„Marea mea cotitura a fost America, la virsta de 50 de ani“
Prozator, eseist, traducator, Andrei Brezianu a locuit peste 20 de ani in America. A condus sectia romana a postului de radio Vocea Americii, mai intii ca redactor-sef, apoi ca director, din 1991, pina la desfiintare, zece ani mai tirziu. Inainte de a emigra, a lucrat in Romania la o importanta revista, Secolul 20. A preferat sa nu ramina la Secolul 20, desi locul sau de munca parea privilegiat in conditiile sistemului comunist de atunci. Dupa pensionare, Andrei Brezianu a revenit, pentru mai lungi perioade de timp, acasa, in Romania. Publica in revistele Idei in dialog, Convorbiri literare, Dilema veche, 22, Magazin istoric s.a. A oferit publicului occidental o lucrare de referinta pentru intelegerea realitatilor din Republica Moldova, Historical Dictionary of the Republic of Moldova (The Scarecrow Press, 2000). Ultima sa carte, aparuta in toamna anului trecut la Albatros, este volumul de eseuri Itinerarii euro-americane. Dialogul nostru ofera prilejul descoperirii unei personalitati exemplare, care traieste cu entuziasm si claritate cele doua experiente, cea americana si cea romaneasca.
In 1985, ati ramas in America. De ce ati ales calea exilului?
Sa spunem ca dintr-un complex de motive personale. In 1985 ma aflam in Anglia, cu o bursa la Churchill College, Universitatea Cambridge. Bursa prevedea si prezenta sotiei mele, prozatoarea Alexandra Tarziu. Autoritatile romanesti de atunci nu numai ca nu au catadicsit sa dea un raspuns afirmativ cererii mele, de a raspunde invitatiei impreuna cu sotia, dar au pastrat o tacere jignitoare.
Sotia n-a plecat cu dvs.?
A ramas zalog aici. Verbal, pe coridoare, asa cum mi s-a relatat, se spunea ca nu prezint „garantii moral-politice“. Daca nu prezint garantii moral-politice, voi proceda in consecinta, mi-am zis eu, lucrurile fiind inca in cumpana la acel stadiu al dramei. Am optat pentru ce mi s-a oferit la Washington, o bursa la Catholic University, pentru inca sase luni. N-am mai cerut permisiune de la nimeni, de la nici un stapin.
Sotia a putut veni?
Abia dupa doi ani. Dupa ce fusesem angajat la Vocea Americii. In calitatea mea de redactor-sef, Departamentul de Stat a intervenit si pentru mine, adaugind numele sotiei mele la lista de persoane care facusera cerere sa emigreze sau sa calatoreasca si li se refuzasera aceste drepturi. Asa se face ca Alexandra Tarziu a primit permisiunea sa calatoreasca in Statele Unite pentru a-si vedea sotul.
- Revista Secolul 20 servea si de paravan
Dumneavoastra ati lucrat, pina in 1985, intr-un loc privilegiat pentru acele vremuri. Ati lucrat in redactia revistei Secolul 20. Era onorant sa lucrezi acolo, nu era nimic compromitator.
Acest loc privilegiat in care am lucrat, revista Secolul 20, a fost una din cauzele morale care m-au determinat sa am acest gind, al plecarii. Sa ma explic. Frumoasa cum era, eleganta cum era, revista devenea un paradox viu intr-o lume care arata cum arata. Pentru mine, incetul cu incetul devenise tot mai greu de suportat gindul ca redactia scoate numere de profil artistic si cultural occidental in timp ce oamenii mureau de foame si de frig. Incoltise in mine dorinta sa ma intorc la munca „de jos“, daca nu as fi primit permisiunea sa plec la Cambridge. Permisiunea a venit dupa aproape doi ani de asteptare si demersuri. In junetea mea, eu am lucrat ca muncitor la Cooperativa „Arta Aplicata“, calificindu-ma la locul de munca in meseria de presator-gablontz. In anii ’80 eram dispus sa ma intorc la „Arta Aplicata“. Nu doream sa continui aceasta s-o numesc obscenitate.
