Traducere // Translate

Daca nu pot sa fac istoria, o indur
Octavian Paler, In memoriam

Cel care tocmai a aflat despre ce urmeaza vietii, Octavian Paler, in interviu cu Eugen Istodor:

Locuiti in apropierea unui McDonald’s. Paler a mincat vreodata un hamburger?

Nu am mincat niciodata un hamburger.

Dar poate hamburgerul este fericirea.

Pentru mine, nu. Fara sa fiu un antiamerican, nu sint dintre cei care cred ca orice vine din America e bun, imi vine in minte mcdonaldizarea.

Dar cit de frumos este ambalajul american!

E adevarat! Ma rog, eu imi dau seama ca la virsta mea, dubla decit a dumneavoastra, nu pot gindi la fel ca tinerii. E natural conflictul dintre generatii. Dar acum e ceva mult mai grav. Tinerii de azi ii urasc pe cei batrini. Un tinar nu are voie sa fie modest. In mod logic, el trebuie sa creada ca va face gaura in univers. Azi, in Romania, sentimentul meu este ca batrinii sint uriti.

E, pe Paler, pe Liiceanu, pe Plesu nu-i uraste nimeni.

Ura, ura, ura. Nu e vorba de mine.

Ce-mi pasa mie de restul batrinilor!

Da, e normal sa spuneti asa: „Ce-mi pasa!“. Dar, decent ar fi ca acest conflict sa fie pastrat la proportii autentice. In felul acesta nu mai exista o lupta reala intre generatii, lupta care este la baza progresului. Mai decent este obiceiul batrinilor din Insulele Fiji, care se duc sa moara in padure. E mai placut sa mori departe de societate. Eu am sentimentul clar ca traiesc intr-o lume pe care pe jumatate nu o mai inteleg si pe jumatate n-o aprob.





Opincile. Despre a nu fi in istorie.

Sinteti din Lisa. Cine v-a adus in Bucuresti?

O intimplare. Exista in Bucuresti cel mai simandicos liceu din tara. La Spiru Haret au invatat multi: Moisil, Noica, Plesu, Eliade. Parintii bogati ai elevilor dadeau bani pentru a institui cinci burse. Eu am venit sa dau examen pentru una dintre cele cinci burse.

Pur si simplu. In opinci, cioc! cioc!

Nu, nu eram in opinci. Eu pazeam vacile la poalele muntilor si am stat numai in opinci, dar, cind am venit aici, parintii mei mi-au cumparat primii bocanci... rigizi, greoi, negri, dar bocanci. Sigur, aveam bocanci, dar eram imbracat ca-n satele din Fagaras. O camasa de bumbac, fara guler, o vesta, laibar numita, si pantaloni strinsi pe picior. Aratam ca o salbaticiune folclorica.

Mindru de dumneavoastra?

Nu, foarte speriat!

De trecut sau de viitor?

Eu inainte de a veni in Bucuresti nu vazusem nici macar un alt sat... Nu ca nu vazusem un alt oras. Stiam o treime din vocabularul limbii romane. Va dati seama, nu stiam ca pe lume exista electricitate, telefon, ziar, tren, radio, ascensor, sosete, portari, agenti de circulatie, masini. Nu auzisem niciodata de astfel de notiuni. Ma rog, cunosteam universul vacilor, plantelor, eram specialist in meteorologie, stiam precis unde sa stau cind veneau trasnetele, ca trasnea ca pe front.

Pantofii. Speriat la marginea istoriei.

Comunismul a adus egalitatea. V-a bucurat?

Nu, nu, nu, nu, nu. Eu nu am prea trait istoria. Fiind inhibat in mine insumi, am parcurs anii razboiului, spun asta ca o vinovatie, fara sa traiesc adevarul ca tara mea era in razboi. Am trecut prin perioade de delir al lecturii si razboiul peloponesiac a fost mai important decit al doilea Razboi Mondial. Neavind prieteni, un radio, un ziar, eram strain complet de evenimente.

Nici o bomba nu v-a trezit?

Nu, nici una. Am plecat din Bucuresti inainte cu o zi ca americanii sa bombardeze. In Lisa am trait razboiul superficial. Vedeam zilnic cum treceau avioanele americane, dar nu aveam constiinta istorica sa percep aceasta realitate. Mai mult, era o brigada de tunari in sat pentru a opri avioanele. Niciodata nu a fost lovit vreun avion, iar tunarii faceau ceaiuri in sat, se pretau la mondenitati. 23 august nu a fost marcat nicicum in Lisa. Nu traiam istoria. Primul moment al istoriei a fost cel al intrarii rusilor in sat. Atunci tot satul s-a speriat.

Rusii violau si se imbatau.

Exact. In mod comic, taranii s-au gindit sa sape niste transee si sa-si apere satul. Cind au intrat rusii, nu era tipenie pe ulita. Lumea se ascunsese. Eu stateam dupa o perdea si rusii au trecut vreo ora. Rusii treceau, probabil cu ordine precise, fara sa clinteasca nimic din sat. Asta a fost prima imagine a istoriei.

Trei facultati ati facut. Unde locuiati?

In mahalaua mahalalei, dincolo de bariera lui Bachus, departe in Ferentari, pe strada Tufelor. Locul se transforma intr-o mare baltoaca murdara si trebuia sa te descalti ca sa ajungi acasa.

Tot bocancii ii descaltati?

Nu, aveam pantofi! Cred ca aveam chiar doua perechi. Eram chirias, alaturi de un cintaret de biserica si de un functionar. Camera de chirpici, fara soba, fara podea, fara apa, fara curent. Ieseam pe geam, ma spalam pe strada. Era ca-n Lisa. Retroactiv am aflat ca in Universitate aveau loc intimplari istorice. M-am ferit de ele. Eu eram absorbit de scrierea unei carti: „Reabilitarea Evului Mediu“. Lucram la carte si noaptea caram lazi de fructe, ca sa am bani. Eram in criza financiara perpetua. Cu tramvaiul veneam numai cind era plin, ca mergeam pe blat. Altfel, faceam mars fortat din Ferentariul meu. Istoria mea era istoria zonei, unde aveam noaptea tirziu „garderoba obligatorie“, adica hotii, interlopii te dezbracau, iti luau tot ce aveai. Preocuparile mele astea erau, plus cautarea unui loc de munca.

