in ipostaza de-a dirija un teatru ambulant?

Imi permit fantezia maxima: sa mi-l inchipui perfect. Eu insumi sunt ambulant, e adevarat fara rulote si covoras drept scena. Am lucrat mai peste tot in tara si, de aceea cred ca o conditie esentiala a teatrului e miscarea.

De unde vine criza teatrului de repertoriu?

Din nepotrivirea fundamentala a artistului "ambulant", cu fi­xarea lui intr-o institutie culturala. Institutiile culturale sunt nocive pentru artisti fiindca nu li se potrivesc. Cum sa li se potriveasca unor oameni care se vor liberi, niste institutii care cand ii ignora, cand le pun lanturi?

Cu ce-ai vrea sa stimulezi pofta de teatru a spectatorului?

Visul meu este un spectacol pentru copii, ceva intre basm, feerie, balet s.a.m.d. Nu-l am foarte bine conturat in minte, dar sper sa-i dau viata intr-un viitor apropiat.

Alexandru Dabija, daca nu deveneai regizor, ce crezi ca ai fi facut in viata?

Sunt convins ca oricum as fi fost un soi de actor, orice slujba mi-ar fi dat viata.



Nasul după N.V. Gogol Muzica: Ada Milea, Bogdan Burlăcianu Regia: Alexandru Dabija Scenografia: Andu Dumitrescu