Traducere // Translate

masura a timpului




Vad in jurul meu destine destul de tragice, cred ca societatea noastra, mai mult decit alte tipuri de societate, emana acea otrava care se numeste frustrare. Frustrarea poate aduce oamenii in pragul disperarii si chiar al sinuciderii, al sinuciderii care nu e neaparat un act implinit: intreaga galaxie a lui Sisif, a disperarii, care trece prin angoasa si depresie. Cred ca in anii care vor veni vor predomina maladiile psihicului, pentru ca traim intr-o societate care nu e deloc adaptata la ceea ce sintem. Ni se spune ca aceasta societate e facuta pentru noi si de fapt ea e creata pentru oameni complet fantasmatici, care nu exista – oameni care ar avea capacitatea de a se comporta perfect in lumea muncii si intr-un context social si care ar fi, in acelasi timp, indivizi purtatori de dimensiuni suplimentare, de creativitate, in vreme ce viata pe care o duc este impotriva acestei impliniri personale. E vorba, in cele din urma, de un ideal de viata imposibil de realizat, pentru ca este mult prea contradictoriu. Nu putem fi, in acelasi timp, in conformitate cu ceea ce ne cere societatea si realizati in plan personal. Fericirea ne este data astazi ca o datorie suplimentara. Ni se adauga in fiecare moment, an dupa an, noi datorii sociale, care creeaza angoasa. Caracteristica principala a epocii noastre este angoasa. Sursa: Interviul cu Régis Jauffret, realizat de Adina DINITOIU pentru Observator cultural

Régis Jauffret: scriitor francez, nascut pe 5 iunie 1955, la Marseille.

4 comentarii:

peromaneste spunea...