Intrarea in istorie. Cu taxiul.

Cum ati ajuns sef la televiziune?

Pina in 1949 nu prea stiam mare lucru despre istorie. Bine, stiam ca sintem sub ocupatie, dar nu eram preocupat de detalii... Intr-un ianuarie pregatisem un seminar despre Simbolism la Litere si nu prea aveam vreo placere sa ma duc sa-mi prezint lucrarea. Am prezentat-o, desi venisem cu greu la facultate, si profesorul de la seminar mi-a propus o slujba la radio. Nu stiam ca el este si sef la radio. Am cerut un timp de gindire... nu stiu de ce aveam eu nevoie de timp de gindire, ca nu am gindit nimic in timpul acela. Am acceptat.

Ce v-ati cumparat din primul salariu?

Am actionat in stilul meu! M-am dus la Capsa cu taxiul!

Deci: opinci-bocanci-pantofi-taxi!

Da! Am pus taxiul sa ma astepte! Am comandat o masa numai pentru mine. Am mincat prima oara in viata mea intr-un restaurant, servit de un chelner. Dupa, am intrat in taxi si am comandat: „In Ferentari, in strada Tufelor!“.

Reprosul legat de viata dumneavoastra priveste sefia de la Televiziune. Erati in istorie sau nu?

Sigur. In 1964 a aparut declaratia de independenta a PCR fata de rusi. Acel moment a fost foarte important. Toata lumea spera sa scapam de rusi. In zilele acelea eu am fost trimis corespondent la Roma pentru Agerpres. Eu ma opusesem pina atunci oricarei ascensiuni. Voiam sa fiu liber. Am spus da, desi nu stiam italiana. Am plecat sa ma descurc si decis sa fac jurnalism adevarat. Am invatat repede italiana, atit de repede, incit imi pun probleme... eu nu cred in reincarnari, dar mergind in Toscana am simtit ca am mai fost pe acolo. Am invatat in doua luni italiana. La vreo doua luni de corespondenta, a aparut un interviu al sefului Partidului Comunist din Italia, care anunta detasarea partidului de rusi. L-am trimis in Bucuresti. Credeam sincer ca era nevoie sa se stie ca exista si altii care se detaseaza de rusi. Asa a si fost. In Biroul Executiv al Partidului Muncitoresc, interviul a explodat ca o bomba. Dej ar fi spus: „Daca e asa bun, sa-l punem director la televiziune!“. Propunerea am refuzat-o, pina cind am spus „da“ cu greu. Eu doua tari am indragit, una in care am fost si una in care nu voi mai ajunge niciodata. Italia si Spania.

Pai, cum? Nu ati fost in Spania?

Nu. Si nici nu ma voi duce, fiindca as pierde Spania mea.

Desertaciunea. Vehiculul spre trecut.

Ati tot fost in afara istoriei. Acum istoria s-a jucat cu dumneavoastra!

Stiu exact, azi, la 80 de ani ce valoare au toate vanitatile. Totul e desertaciune. Eu nu mai am azi nici o certitudine. Certitudinile mele de azi sint ca hainele ciuruite de molii. Nu mai cred in aproape nimic, afara de valorile care stau la temelia fiintei mele. Din nefericire, nu cred nici in viata de apoi. Dumnezeu e falimentul ratiunii mele. Eu nu ma tem de Dumnezeu, ci de absenta lui. Din clipa in care-mi pun problema, nu mai sint in stare sa inteleg nimic din ordinea sau dezordinea vietii actuale.
Asta va goleste si moartea, si viata.

Asa e. Singura mea jumatate de sansa este ca iubesc viata. Nevoia mea de a trai nu s-a eclipsat. Sint mizantrop, din ce in ce.

Faptul ca ati organizat Festivalul Cintarea Romaniei pentru ecran, ca ati fi inventat expresia „Epoca de aur“, ca ati fost membru important comunist?

Prostie, minciuna. Eu nu mai polemizez cu minciunile care s-au debitat despre mine. Am fost si tigan, si evreu. Mi s-a scris numele cu doi „l“.

Istoria se indura

Sfirsitul dumneavoastra cum va fi?

La fel, in dezolare.


Unul brusc?

Profesorul Constantiniu spunea ca natiunea romana nu mai poate face istorie.

Atunci ce faceti pina la sfirsit?

Ca tot romanul. Daca nu pot sa fac istoria, o indur.

9 comentarii:

Anonim spunea...

"A MURI inseamna a te muta intr-o stea"“ Octavian Paler

Anonim spunea...

Avem timp (Scrisori imaginare)
de Octavian Paler

Avem timp
avem timp pentru toate. Sa dormim
sa alergam in dreapta si in stanga
sa regretam ce-am gresit si sa gresim din nou
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine
avem timp sa citim si sa scriem
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam
avem timp sa ne facem iluzii
si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu
avem timp pentru ambitii si boli
sa invinovatim destinul si amanuntele
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare
avem timp sa ne-alungam intrebarile
sa amanam raspunsurile
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam
avem timp sa ne facem prieteni si sa-i pierdem
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa aceea
avem timp sa primim daruri si sa nu le intelegem
avem timp pentru toate
nu e timp pentru putina tandrete
cand sa facem si asta, murim.

Anonim spunea...

Scriitorul Octavian Paler, autoportret la 80 de ani
2 Iulie 2006
Simona Chitan

Pentru cartile si eseurile sale, pentru cultura vasta si spiritul critic, EVZ il nominalizeaza in cadrul proiectului "Mari Romani".





Scriitorul implineste astazi 80 de ani. Ideea de "Mari Romani" i se pare "o mare ineptie" lui Octavian Paler. "Cum s-o compari pe Joana D’Arc cu Voltaire, la francezi, sau pe Printesa Diana cu Shakespeare, la englezi?", se intreaba el. Scriitorul nu este de acord cu amestecarea criteriilor de selectie sau cu ierarhizarile in cultura.

"Nu putem sa-l amestecam pe Gigi Becali cu Carol al II-lea sau cu Eminescu. Asta inseamna ca nu avem criterii si nu avem respect pentru valori. Traim o criza a valorilor care ne poate face sa glisam in afara istoriei", spune Octavian Paler.