Unde era obscenitatea?
Lucram la o revista de cultura inalta, care servea insa si de paravan.
Va era rusine ca lucrati la Secolul 20?
Ma simteam tot mai jenat ca lucram la o revista atit de eleganta si de frumoasa, intr-un context in care toata societatea suferea atit de mult. Aceasta enclava, aceasta extrateritorialitate a Secolului 20 incepuse sa ma deranjeze. Nu puteam sa suport ideea. Mi se parea indecent.
Dar prezenta dvs. la Secolul 20 nu era o forma a rezistentei prin cultura? (Este binecunoscuta formula "rezistentei prin cultura" ca scuza a intelectualului roman neangajat. Simonca o ridica de data asta la fileu, iar Brezianu o trimite frumos acolo unde apartine... Excelent schimb!)
Pina la un punct era rezistenta prin cultura. Mai departe, avea ceva dintr-o incongruenta. Vreau sa va spun cind mi-au cazut solzii de pe ochi. Am scos un numar consacrat Europei si spiritului european, in 1982. Fusesem responsabil de numar, eram mindru de ce facusem. Se spunea in redactie: „Vezi ce miracole se petrec in jurul nostru, uite ce numar frumos am scos“. Da, eram primul care s-o recunosc. Chiar asa era. Dupa un timp, m-am intilnit pe strada cu o personalitate importanta a culturii romane din acel timp, care si ea ma felicita si-mi spune „Cind am fost la Conferinta OSCE de la Madrid, toti am primit cite un exemplar in avion, si delegatia a aratat la conferinta ce putem tipari la Bucuresti, cum Romania nu este o tara barbara...“. In acel moment, mi s-a aprins beculetul: am inteles cum era folosit Secolul 20: drept mijloc de amagire pentru lumea de afara. Era un lucru bun, era rezistenta prin cultura, insa un instrument, bun in sine, poate fi folosit in diverse moduri.
N-ati mai vrut sa fiti privilegiat.
In esenta, n-am mai vrut sa fiu acolo. Cind am inteles mecanismul miracolului, am simtit imboldul sa ma retrag. Realitatea era ca Secolul 20 era o publicatie tolerata, folosita abil de regim ca sa-si promoveze unele interese. Eu ajunsesem intr-un punct critic. Am mers pina acum cu revista, imi spuneam, dar acum ea pare cu totul desprinsa de realitate. Era suprarealist sa comentezi si sa traduci din Joyce si Saul Bellow, in timp ce, in paralel, toata presa culturala se prosterna, inundata in osanale, la picioarele „conducatorului iubit“, care afunda tot mai mult tara in sapa de lemn.
La bursa din Anglia cum ati ajuns?
Primisem o invitatie din partea lui George Steiner. (Pai Steiner nu poate fi asociat cu vreo agentie, asta-i toa de carte. Spune-mi cine te invita si unde te invita si-ti spun cine esti!) Fusesem numit Fellow la Churchill College, Universitatea din Cambridge. Invitatia era din 1981. Am asteptat trei ani. In decembrie 1984 mi-a venit pasaportul.
De cind va stiati cu George Steiner?
Ne cunoscusem la Lahti, in Finlanda, la Conferinta internationala a Scriitorilor. Ne-am inteles foarte bine, am dialogat superb si m-am pomenit onorat cu numirea la Churchill College.
Care va erau obligatiile la Cambridge?
Eu primisem mai degraba un titlu, decit o bursa. Eram Fellow, un titlu acordat pe viata. Trebuia sa petrec sase luni la Cambridge, fara nici un fel de alta obligatie. Nu aveam o bursa clasica, in care sa ma duc si sa fac o lucrare.
- La Vocea Americii iesisem din turnul de fildes
Si de ce ati facut imediat traseul de la Cambridge la Washington?
