interviu comentat

Eugen Istodor il intreaba pe Mircea Horia Simionescu, in Cotidianul, editia din 27 Noiembrie 2007:

Prima criza mistica.

Hai, ma, eu mi-am pierdut relatiile astea ecleziastice de pe la 10 ani. Atunci am facut o criza mistica extraordinara. La 10 ani imi murea tata si ma rugam pe coji de nuca, pe pietre tari sa-L salveze. Dumnealui, bineinteles nu de asta se ocupa, de salvarea capitanului Stelian Simionescu. De atunci nu ma mai intereseaza rugaciunea, postul... dom’le, nu poate juca vaduva lui Olareanu canasta ca e-n post. Lasa-ma, dom’le! Eu la mormintul parintilor mei nu cred ca am fost mai mult de trei ori in viata. Nu e acolo nimeni, sa stiti, e pe aici, pe undeva. Ha, haha, stiti cit pot fabula, nu, fabulez cu credinta. La Pietrosita, la tara, aia cred ca eu am trecut la adventisti.

Sinteti al dracului?

Nu. Ma simt mai „confortabil“ in iritare fiindca sub infatisarea unui tip intelegator sint un nemultumit, un aventurier in felul meu. Acum traiesc vremea asta in care simt ca nu am adversar, adversar bine conturat, nu? Pe vremea lui Ceausescu, era clar, bagam aluzii, faceam gesturi de indaratnicie, stiam regulile jocului. Acum nu am cu cine lupta, nu am cu cine sa ma infrunt in idei. Uite, d'aia se duc tinerii la Parazitii ca aia au cu cine sa se lupte!

Cum a fost copilaria?

Fericita. Traiam intr-o casa plina de jucarii, plina de bucate, o casa construita de mama, ca tata era cartofor.

Conteaza jucariile, bucatele?

Oho, stiti cum? Atit de tare incit nu ne interesa scoala. Si mama, dupa moartea tatalui, ne spunea, mie si fratelui meu... „Ba, copii, unde va grabiti, e sapte dimineata, ploua afara, e zloata, da-o dracului de scoala“ si noi o ascultam, bine, era razboi, nu aveam incaltari si haine si, decit sa racim, mai bine stateam acasa si ne cinta mama la pian, scriam poezii pentru Marioara, pentru Didona, fecioarele de pe strada mea, si citeam de rupeam ce voiam. Dar ce a fost... am avut o pubertate si o adolescenta foarte tulburate, eu la 17 ani am avut un copil. Fata mi-a murit in primavara asta.

Cum ati intrat la „Scanteia“?

Simplu, eram in facultate si o profesoara mi-a zis ca nu se leaga lucrurile si mi-a gasit post la „Scanteia“, la Sectia de Scrisori. Nu citisem in viata mea „Scanteia“. Mi s-a spus sa nu-mi pese de „Scanteia“, de Partid si asa si era, transformasem jocul din curtea mea in joaca, faceam literatura. Scriam la concurenta cu ceilalti prieteni ai mei literatura, mii de pagini, penibile, penibile de groaza. Nu ma interesa „Scanteia“, scriam dadaisme. Ele, cele scrise de dumnealui or fi citind asa cu suguranta pentru gloata proletara, dar sa fi fost totul asa de nevinovat ca DADA? Nu ne pasa, dar era o nepasare si de frica, incepusera saltarile la Securitate, dintre unchii mei. Frica, frica, nici acum nu m-a parasit frica. La „Scanteia“ citeam scrisorile adresate de oamenii muncii organului, niste turnatorii ordinare. Puneam mina pe ite. Si, ce faceam, pe unde cunosteam ii avertizam pe oameni... „Vezi, ai grija! ai pe cineva in preajma“. Si in tara vorbeam cu prietenii mei sa-i anunte pe ceilalti sa fie prudenti. Abia astept sa citesc istoria celor 50 de ani comunisti (SI) din perspectiva asta umanizata...

Ati ajuns in CC, apoi.

Da, da, eram mina dreapta a lui Dumitru Popescu-Dumnezeu. Ehei Moshule, erai bine.

Ce faceati acolo?

Tocam hirtie. Cica hirtii secrete, draci, nu stiu ce mare sedinta la Caminul Cultural. Niste prostii. Veneam cu zece minute inainte de a veni Ceausescu la birou. Pina intr-o zi, in care m-am dus acasa, m-am barbierit, mi-am pus haine bune, mi-am luat scuterul si m-am bagat sub rotile unui camion. Ma saturasem. Voiam sa ma sinucid. Asta-i material de film gen Tanacu. Umanitatea si infatzisarile ei... Un an jumatate - doi am stat prin spitale. Am suferit trupeste groaznic, dar a doua zi, cum m-am trezit, am cerut sa mi se aduca cartile si jurnalele mele. Bun, i-am bagat in ma-sa cu Ceausescu lor cu tot, bun, probabil era o chestie instinctuala, de retragere, ca strutul. Desi nu ne spune cand s-a intamplat acest episod, am banuiala ca a fost candva in anii '80. Pentru mai tinerii cititori, anii '80 erau asa de strambi ca nici nu-i de mirare ca de atunci o tzinem intr-una in cercuri.