Un delir al lecturii

Octavian Paler s-a nascut pe 2 iulie 1926, in satul Lisa, judetul Brasov. Nostalgia dupa acest sat se simte in toate cartile sale. "Existau anumite valori, traditii, si un anumit bun-simt al oamenilor pe care nu le-am mai regasit in alta parte", povesteste scriitorul.

Dupa absolvirea scolii primare, baiatul de 11 ani a fost admis bursier la Colegiul "Spiru Haret" din Bucuresti, dupa care a urmat cursurile Facultatii de Litere si Filosofie si, simultan, si pe cele ale Facultatii de Drept. In Bucuresti, a cunoscut saracia lucie, a locuit in Ferentari si a muncit noptile ca hamal in Gara de Nord ca sa-si cumpere carti sa poata studia.

"In toata tineretea mea am trait un delir al lecturii", povesteste scriitorul. "Nu m-am adaptat vreodata la viata Capitalei. Sunt constient totusi ca nici la sat nu as mai putea trai", spune Paler.

Consternat de politica romaneasca

Scriitorul a devenit intre 1965 si 1970 vicepresedinte al Comitetului de Radiodifuziune si Televiziune, si timp de 13 ani, intre 1970 si 1983, redactor-sef la "Romania Libera", pana cand a fost dat afara pentru pozitiile sale anticeausiste. Dupa Revolutia din 1989, a fondat impreuna cu Ana Blandiana si Gabriel Liiceanu "Grupul pentru Dialog Social".

A fost, pe rand, editorialist al ziarelor "Romania Libera", "Cotidianul" si "Ziua". Dupa 1989, a criticat intregul esichier al clasei politice, de dreapta sau de stanga.

"Sunt consternat ca s-au gasit atatea canalii care s-au repezit sa faca averi nemarginite si sa faca demagogie pe tema democratiei la noi, sunt consternat ca poporul roman a indurat si a consfintit asta", spune el. "Detest politica si politicienii. Nu as fi putut face niciodata politica", spune Paler.

Refugiul in mitologie

A fost dintotdeauna indragostit de mitologia greaca, tema care apare in toate cartile sale. "Sunt mai mult pagan decat crestin", glumeste scriitorul. "Mitologia este pentru mine un refugiu, un fel de fuga in istorie. Faptul ca omul a iesit din timpul mitologic si a intrat in timpul istoriei nu este in avantajul sau. Eu sunt un reactionar", povesteste el.

Octavian Paler isi scrie cartile la masina de scris. "Masina de scris a devenit o prelungire a trupului meu. M-am dezobisnuit sa scriu de mana. Nu concep sa folosesc calculatorul. Progresul tehnic si stiintific este insotit de regresii interioare", considera el.

Lucreaza in prezent la o noua carte, "Calomnii mitologice. Farame din conferinte nerostite", si s-a decis sa se desparta de tonul din ultimele carti: "Desertul pentru totdeauna" si "Autoportret intr-o oglinda sparta".

"M-am vaicarit destul si am facut acum apel la un mic demon ce ma indeamna sa ma iau peste picior. Conferintele sunt rostite pentru moliile din casa mea, prezente foarte reale", se amuza scriitorul.

"Iubesc inca viata"

Traieste singur intr-o casa plina de carti. Sotia i-a murit in urma cu cativa ani, iar baiatul si nepotica lui se afla in Italia. "Sunt un singuratic. Am putini prieteni. Sunt singur aici, intre molii si carti. Certitudinile mele sunt ca hainele roase de molii", spune scriitorul. Paler recunoaste ca-i este frica de moarte. "Ma tem de moarte pentru ca nu cred in viata de apoi", spune el.

Scriitorul isi va petrece astazi ziua de nastere in liniste, acasa. "Nu mi-am sarbatorit niciodata ziua de nastere. Ce pot sa spun la 80 de ani? Iubesc inca viata. Singura mea satisfactie reala sunt dezamagirile mele, asta inseamna ca am avut iluzii foarte mari", marturiseste scriitorul.

"Ma exaspereaza bolile mele. Sunt in zodia racului, un introvertit. Totusi nu exista experienta careia sa nu-i poti supravietui daca ai curajul sa infrunti viata."

Anonim spunea...

Scriitor - Evadatul din istorie
Spre sfarsitul lui 2005, scriitorul Octavian Paler a primit recunoasterea pe care cititorii sai i-o dadusera deja de foarte mult timp – premiul pentru intreaga activitate literara, Opera Omnia, al Uniunii Scriitorilor din Romania. Destinul sau e acela al debutantului la 40 de ani care depaseste istoria prin recursul la memoria antichitatii.


Jurnalul National: Cand ati luat premiul Uniunii Scriitorilor, Opera Omnia, pentru intreaga opera literara, ati avut un minidiscurs autoironic...
Octavian Paler: Am zis: "Inteleg ca premiul acesta e doar pentru batranete, nu pentru literatura". Am explicat ca prima oara cand am simtit ca imbatranesc s-a intamplat in ziua in care mi-am pus pentru prima oara intrebarea ce sens are viata. Si nu foarte demult, din fericire. Am aflat ca sensul vietii este chiar viata. E bine sa o traiesti, nu sa te intrebi de ce...


Sau sa te lasi trait de ea, lucru pe care-l recunoasteti in majoritatea cartilor...
E adevarat, m-am lasat trait de viata. Din doua motive. Primul se afla in caracterul meu de Rac introvertit si stiti ca nu poti sa fii introvertit si sa scapi de pedeapsa. Al doilea motiv tine de imprejurarile mele de viata, care m-au silit sa ma las trait de evenimente, intr-un fel, pentru ca am fost smuls din mediul meu natural la 11 ani. Am fost luat dimineata din secolul al XVII-lea, pentru ca in acel secol traia satul in care m-am nascut si am copilarit, si spre seara am ajuns in secolul al XX-lea, adica in fostul mic Paris. Va dati seama, sa ai caracterul meu, sa fii mutat intr-un alt mediu, profund nou, si sa nu ai nici un prieten, nici o relatie, nici un punct de sprijin. Era aproape inevitabil sa ma refugiez in copilarie, in niste aventuri de adolescenta infantile, recunosc. Poate unii cred ca am glumit cand am afirmat ca in adolescenta am fost antic.