Je suis vivant, j'existe, je suis là.
Je vois cette fenêtre, ce morceau de ciel. Il fait beau, il pleut, il y a des toits, des oiseaux, je suis au monde comme les
voisins, les gens dans les immeubles là-bas, dans les avions qui passent. À cet instant toute cette population existe, à
l'intersection d'une latitude et d'une longitude. Chacun se trouve seul à sa place exacte, dans cette portion de temps trop
infime pour être mesurée. Le temps va trop vite pour qu'on puisse le photographier.
J'habite ici. Vivre c'est habiter quelque part, même une prison, un hôpital. On habite pas un cimetière, un mausolée
n'est pas un château, une urne n'a rien à voir avec un studio même étriqué comme un placard. Je peux vous assurer que le
12 février 2004 je suis là, j'habite, je suis vivant. Ensuite, vous en savez plus que moi, le spectateur est un être extérieur qui
se renouvelle, qui ne peut pas mourir. Est-ce que je suis mort ? De quel siècle êtes-vous ? Vous vous demandez qui je suis ?
C'est difficile à expliquer, je ne sais pas si on écrit à votre époque, et d'ailleurs je n'étais pas seulement quelqu'un qui écrit,
Le temps est gris, souvent il y a du soleil
Le temps était gris, souvent il y avait du soleil
Un dimanche matin dans un café, lecture du journal, regarder autour de soi. Parfois j'étais émerveillé d'être là, comme
si je faisais partie de la réalité par erreur.
L'entrée de l'immeuble, les boîtes aux lettres, un morceau du salon, et puis les points d'eau, la cuisine, la salle de bains.
À travers les fenêtres, à travers les fenêtres. Je ne vous montre pas ma chambre, je ne me montre pas. Je suis là, je ne suis
pas là. Je donne à entendre ma voix, c'est plus intime que de montrer son sexe en train d'éjaculer.
Le pire c'est de vivre en se sentant à tout instant inscrit dans le temps, dans l'avancée du temps, de ne jamais l'oublier,
de toujours se souvenir qu'on évolue dans le temps. La lucidité est un acide.
Le pire c'est ce temps gaspillé comme de la nourriture jetée aux ordures sitôt sortie du four. Le pire c'est le crime, le
crime c'est l'ennui. Je me suis ennuyé au point de vouloir mourir tout de suite, de vouloir balancer le temps qui me restait
par la fenêtre comme un seau de confettis.
Je suis loin de tout, comme vous. Ma parole est un mensonge, les voix servent à nous faire croire que nous nous
touchons à travers l'espace et le temps. Mais tout le monde est loin, tout le monde s'éloigne, comme si tout le monde se
fuyait. 2004, si vous vivez en 2604 vous me confondez peut-être avec un de ces types du Moyen âge qui portait une
armure, à moins que vous m'imaginiez dans ma grotte, gueulant ces invocations en buvant du sang de mammouth.
Vous avez trouvé ma voix par hasard, je parle une langue que vous ne comprenez pas mais qui vous rappelle des mots
que vous traduisiez à l'école pendant l'étude. Je parle une langue morte depuis plusieurs siècles, une langue usée, vieille,
qui à force d'attaques, d'infarctus, de cancer, a calanché comme n'importe quelle bonne femme au bout de son rouleau.
Vous m'entendez, le son de mes paroles vous amuse comme un caquetage d'oiseaux, je suis un bruit d'autrefois. Une
voix dont vous ne savez pas seulement si elle est sortie d'un homme, d'une bête savante, ou si c'est une machine qui l'a
fabriquée au hasard avec des phonèmes disparates qui encombraient ses mémoires.
Et si on vit à la même époque on ne vit pas au même endroit, vous habitez un pays lointain, vous habitez en dessous
de chez moi, mais chaque logement est un continent, une planète, un astronef solitaire qui suit sa propre route. Nous ne
sommes pas contemporains, nous ne sommes contemporains de personne, nous vivons dans un temps qui nous
appartient, qui nous contient comme le fourreau de notre peau.
On se dit c'est bien, on vit, on se distrait. Journée unique, aujourd'hui, hier, demain, il y a trente ans, les journées sont
uniques, mais pas plus mémorables que les nuits qui leur ont succédé, on les oublie.
Ma vie unique comme celle des autres, ma vie qui s'oublie elle-même au fur et à mesure, les souvenirs sont des
escroqueries, ils recèlent des événements qui n'ont jamais eu lieu. Les souvenirs sont des églises, ils ne sont pas plus reliés
au passé que les crucifix à l'au-delà.
Vous avez déjà disparu ? Vous êtes en train de n'être plus là. Vous ne vous sentez pas glisser le long du temps. Les
spectateurs sont éternels parce qu'ils meurent les un après les autres pour laisser leur place à d'autres neufs, jeunes, enfin
tout au moins vivants.
Le temps emporte, on se noie vite dans le temps, dans la mer des milliards d'années on ne repérera jamais notre
épave. Le temps carnassier, prédateur, affamé comme un écolier à l'heure du goûter, nous sommes les casse-croûte du
temps, et même il nous mange sans faim comme une poignée de pistaches.
On ne peut pas s'échapper, il n'y a pas de refuge. Ma voix est un cadavre, un deuxième squelette, je suis mort depuis
longtemps et son bruit persiste comme un crachat qui me reviendrait en pleine gueule si j'en avais encore une.
Je vous raconte ma vie avant de m'en aller.
La naissance, sortie du conduit, injection officielle dans le temps. Marseille, midi, 5 juin 1955, et la boîte qui m'attend
déjà là-bas, la bouche ouverte. Le couvercle claquera, je quitterai vissé dedans mon domicile, ce sera peut-être cet
appartement, un autre, une maison, il y aura toujours des murs, un plafond, le temps partout comme une nuée d'insectes.
Le domicile, la niche, l'abri, rempli de temps qui s'accumule, bombe prête à exploser, à vous faire sauter à tout
moment. Le temps est un attentat.
Le temps est un attentat, le temps est un attentat, le temps est un attentat qui défigure, rend infirme, et tue
tendrement comme une explosion.
Je vous embrasse.
Régis Jauffret le 12 Février 2004

peromaneste spunea...

Biographie de Régis Jauffret

Surnommé par certains le 'Bacon des cerveaux déglingués', Régis Jauffret grandit dans une famille bourgeoise de Marseille aux côtés d'un père sourd. Il est renvoyé de son école dirigée par les Jésuites, et adolescent, se découvre une passion pour les romans. Il lit Proust, Virginia Woolf, Thomas Berhard, Deleuze, Wittgenstein, écrit des pièces pour la radio en plus de quelques articles pour la revue Tel Quel. A 30 ans, il publie son premier roman 'Les Gouttes', mais trouver une maison d'édition s'avère difficile pour les livres suivants comme 'Seule au milieu d'elle', 'Cet extrême amour' en 1987. Bien mieux accueilli depuis quelques années dans l'industrie littéraire, il sème des romans où troubles de la vie conjugale et familiale, univers glauques de personnages délirants, mondes intérieurs sordides se succèdent, notamment dans 'Sur un tableau noir' en 1993, 'Fragments de la vie des gens' en 2000, 'Univers, Univers' en 2003 qui reçoit le Prix Décembre. Deux ans plus tard, il remporte le Prix Femina pour 'Asile de fous'. Signant des livres mordants, tournant le dos à l'illusion romanesque, Régis Jauffret publie en 2007 'Microfictions'.