La Opera?

Am avut un amor, si am avut inca un amor, si inca unul.

Cu balerine sau cu soprane?

Si, si. Niste fete dulci. Nu am fost fustangiu. Nu, nu! Aveam un prieten cu carnetel... vreo 500 de fete! Bun, la ce foloseste? In aceeasi femeie poate fi o fantezista si o proasta neagra, incit pun la indoiala dihotomia dintre bine si rau, nu, nu, sint impletite.

Femeia sau cartea, care te ajuta sa traiesti?

Cartea. Dom’le, cind stringeam in brate o femeie ma gindeam cum se poate descrie aceasta chestiune, cum se aduna sub condei momentele noastre. Asa era firea mea.

Noroc ca ati citit.

Dom’le Istodor, atingeti o chestie dureroasa. Ma duc dracului peste nu multa vreme, implinesc 80 de ani si nu am citit ce trebuia sa citesc.

Ce nu ati citit?

Musil, habar nu am. „In cautarea timpului pierdut.“ Dumnezeule, daca ar fi sa intind acum vorba... m-am intrebat daca eu iubesc suficient literatura sau antiliteratura, pe care o si fac. Din pacate, are dreptate si e destul de batran sa fie si sincer. Ia aminte mai tinere!

Antiliteratura e o smecherie, o scurtatura.

Asa e.

Si da senzatia ca ai citit tot.

Da, uite, iau un Heidegger, asta tradus de Liiceanu si Cioaba. De trei ori il tot plimb de la Bucuresti la Pietrosita. Bun, pe ici-colo pigulesc, dar, cinstit, nu. Platon, editia integrala, o am, dar nu am citit-o. Nu se poate, ma infurii eu, pina la sfirsitul vietii trebuie s-o citesc si ma trezesc ca peste trei ani tot necitita ramine. E ca povestea aia... iti place o tipa, nu mai poti fara ea, ai izbutit s-o inghesui intr-un tramvai si cu asta ti-ai satisfacut marea pofta de frumusete a asteia. Ma mai apasa lipsa de timp. De la 20 de ani nu am timp. TOCMAI DE ACEEA CLASICII TREBUIESC CITITI PANA LA 20 DE ANI. Dar pe vremea cand stimabilul avea 20 de ani fie n-aveai traduceri, fie erai ocupat sa creezi lumea noua la Scanteia...

Mai mult scrieti sau mai mult traiti?

Cum sa nu traiesc? Vin intimplarile peste mine! Eu nu caut aventura, dar vin aventurile peste mine. Dupa ce m-am casatorit, am avut iubiri pasionale... altii s-au casatorit de trei-patru ori, eu nu. Bun, stai dom’le, te-ai indragostit, ca si cum ai fi facut o boala, nu, dar ca sa o iei si de nevasta, sa-ti schimbi viata si iar sa ti-o schimbi, nu inteleg. Eu am vrut sa ma linistesc cit se poate de repede cu casatoria, sa am eu nevasta si bucataria mea, ca sa ma pot pune pe scris.

La ce ajuta bucataria si nevasta?

Te inteleg. Nevasta e primul meu cititor. Prima oara cind i-am citit nevestei a zis: „Doamne, ce e asta? Noi nu am facut la scoala!“. Si uite, cu vremea, se ia in colti cu colegii mei. Bun, in manuale nu am ajuns, dar ar vrea acum sa fiu persoana publica.

Sa vada ca ati ajuns ceva in viata!

Pai, nu? Am refuzat televiziunile. Nu am nevoie. Traiesc. Scriu.

Ce va tine? Din femei faceti literatura, din literatura, antiliteratura, cu Dumnezeu nu sinteti in cele mai bune relatii...

Ce ma tine? Gratuitatea artei. Socialul in arta? Sociologii, ziaristii, e treaba lor! Care realitate? Realitatea poposeste in mine. Retin dupa niste reguli generale in om ce conteaza ca inima sa bata, ca mintea sa gindeasca. Nu e suficienta realitatea? Mai trebuie sa fac eu comentarii pe marginea ei? Ce facem noi? Cautam de ce sintem asa.

Ati gasit vreo explicatie?

Cautarea imi place. Imi place ocolisul si literatura e ocolis, sa ma ierte... e frumos in Poiana lui Iocan, dar poti face asta intr-o suta de serii... nu e Poiana, e celula de puscarie, tot ce conteaza e sa ne cunoastem pe noi. Vom mai cunoaste zeci de planete, dar despre persoana noastra? Oho, poate niciodata! Ne pun la aparate acum. Ei si? Tragi o linie si e zero! La ce-mi foloseste mie arta? Asta-i gratuitul. Cind mi-a fost greu, foarte greu, mi-am adus aminte de un banc pe care-l faceam cu frati-miu, cu Olareanu, cu Radu Petrescu. O intrebam pe o nefericita pe strada: „De ce traiesti, babo?“, trecea baba si abia se tira. „De ce traiesti, babo“, repetam noi si ea ne auzea si zicea: „De banc!“