Si v-ati pastrat pana tarziu aceasta pasiune pentru lumea antica...
Da, dar cu totul altfel. La 16 ani e varsta la care se pot comite cu usurinta multe prostii. Sunt si o natura bovarica, recunosc, si imi placea sa inchid ochii si sa ma visez, la propriu, incercand sa fac pe Sherlock Holmes ca sa aflu daca Marc Aureliu a fost asasinat de fiul sau, Comodus, sau a murit de moarte buna, sau sa fiu Atena la procesul lui Sofocle. De fapt, asa a inceput toata aiureala asta. Am nimerit peste o carte in care se povestea ca Sofocle la 80 de ani s-a indragostit de o curtezana. A si facut copii cu aceasta curtezana. Fiul lui din casatoria legitima l-a dat in judecata acuzandu-l ca nu era responsabil si s-a facut proces si in loc sa se apere, Sofocle s-a apucat sa le citeasca judecatorilor un fragment din tragedia la care tocmai lucra, "Oedip la Colonos". Judecatorii l-au ascultat si au fost atat de incantati incat nu numai ca l-au achitat pe Sofocle, dar l-au condus pana acasa. Scena asta mi-a placut atat de mult ca asa am nimerit eu in Antichitate. Byron are urmatoarea fraza: "Orice timp devine bun cand devine antic". Am inteles-o mai tarziu si mi-am asumat-o. Am facut o pasiune pentru mitologie, fara sa inteleg ce anume ma atragea. Pe urma am inteles – am fost mereu inhibat de istorie, m-a opresat mereu, mi-a fost teama de ea.


Anularea timpului
Deci, istoria nu v-a demonstrat ca ar fi buna?
Exista doua psihologii, doua tipuri de oameni: unii care sunt dornici sa se afirme, sa ia parte la istorie, ajung sa se considere chiar facatori de istorie, sunt oameni activi si tipurile retractile, de genul meu, contemplative, romantice la modul naiv, idealiste, care fug de istorie, care au instinctul sa se dea inapoi. Eu cred ca omul a involuat, trecand de la starea lui mitologica la starea lui istorica. Joyce vorbeste de "cosmarul istoric". Nu uitati ca eu am copilarit intr-un univers unde istoria nu prea conta. Blaga avea dreptate cand vorbea de sabotarea istoriei! Au fost multe teorii in legatura cu taranul roman. Ne place, nu ne place, el a constituit coloana vertebrala a istoriei noastre. Psihologia taranului roman, pe care eu pretind ca o cunosc destul de bine, e una conservatoare, reactionara, nu la modul ideologic, ci fundamental, care fuge de istorie. Oamenii din sat de la mine veneau in contact cu istoria doar cand barbatii erau chemati la razboi. In rest, aveau relatii cu timpul, cu norii, cu soarele, cu lumina. Erau interesati daca ploua si putrezesc cartofii, daca e soare si li se usuca fanul. Am povestit in cartea mea, "Autoportret intr-o oglinda sparta" despre cum se facea. Cum nu existau ziare in sat, din cand in cand venea un barbat schiop care cu o goarna anunta schimbarile de guvern.


Oamenii erau partasi la istorie tangential...
Nu le pasa de istorie, de politica. Imi aduc aminte in copilarie, uneori cand veneau la noi – ceea ce se intampla si azi – candidatii la alegeri. Oamenii se strangeau, dar nu erau atenti la ce spunea candidatul, ci-si dadeau coate si se intrebau daca asta da ceva de baut. Daca dadea era in regula, daca nu, nu.


Psihologia singuratatii
Faceti parte din cea de-a doua categorie psihologica, a acelora care nu participa la istorie...
A indivizilor care nu au forta de a se incadra in categoria oamenilor activi. Nu am fost niciodata, desi mi-am dorit.


Cel putin din istoria literaturii romane tot n-ati putut sa va sustrageti, chiar daca ati debutat foarte tarziu, la 40 de ani...
Am debutat tarziu dintr-un motiv anume. Cand eram student la trei facultati locuiam undeva dincolo de marginea Bucurestiului. Atunci am lucrat de zor la o carte. Se chema "Reabilitarea Evului Mediu". Am lucrat si la o serie de versuri si la un roman. Eram atat de mandru de manuscrisele mele si eram atat de convins ca voi face gol in literatura, incat nu ma desparteam de ele. Le duceam cu mine peste tot. Cum nu aveam bani deloc, obisnuiam sa citesc in librarii. Intr-o zi ma aflam intr-o librarie de pe Calea Victoriei. Mi-am luat o carte care m-a capturat asa de tare, incat m-a prins ora de inchidere. Am plecat asa zapacit si mi-am uitat servieta acolo. Mi-am dat seama abia cand am ajuns la Cheiul Dambovitei. Am fugit inapoi, libraria inchisa. A fost o noapte alba. Dimineata m-am asezat in fata librariei patruland pe Calea Victoriei cu vreo doua ore inainte. Cand s-a deschis nu am mai gasit servieta. M-am chinuit un an sa refac lucrarea din memorie. Nu am reusit si asa de rau am resimtit evenimentul, incat mi-am jurat ca voi sta cat mai departe de literatura.


Ce v-a determinat sa va incalcati juramantul?
Prin ’70 am devenit sperjur. Treceam printr-o perioada mai melancolica si atunci am reinceput sa ma joc. Toate versurile din prima mea carte, "Din Umbra cuvintelor", erau niste crochiuri pe care le faceam in mers. Pe urma am continuat aventura, dar nu as zice ca aveam niste proiecte foarte limpezi in cap. Nici aici nu ma pot lauda cu niste obiective foarte precise. Literatura a fost pentru mine o defulare, de fapt. Ca orice introvertit am fost mereu urmarit de blestemul asta al singuratatii, al incapacitatii de a comunica in mod normal cu ceilalti.