Anonim spunea...

„Daca scriitorii ar fi vrut sa placa marelui public, n-ar mai fi existat literatura“. Interviu cu Régis Jauffret

Adina DINITOIU

In cartile dumneavoastra (in romaneste s-au tradus Poveste de iubire, Editura Corint, 2007; Case de nebuni, Editura Rao, 2007), tratati despre dragoste, despre erotismul in cuplu, adesea impins la extreme. Evocati drame amoroase deloc banale, insa intr-un stil rece, detasat, chiar crud. Citeodata spuneti ca e vorba de o chestiune de cuvinte, de existenta textuala, alta data ca este o incursiune in viata propriu-zisa – trebuie sa recunosc ca volumul Fragments de la vie des gens (2000) m-a dus cu gindul la Balzac cu ale sale Scènes de la vie.../ Scene de viata... Unde va situati, de fapt, in raport cu subiectele dumneavoastra?
Cred ca nu ma situez deloc intr-un context de explorare a nivelului textual, s-a spus foarte mult ca sint un stilist, cred ca stilul e ca si amprenta digitala, un lucru pe care nu-l poti evita, nu poti evita sa ai un stil, insa eu nu acord o atentie speciala acestui fapt. In schimb, in ciuda tuturor aparentelor – gasesc ca ati facut o remarca interesanta referitor la analogia cu Balzac –, eu cred ca ma situez in intregime de partea vietii, asa cum este ea astazi. Viata e mult mai cruda decit credem. Cred ca literatura nu are drept vocatie sa povesteasca lucruri false, desi o face adesea. Consider ca scriitorii ne prezinta adesea o imagine flatanta a vietii, care nu corespunde realitatii.

Vad in jurul meu destine destul de tragice, cred ca societatea noastra, mai mult decit alte tipuri de societate, emana acea otrava care se numeste frustrare. Frustrarea poate aduce oamenii in pragul disperarii si chiar al sinuciderii, al sinuciderii care nu e neaparat un act implinit: intreaga galaxie a lui Sisif, a disperarii, care trece prin angoasa si depresie. Cred ca in anii care vor veni vor predomina maladiile psihicului, pentru ca traim intr-o societate care nu e deloc adaptata la ceea ce sintem. Ni se spune ca aceasta societate e facuta pentru noi si de fapt ea e creata pentru oameni complet fantasmatici, care nu exista – oameni care ar avea capacitatea de a se comporta perfect in lumea muncii si intr-un context social si care ar fi, in acelasi timp, indivizi purtatori de dimensiuni suplimentare, de creativitate, in vreme ce viata pe care o duc este impotriva acestei impliniri personale. E vorba, in cele din urma, de un ideal de viata imposibil de realizat, pentru ca este mult prea contradictoriu. Nu putem fi, in acelasi timp, in conformitate cu ceea ce ne cere societatea si realizati in plan personal. Fericirea ne este data astazi ca o datorie suplimentara. Ni se adauga in fiecare moment, an dupa an, noi datorii sociale, care creeaza angoasa. Caracteristica principala a epocii noastre este angoasa.

Intuitia lucrurilor pe care nu le cunosti
Ati scris ca aveti o experienta de viata limitata („nu am decit experienta destul de restrinsa a mediului in care traiesc, si totusi ma simt foarte aproape de toate acele zone ale societatii in care suferinta e aproape obligatorie...“): Fragments de la vie des gens reprezinta o intuitie, un rezultat al imaginarului ori va documentati, intr-un fel sau altul?
Era un raspuns intr-un fel ironic, pentru ca se spune mereu ca scriitorii ar trebui sa aiba o experienta diferita de a celorlalti, subzista mitul scriitorului calator. Intr-adevar e vorba de intuitie, si nu de documentare, pentru ca, dupa mine, un scriitor care ar vorbi doar despre ceea ce cunoaste nu ar fi unul veritabil. Orice artist, scriitor sau muzician, ar trebui sa aiba intuitia lucrurilor pe care nu le cunoaste. E, cel putin, cazul marilor artisti. Si chiar daca scriitorul are o viata restrinsa, minuscula, e ca si monada leibniziana – in ea se regaseste universalul.