Solitudinea este un laitmotiv in cartile dvs...
Sa stiti ca nu am vrut-o, mi s-a impus intr-un fel. Era adevarul meu. Adevarul asta trebuia sa-l marturisesc. Asa am ajuns si sa scriu "Mitologiile subiective". Am anumite convingeri mai vechi, si anume ca oamenii de azi si din secolul trecut nu mai sunt capabili de multa vreme sa creeze mituri, sa gandeasca in ele. Va amintesc o vorba a lui Aristotel: "Sa fii zeu cat mai mult posibil". Mituri adevarate sunt doar cateva, care au la baza o capodopera literara – Don Quijote, Don Juan, Faust si mitul melancoliei, care il are la baza pe Hamlet.


Dvs. ati incercat sa intrati in pielea personajelor mitologice si sa redati un virtual univers interior al acestora, o ipoteza...
Va marturisesc ceva. Eu sunt, fireste, crestin-crestin, dar eu ma tem ca sensibilitatea mea e mai degraba de tip pagan. Va spun asta, pentru ca am avut niste relatii cu marea cu totul speciale, desi eu sunt om venit de la munte. Am trait un misticism al simtului pe plaja. Imi dadea o stare de relaxare luminoasa. Ma duceam sa inot, iar cand veneam obosit ma tranteam pe nisip, inchideam ochii si toata toropeala ma facea fericit. Suspenda toate problemele. Cred ca eram mai aproape de mitologie atunci decat de istorie. Istoria sucomba. De altfel, ma si intorc acum la mitologie. Scriu o carte care se cheama "Calomnii mitologice".


Incercati sa spalati reputatia anumitor personaje mitologice?
Chiar vreau sa demonstrez ca au fost calomniati. Are un subtitlu cartea, care se cheama "Farame din conferinte nerostite". M-am hotarat sa ies din tonul elegiac al ultimelor mele carti, un ton din "Desertul pentru todeauna" sau "Autoportret...", unde ma vaicaresc cam mult – vorbesc despre batranete, despre decadenta biologica pe care o presupune aceasta, despre esecuri. Eu sunt convins ca sunt foarte pregatit acum sa vorbesc despre esecuri.


Ratare vs celebritate
Considerati ca ati strans suficiente esecuri?
Ma consider, si acum nu glumesc, vorbesc serios, un ratat. Va spun cu jumatate de umilinta si cu jumatate de orgoliu lucrul acesta, pentru ca, dupa parerea mea, pentru a spune ca ai ratat ceva, se intelege ca ai aspirat la ceva mai mult decat in mod obisnuit. Iluziile mediocre nu pot duce la ratare. M-am hotarat sa ies din tonul acesta suferind, care e real. Asa imi simt eu batranetea.


Unde credeti ca ati ratat?
Va dau un singur exemplu. Am avut foarte putini prieteni si nici azi nu ma pot lauda, desi mi-am dorit enorm, sa-mi fac. Ma rog, eu am fost foarte bun prieten cu poetul Baconski – a murit la cutremur – , cu Alexandru Paleologu, care a murit si el. Am mai avut, dar nevoia mea de prieteni a fost mult mai mare si consider ca, nestiind sa acopar aceasta nevoie, am esuat. Apoi, ca orice bovaric, mi-am dorit sa pot sa fiu om de lume, sa pot sa spun bancuri, sa am haz in societate. Ei, eu am fost intotdeauna in asemenea imprejurari ca un fel de elefant aruncat printre portelanuri. Mi-ar fi greu sa spun ca am avut niste idealuri pe care le-am urmarit. Poate idealul meu cel mai frumos a fost sa refac ruta lui Don Quijote prin Spania. Acum nu ma mai intereseaza, atunci nu am putut. Nu vreau sa vad Spania, pentru ca, mergand acolo, as pierde Spania mea. Am marturisit ca m-am lasat trait de viata. Am urmat trei facultati fara sa am un proiect pentru ceea ce vreau sa devin.


O motivatie tot a existat...
Am avut o sete de a sti. Mi-au placut enorm anumite discipline. In timp ce eram student nu prea aveam bani, asa ca m-am angajat in multe locuri. La 18 ani eram un fel de casier la o asociatie a metalurgiei din Romania. Banuiesc ca nu mi-am facut treaba foarte bine, caci dupa vreo doua-trei luni mi-au dat de inteles ca ar cam fi bine sa plec. Am dat concurs la ziarul Sport. Eram vreo 200 de insi. Am dat mai intai o lucrare scrisa sa vada cum compunem. Din 200 au ramas 20 pe doua locuri. Trecusem cu brio la prima proba. M-a intrebat presedintele comisiei de acolo care e scriitorul meu preferat, iar eu, in necunostinta de cauza cu ceea ce se intampla in istorie, am zis gresit – Andr... Gide. Am vazut ca se crispeaza si mi-a zis sa plec. Pe urma am aflat eu ca exact cu doua-trei zile inainte Gide fusese demascat ca dusman al USSR. Apropo de afirmatia ca am fost trait de viata, pana si faptul ca am nimerit in presa a fost o intamplare. Probabil ca destinul lucreaza, dupa cum afirm eu, prin detalii. Trebuia sa fac o lucrare pentru un seminar, parca despre simbolism. Mi-am zis ca nu ma mai duc la seminar, desi-mi facusem tema. M-am intors cu fata spre perete ca sa adorm, dar nu am putut. Daca o faceam, nu mai eram aici sa discut cu dvs.


Sa inteleg ca a fost un moment crucial in viata dvs...
Am ajuns la facultate, mi-am citit lucrarea si am produs o impresie asupra profesorului, din moment ce la sfarsit m-a intrebat daca n-as vrea sa ma angajez la radio pe sectia culturala. Ca sa vedeti cat de superficial eram, i-am zis: "Sa ma gandesc". M-a intrebat apoi din nou daca m-am hotarat si am zis da. Destinul meu s-a dus pe alta carare. Profesorul meu Tudor Vianu mi-a propus sa raman asistentul lui la catedra, si nu am acceptat.


Care e cartea scrisa de dvs. de care va simtiti cel mai legat?
Cea pe care o aveti in fata (n.r. –"Scrisori imaginare").


Eram sigura!
Cum asa?


Poate pentru felul in care ati impartit cartea in trei zone distincte – scrisori catre autorii pe care-i iubiti, cei care va furnizeaza intelepciunea si aceia care raspund singuratatilor dvs...
Stiti ca de aceea m-am si intors acum la conferintele acestea nerostite, pentru ca eu cred realmente in fraza aparent paradoxala a lui Oscar Wilde: "Dati-i omului o masca si va va spune cine este", adica punand masca unui personaj – cum am facut si in "Mitologii subiective". Cred ca am fost mai sincer, mai direct sau mai explicit atunci cand am vorbit cu o masca pe fata decat atunci cand am fost cu fata mea adevarata, pentru ca masca asta este si un fel de aparare. Iti poti permite sa fii mai sincer. Asta e una dintre obsesiile mele – care sunt limitele sinceritatii.? Cat de departe pot sa imping marturisirea? Am recunoscut ca nu pot pana la capat.


Masca sinceritatii
Desi pareti a va marturisi permanent cititorului, nu-l cunoastem cu adevarat pe Octavian Paler...
Nu sunt sigur nici eu ca ma cunosc foarte bine. M-am trezit cu impresia ca amintirile mele sunt false, ca de fapt eu nu am nici o legatura cu personajul care am fost candva. Ma uit la unele fotografii ale mele din tinerete si am senzatia ca personajul imi e strain. Strainul acesta, cand ma viziteaza, ma intreb ce vrea de la mine. Nu mai sunt acelasi. Cu totul altfel vedeam viata pe vremea cand nu-mi puneam problema mortii. Nu mai tin minte cand am vazut prima oara un desen al lui Goya in care un deget scheletic scrie in tarana NADA – NIMIC. Nu m-a tulburat atunci cand l-am vazut. Nu mi-am dat seama ca asta e. Trebuie sa va marturisesc ca nu reusesc sa cred. Imi pare rau. Asta m-ar fi ajutat enorm.


Dar sunt atatea lucruri care ar fi putut sa substituie genul acesta de sens... Iubirea?
Iubirea da. Este, zicea cineva, unica fericire certa pe lume.


Va propun o ipoteza de lucru – cu ce personaj mitologic credeti ca v-ati identifica in privinta psihologiei, ca destin, ca traire?
Nu-mi place cum curge povestea, dar as fi mai aproape de Oedip.


Intr-adevar, finalul nu e prea bun...
Ca psihologie, da.


Aici intervine si tatal fata de care dvs. aveti un alt tip de relationare, in comparatie cu Oedip...
Eu am trait si am ramas in cultul tatalui. Am mai povestit cum s-a format acest cult. Tatal meu a fost modelul meu in viata, a fost reperul meu cel mai inalt, pe care nu l-am ajuns. Eu ma consider inferior lui.


Dar ati reusit sa va manifestati mai mult...
Tatal meu nu era un tip sucit ca mine, posomorat. Tatal meu era un om luminos, un optimist, plin de farmec.


Atunci cine v-a aruncat gena tristetii?
Mama. Ea era tacuta, inchisa. Imi aduc aminte nu vorbele mamei, ci tacerile ei. Tacea zile intregi fara sa scoata o vorba. Tata era guraliv. Eu o iubesc la fel de mult si pe mama mea, dar as fi vrut sa am ceva si din caracterul lui, de a primi viata mai deschis. Sunt inclinat spre indoiala, dar imi place sa ma agat de partea insorita a indoielii.


MEMORIE
"Oriunde ma intorc nu intalnesc altceva decat amintirile mele. Ele ma acopera, se prind de mine, mi se asaza pe buze, pe degete, imi intra in ochi, in urechi, intre ganduri, intre cuvinte si nu mai pot sa merg fara sa lovesc o amintire, s-o fac sa tresara, sa ma doara, sa ma urmareasca" - Octavian Paler, "Mitologii subiective"


CONDAMNARE
"Il aud in aceasta noapte pe Sisif rostogolindu-si stanca spre varful muntelui. Nu mi-l pot imagina, ca dvs., fericit, dar simt ca n-are acum mai multe motive ca altadata sa se planga. El trebuie sa stie ca acest munte este tot ce are. In afara lui nu exista nimic" - Octavian Paler, "Scrisori imaginare "


UCIDEREA ZEILOR
"Am crezut ca umplandu-mi palmele cu nisip ii voi renaste in mine pe zei, adica nepasarea lor, pentru ca de acest curaj am nevoie. Uitand cuvantul «suferinta» nu inseamna ca voi reusi sa devin nepasator. Am dreptul macar sa zic ca nu zeii m-au parasit pe mine, ci eu i-am izgonit" - Octavian Paler, "Mitologii subiective"

Anonim spunea...

"... avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam..."

Marea lui sensibilitate,ierarhia lui de valori genuin ardeleana, pildele lui deprinse din istoria grecilor antici, indarjirea lui si curajul lui or sa lipsesca multora; iar unora ne va fi imposibil de greu ca sa apreciem ceea ce am avut atat de aproape.


Atotputernicul sa-i binecuvanteze memoria!

Adrian Păunescu 9 mai 2007 spunea...

Pe steaua cu numele Paler
Prietene, dormi, că e noapte
Şi ai de bătut drumuri lungi.
Spre steaua cu numele Paler,
Pe care voiai să ajungi.

Ştiam că le meriţi pe toate,
Şi dreptul la da, şi la nu,
Şi parcă uitasem că totuşi
Ai dreptul la moarte şi tu.

Ai stat viaţa-ntreagă de veghe,
Pe muchia acestui cuţit,
Cu grija dreptăţii şi-a ţării,
Precum îţi fusese sortit.

Ce singur ai fost toată noaptea,
Ce singur în ultim popas,
Ce singur în cer te întuneci,
Ce singuri pe-aici am rămas.

Drum bun către dincolo, frate,
Şi-n viaţă, şi-n moarte stingher,
Drum bun către propria pace,
Drum bun către Lisa din cer.

Armurile pentru plecare
Le-nchidem la ultima za,
Sub steaua cu numele Paler,
Că ştim c-o vei umaniza.

Şi poate cândva, într-o noapte,
Zdrobiţi de părerea de rău,
Noi, toţi, vom afla că e viaţă,
Pe steaua cu numele tău.