Continuind putin analogia cu Balzac, ati spus ca „se pot scrie romane de o pagina sau de trei mii“. In Fragments de la vie des gens alegeti prima varianta si scrieti povestiri de citeva pagini. De ce aceasta concentrare si de ce, in plus, acest stil detasat, impersonal in raport cu dramele evocate? Scrieti adesea la persoana I si, totusi, stilul nu adera la personaj, se detaseaza de el.
Nu cred ca romanele scurte sint mai putin adevarate decit celelalte; in plus, astazi sint calificate drept romane texte care altadata erau considerate nuvele. In ce priveste raceala... in orice caz, autorul se simte intotdeauna in spatele personajului sau. Referitor la stil, e o chestiune pe care nu mi-o pun niciodata. Nu ma gindesc niciodata cum voi scrie, care va fi stilul pe care-l voi aborda. Ceea ce ma intereseaza in mod esential in literatura e sa spun povesti, ca sa le cunosc eu insumi – pentru ca nu le cunosc inainte sa le scriu. Nu exista, in ce ma priveste, nici o premeditare.
Impresia mea, cind am citit Poveste de iubire, a fost ca e vorba de un autor sadic, care vrea sa socheze cititorii – nu mi s-a parut ca e vorba de realism acolo...

Ceea ce il caracterizeaza pe eroul din Poveste de iubire e incapacitatea de a tine cont de ceilalti. E vorba de profilul psihologic al violatorului, dar si al pedofilului – oameni care fac ca vointa lor, oricare ar fi ea, sa fie si vointa celorlalti. Personajul din roman vede o femeie in metrou si decide brusc ca ea va fi sotia lui. Nu are nici un fel de sentiment de culpabilitate, ba din contra, crede ca fericirea lui este si fericirea ei. Cred ca acelasi lucru se intimpla si cu dictatorii: ei au impresia ca aduc fericirea celorlalti, dar nu se intimpla asa, pentru ceilalti nu exista pentru ei, sint doar o fantasma.
De ce nu ati dat drept de replica femeii? Ea nu vorbeste deloc in acest roman, nu face nici un gest sa se elibereze.
Tocmai, ea e o victima si, in mod simbolic, victimele nu se exprima. Sau, pentru a se exprima, ar trebui sa ne situam dupa crima, dupa actul in sine. Dar in carte nu sintem niciodata dupa actul in sine, pentru ca, chiar si atunci cind ea se casatoreste cu violatorul, e in continuare victima, in situatia de viol... Sub constringere nu exista posibilitatea expresiei, un om pe cale de a fi asasinat nu se poate exprima.

In Fragments de la vie des gens, „les gens“/oamenii sint mai ales femei. In Poveste de iubire, victima este o femeie. Aveti o predilectie pentru personajele tragice feminine?
Da, am o predilectie pentru personajul feminin pur si simplu, cred ca barbatii au un psihism mult mai simplu. Am putea compara psihismul masculin cu un calculator, in timp ce psihismul feminin nu este unul logic. Nu vreau sa spun ca nu au o capacitate de abstractizare la fel de mare ca a barbatilor, ci doar ca psihismul femeilor, misterios si necunoscut pentru mine – fiindca sint barbat –, nu mi se pare ca asculta de aceeasi logica primara ca cel al barbatilor. In povestile de cuplu, exista intotdeauna probleme, pentru ca barbatul nu intelege, de regula, dorintele profunde ale femeii. Ma preocupa acest lucru, pentru ca mi se pare ca e mai complex.

Literatura in zona flatarii
Spuneti intr-un interviu din Lire ca: „Singurul lucru care conteaza este ca fraza sa fie ireprosabila in plan etic. Sintem inconjurati de oameni necinstiti, din acest punct de vedere, iar literatura e o chestiune de onestitate“. In ce sens vorbiti de onestitate, in ce sens sint cartile dumneavoastra etice?
In literatura, lipsa de talent este o lipsa de etica, in masura in care cred ca o carte trebuie sa fie dusa pina la ultimele consecinte, ea trebuie dusa de autor la un grad – nu de perfectiune absoluta –, dar la gradul sau propriu de perfectiune. E o chestiune de rigoare si de siguranta fata de sine insusi.