Anonim spunea...

Autoportret intr-o oglinda sparta - Octavian Paler
"Cândva, mi-am zis că la bătrâneţe mă voi feri de patru gafe. 1.) Nu mă voi plânge ca nu mai sunt tânar. 2.)Nu voi da sfaturi nimănui. 3.) Nu voi invoca mereu experienţa mea. 4.) Şi nu voi povesti de o sută de ori acelaşi lucru. De bine, de rău, primele trei le respect. Ce rost ar avea să mă plâng că nu mai sunt tânăr? N-aş face decât să îngreunez o situaţie şi aşa dificilă. Să dau sfaturi, n-am chef. Şi nici n-are nimeni nevoie de ele. Iar despre experienţa mea ce-aş putea spune? Poate, doar că viaţa a avut un sens câtă vreme n-am ţinut să-i dau unul. În clipa în care am încercat s-o fac, mi-a sunat în urechi, ironică, vorba Eclesiastului despre deşertăciune. Ultima regulă era, însă o dovadă de superficialitate. N-am prevăzut că, într-o zi, aş putea suferi de un exces de memorie, cum suferă alţii de un exces de suc gastric. Pe urmă, nu bănuiam, ceea ce ştiu azi, că trecutul nu e o arhivă, o magazie unde găseşti şi azi, şi mâine, şi poimâine aceleaşi lucruri, mai uzate, mai pline de praf, dar în fapt aceleaşi. Trecutul trăieşte, e viu, ia parte la prezent, îl influenţează şi se schimbă în funcţie de ceea ce ni se întâmplă. Unele amintiri scad în importanţă, pălesc, altele, dimpotrivă, capătă înţelesuri noi la care nu ne-am gândit înainte. Devin, din fleacuri, momente esenţiale. De aceea, azi, înţeleg că destinul se ascunde, deseori, în cea mai cenuşie şi insesizabilă banalitate".

Anonim spunea...

Prietenia este un har pe care îl ai sau nu-l ai.

Octavian Paler - Deşertul pentru totdeauna


În iubire eşti independent de timp ca şi-n copilărie.

Octavian Paler - Autoportret într-o oglindă spartă



Uneori, omul e în situaţia lui Cortes, de a arde toate corăbiile care l-ar putea duce înapoi, ca să poată merge înainte.

Octavian Paler



Într-o dragoste adevărată trebuie să fii puţin sclav pentru a fi liber, adică să nu mai vezi nimic în jur.

Octavian Paler - Un om norocos



Nu există experienţă căreia să nu-i poţi supravieţui dacă ai curajul să înfrunţi viaţa.

Octavian Paler - Apărarea lui Galilei


Nu există pustiu; ci doar neputinţa noastră de a umple golul în care trăim.

Octavian Paler - Viaţa pe un peron


Cel căruia îi e indiferent dacă va trăi nu are nevoie de curaj.

Octavian Paler - Apărarea lui Galilei


Fericiţi cei ce dorm fără să se teamă de vise.

Octavian Paler - Apărarea lui Galilei


În funcţie de ce se clădeşte pe ruinele unei închisori, se poate spune cât de necesar era ca ea să fie dărâmată.

Octavian Paler - Viaţa pe un peron

Aşteptarea ne dă iluzia că facem ceva aşteptând, când, de fapt, nu facem altceva decât să murim suportabil, puţin câte puţin.

Octavian Paler - Viaţa pe un peron

Important nu e să-L găseşti pe Dumnezeu, chiar crezând în El, ci să-L cauţi. În clipa în care îţi spui că L-ai găsit, de fapt L-ai pierdut pentru totdeauna.

Octavian Paler - Viaţa pe un peron

E un lucru destul de cunoscut că timizii sunt uneori mai curajoşi decât curajoşii. Ei au îndrăzneli de care un om normal nu e în stare. După cum nehotărâţii sunt capabili de pasiuni nebuneşti.

Octavian Paler - Viaţa pe un peron

Pierderea dragostei este, am descoperit atunci, răul cel mai mare care i se poate întâmpla unui om. Putem trăi fără Dumnezeu, dar nu putem trăi liniştiţi fără dragoste.

Octavian Paler - Viaţa pe un peron

"Atat cat pricep eu lucrurile,omul l-a descoperit pe Dumenezeu nu uitandu-se spre cer,ci cautandu-l in sine insusi,ce anume ar putea opune mortii si neantului.N-am suportat gandul ca suntem doar pulbere si atunci am cautat in noi ceea ce s-ar opune pulberii.Dumnezeu e partea noatra care nu vrea sa moara,care nu se poate consola"

Octavian Paler - Viata pe un peron

Nu sunt bune decat amintirile care te ajuta sa traiesti in prezent.

Octavian Paler - Viata pe un peron

Drumul care duce spre noi insine duce in mod obligatoriu si spre ceilalti

Octavian Paler - Scrisori Imaginare

''Nu dispretui lucrurile mici;o lumanare poate face oricand ceea ce nu poate face soarele niciodata:sa lumineze in intuneric''

Octavian Paler - Scrisori imaginare

Tot ce există în mine ca seriozitate provine din lumea copilăriei.

Octavian Paler - Autoportret într-o oglindă spartă

O pasiune n-are nevoie de motivări. Ea nu cere neapărat să fie înţeleasă şi explicabilă. Dimpotrivă, începe acolo unde nu mai e nimic de explicat, sfârşind abia când simte din nou nevoia de lămuriri.

Octavian Paler - Caminante

Azi, ştiu că în lumină există şi umbre şi că fericirea e uneori dureroasă.

Octavian Paler - Caminante

În fiecare clipă aruncăm nişte zaruri, numai că de cele mai multe ori nici măcar nu suntem conştienţi de asta. Şi pe urmă niciodată nu ştim ce scrie pe aceste zaruri. Ele cad totdeauna dincolo de ceea ce putem vedea.

Octavian Paler - Caminante

Între liniştea sfinţilor şi furia nebunilor nu e decât o diferenţă de diagnostic.

Octavian Paler - Deşertul pentru totdeauna

Viaţa nu e o operă de artă. E, mai degrabă, un bazar în care găseşti de toate, inclusiv nimicuri.