Cred ca frazele sint sau nu oneste, in masura in care nu te grabesti sa scrii; cred ca mai e vorba si de curaj in modul in care scrii – am vazut adesea scriitori care „s-au scos“ cumva prin frazele lor; diferenta dintre mine (si scriitorii care ma intereseaza) si ei se situeaza chiar in acest loc. Sa luam exemplul lui Balzac: el nu da niciodata impresia cititorului ca manipuleaza chestiuni importante ca Dumnezeu, viata vesnica, dragostea etc. fara sa o si faca intr-adevar. Cind nu se intimpla asa, ne aflam in literatura in zona flatarii, flatam urechea, flatam sentimentele si, in cele din urma, cred ca reteta pentru a scrie o carte care sa fie bine primita e sa povestesti oamenilor lucruri pe care ei le cunosc deja. Cred ca e curajos sa nu repeti, sa nu rescrii, sa nu copiezi in literatura. Literatura in general e, intr-un fel, ca Bouvard si Pécuchet, care, la sfirsitul cartii, se apuca sa rescrie cartile.
Dar exista o intreaga traditie a literaturii livresti...

Da, dar nu la ea ma refeream. Dupa mine, cu cit scriitorii sint mai putin cultivati, cu atit mai mult ei se regasesc in zona pastisei si a unei formule literare invechite (in genul serialelor TV sau al filmelor comerciale). Pentru mine, chestiunea onestitatii trece prin incercarea noului, literatura avanseaza prin lucruri fundamental noi, care bulverseaza eul, in raport cu ce era el inainte. Istoria artei occidentale – pictura, literatura – cred ca e facuta numai din revolutii. Literatura reprezinta o continua bulversare, altfel nu merita efortul.
Nu incercati in literatura aceasta noutate altundeva decit in viata de cuplu?
Cuplul – fie el efemer, sau durind o viata, ceea ce se intimpla rar – este, realmente, locul in care oamenii exista cu adevarat. Ei exista mult mai profund si mai intens in relatia lor amoroasa decit in cea sociala. In societate, ei se misca in niste roluri care au fost deja scrise si cred ca locul unde dau dovada de creativitate este chiar dragostea.

Ati declarat ca scrieti pentru dumneavoastra. Asa este?
A spune ca scrii pentru cititori este cel mai mare dispret pe care li-l poti arata. Exista o solitudine, o izolare necesara in actul de a scrie, care, pentru mine, nu reprezinta un act de seductie. Cind scriu, nu o fac pentru a seduce un public oarecare. Si cred ca e o situatie mai generala: chiar si pentru scriitorii de curte, precum Molière, care scria pentru a placea doar unui anumit public, regelui, Ludovic al XIV-lea, care era o persoana extrem de cultivata (caruia nici nu i-a placut intotdeauna!). Un pictor inca ar mai putea picta pentru a placea – criticilor de arta sau colectionarilor –, dar un scriitor, care se adreseaza unui public larg, carui tip de public ar trebui sa placa? Marele public va prefera mereu romane in felul lui Balzac, nu pe Balzac insusi, dar texte scrise in genul acela. Trebuie sa ne ferim intotdeauna de acest respect al cititorilor, pentru ca, daca scriitorii ar fi vrut sa placa marelui public, n-ar mai fi existat literatura. N-ar fi existat Proust, Joyce sau Faulkner. A placea cititorilor e, finalmente, un ideal mediocru. Iar literatura nu trebuie sa fie, dupa mine, moralista.

Astazi, scriitorul nu trebuie sa placa, ci sa vinda...
Pe mine nu m-a preocupat acest lucru; eu scriu de multi ani si am inceput sa vind abia acum patru sau cinci ani. Mi-am petrecut 48 de ani nu numai nevinzind, dar, in anumite momente, nici macar publicind. Astazi, am impresia ca cititorii mei s-au nascut. Ca am petrecut toti acesti ani asteptind ca cititorii mei sa se nasca, sa apara o noua generatie. Sint scriitori care erau foarte cititi acum 10-15 ani, dar acum nu mai sint, fiindca a disparut publicul lor.

Pagini realizate de Adina DINITOIU

peromaneste spunea...

“I had a dream last night,” Haneke told me toward the end of our lunch in New York. “A nightmare, to be exact. Maybe you’ll find it useful for your piece.” For a moment he was uncharacteristically quiet. He finally said: “I was sitting in a bus, and suddenly it went out of control. For some reason I was responsible for everybody’s safety, but I couldn’t get the steering wheel to work: perhaps it was broken, perhaps someone else was preventing me. People were wandering up and down the street, and the bus ran them over, unavoidably, one after another. Somehow I was responsible for this, but I was helpless to prevent it.” He took a slow, thoughtful sip of his coffee. “A pretty terrible dream, but to me it seems representative of our current situation in the world. All of us are responsible but unable to change the direction of the bus — everyone in Europe, everyone in the so-called first world, is in that same position. A horrible predicament, almost unbearable if you think about it, but the bus keeps right on rolling.” He laughed again. “Maybe I’ll use that in one of my films.”