Octavian Paler - Deşertul pentru totdeauna

Amintirile nu ne mai pot omorî; cel mult pot face o rană să doară şi să sângereze din nou.

Octavian Paler

Pacatul nostru cel mai mare este ca facem orice anormalitate sa devina normalitate

octavian paler

Am invatat ca oricum ai taia
Orice lucru are doua fete.

octavian paler - am invatat

Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie
Altora s-ar putea sa nu le pase.

Octavian Paler - Am invatat

Sa nu uiti ca orice asteptare e provizorie chiar daca dureaza
toata viata.

Octavian Paler - viata pe un peron

Omul afectiv îi tolerează omului raţional grimasa sceptică.

Octavian Paler - rugati-va sa nu va creasca aripi

Omul raţional îi tolerează omului afectiv inexplicabila lui lăcomie.

Octavian Paler - rugati-va sa nu va creasca aripi

Sunt drumuri ce ne caută demult.
Şi-ajung la noi când noi suntem plecaţi
În căutarea lor pe alte drumuri.

Octavian Paler - Definitia nenorocului

Nu poţi face pe cineva să te iubească.
Tot ce poţi face este să fii o persoană iubită.

Octavian Paler

A muri înseamnă de fapt a te muta într-o stea.

Octavian Paler

Nu e nebun cel care si-a pierdut ratiunea,ci acela care si-a pierdut tot in afara de ratiune

Octavian Paler - Scrisori Imaginare

Ceea ce pierdem pierdem pentru totdeauna.

Octavian Paler

Scepticismul este o infirmitate, nu o sursă de vanităţi.

Octavian Paler

Singurătatea nu e o victorie înaintea celorlalţi, ci e de fapt un naufragiu personal.

Octavian Paler

Am invatat ca atunci cand sunt suparat am DREPTUL sa fiu suparat
Dar nu am dreptul sa fiu si rau

Octavian Paler

Anonim spunea...

Jurnal public

Convorbirile cu Octavian Paler

Citesc cu interes "Convorbirile" lui Octavian Paler cu Daniel-Enache aparute la "Corint", o editura din ce in ce mai performanta. O carte "cinstita", de pot zice astfel, pentru ca incearca sa spuna adevarul intr-o vreme in care putini mai cred ca adevarul exista si, daca exista, trebuie respectat.

Paler, in orice caz, vrea sa fie un om al adevarului, ideea ce l-a calauzit in viata este aceea a lui Camus, modelul sau moral si intelectual: "libertatea este dreptul de a nu minti". Acum (acum cand poarta acest dialog cu un critic literar din alta generatie), se uita in urma si constata, relativ linistit, ca nu are nici un motiv sa-i fie rusine: "n-am facut nici o porcarie, nici o ticalosie, desi vremea era favorabila porcariilor si ticalosilor"... il cred, l-am cunoscut bine indeosebi dupa 1975, i-am citit toate cartile si am scris cu bucurie despre ele. Il regasesc, citind aceste convorbiri dominate de o compacta amaraciune, asa cum il stiam: "un om cu probleme", un om serios, suparat ca prea ia totul in serios, dezamagit de lumea prin care trece, convins, indeosebi in ultimii ani de viata, ca natia romana este in deriva pentru ca celula ei morala s-a degradat. Nu l-am acceptat integral, la acest punct, l-am combatut chiar, amical desigur, in cateva randuri, pentru ca am convingerea ca o natiune culturala nu poate pieri atat de usor din istorie. Pesimismul lui Octavian Paler este indreptatit, totusi, intr-o oarecare masura. Intoleranta lui incapatanata fata de "formule fara fond" si fata de politicianismul romanesc este in esenta justa. Ce-i interesant, ce-i frumos, ce-i profund moral in confesiunea pe care Daniel Cristea-Enache stie sa i-o provoace este faptul ca Paler nu se scoate din ecuatie, cand este vorba de istoria postbelica. Vreau sa spun: nu se victimizeaza, nu-si face dosar de disident, isi asuma cinstit compromisurile pe care le-a facut, incearca sa inteleaga, acum cand se apropie de 80 de ani, mecanismele unei istorii complexe. Buna, rea, este istoria in care el a trait, si-a scris cartile, a avut succese si, la un moment dat, a intrat in conflict cu Puterea. Rememoreaza acum acest scenariu si simte ca disperarea il strange de gat. Nu exclude, chiar, ideea sinuciderii (problema esentiala a filosofiei, zicea Camus), o alunga insa la timp si ia totul de la capat, ca Sisif. Urmaresc cu o curiozitate usor speriata acest dialog (pentru ca este vorba mereu de moarte si de decaderea iremediabila a natiei noastre) si-mi dau seama ca este vorba, aici, nu numai de Octavian Paler, acest "Cato cel batran" - cum i-a zis bine cineva - este vorba, in fond, de o intreaga istorie. O istorie ce ne priveste pe toti. Cum o judecam, cat de culpabili sunt scriitorii romani care au crezut ca pot rezista prin cultura? Cato al nostru redeschide spinoasa problema. N-am spatiul tipografic necesar pentru a comenta ideile sale, cum ar trebui, in acest articol. O voi face, in mod sigur, in alta parte. Sa precizez pana atunci ca autorul "Vietii pe un peron" este un martor onest si profund. Ia, cu adevarat, lucrurile in serios, nu ocoleste fondul tragic al lucrurilor. Un inceput bun. Daca este ceva de obiectat fata de raportul oficial prin care presedintele Romaniei a denuntat ilegalitatile sistemului totalitar este faptul ca a eludat tocmai tragismul din interiorul acestei istorii. S-a facut o istorie, cum ar zice Camil Petrescu, a suprafetelor, nu a profunzimilor. In convorbirile cu Daniel Cristea-Enache, Paler indica o alta cale de acces spre inima tragica a unei istorii ce ne-a marcat, in fapt, viata timp de o jumatate de secol. Nu-mi este greu sa recunosc ca aceasta este calea adevarului, calea care ma intereseaza. Deriziunea si pamfletul nu sunt judecatorii buni ai istoriei.

Eugen SIMION

Articol disponibil la adresa http://www.ziua.net/display.php?id=223560&data=2007-07-07