Sotia mea, care ramasese la Bucuresti, imi spunea ca primea telefoane indecente si provocatoare, era vizitata de personaje suspecte. Era sfatuita sa divorteze, i se spunea ca sotul s-a incurcat cu nu stiu cine. Cam astea erau tacticile organelor represive. Ea a facut memorii peste memorii sa vina in Anglia si a fost mereu refuzata. Atunci am cautat o bursa in America si am gasit-o la Catholic University. (Aici nu-i tocmai clar cum s-a produs tranzitia si de ce. Virgil Nemoianu, specialist in comparata se afla la Catholic University. Mai degraba Nemoianu sa fi fost motivul...)
In America ati lucrat peste 15 ani la Vocea Americii. Ultimii zece ani, 1991-2001, ati fost directorul Departamentului romanesc. Cum ati ajuns la Vocea Americii?
In timpul bursei din America, eram preocupat de ce urmeaza. Am dat examen la Vocea Americii sa fiu angajat redactor. Calificarile mele de jurnalist si om de cultura erau cunoscute. La Vocea Americii majoritatea celor care lucrau la Serviciul de limba romana erau persoane plecate demult din Romania, fara experienta jurnalistica recenta in cimpul de expresie al publicisticii romanesti. Se simtea nevoia de condeie noi. Am luat examenul si am inceput sa lucrez la Vocea Americii din ianuarie 1986. Curind dupa aceea am devenit redactor-sef si m-am ocupat de echipa si de programe. Directorul Serviciului romanesc era un american, care primise alte insarcinari. Practic, inca din 1986, ca redactor-sef, am primit curind responsabilitatea Serviciului.
Cum au fost anii dvs. la Vocea Americii?
Am iesit din turnul de fildes in care traiam in Romania. Am plonjat in miezul lucrurilor care conteaza cu adevarat, actiunea umana in plina desfasurare la nivelurile cele mai inalte, asa cum se reflecta pe scena mare a lumii. A fost o baie de realitate extraordinar de importanta.
- De ce vin in America fiul lui cutare sau nora lui cutare?
Cum a fost decembrie 1989, trait la microfonul de la Vocea Americii?
A fost senzational si incredibil. Nimeni nu credea ca avea sa se intimple prabusirea lui Ceausescu. Se stia ca exista o opozitie, exprimata, printre altele, de „Scrisoarea celor sase“, fostii parteneri de drum care protestau fata de degradarea vietii publice. Numai ca dupa Congresul al XIV-lea PCR, din noiembrie 1989, unde nu se intimplase nimic, se parea ca se asterne un lung interval de tacere si de opresiune. Fusesera protestele muncitoresti de la Brasov, protestele studentesti de la Iasi; noi eram la curent cu tot ce se intimpla. Dar nu credeam in caderea lui Ceausescu.
Nici schimbarile din Ungaria, Cehoslovacia nu va faceau mai optimist?
Nu. Romania parea un zalog al Rusiei Sovietice si asa cum credeam ca URSS va dainui ca piramidele, tot asa ne inchipuiam ca Romania va fi o anexa a regimului dominat de homo sovieticus. Era o interpretare logica. Pe linga Molohul sovietic, ne puteam imagina ca vor exista puncte de suport limitrof ale acestuia. In dimineata lui 21 decembrie izbucnise incredibilul. Ceausescu huiduit in direct, neputindu-si tine cuvintarea. Noua nu ne-a venit sa credem ca se poate intimpla asa ceva.
Cind v-ati dat seama ca lucrurile iau o intorsatura ciudata?
Foarte curind. Eram edificat ca situatia nu este in regula cind au izbucnit violentele de la Tirgu Mures. Dar mai erau si alte elemente interesante. Dintr-o data veneau cu diverse burse si granturi, in America, la Washington, indeobste odrasle ale unor persoane care fusesera active in sistemul comunist. Era o intrebare: De ce vine la Washington tocmai fiul lui cutare sau nora, sau fiica lui cutare? Nu erau in misiuni politice, erau pur si simplu niste vizitatori. Care s-au insurubat si au ramas in sistem. Primul val de romani pe care i-am vazut la Washington, in 1990, erau persoane pe care nu ne asteptam sa-i vedem. Acela a fost un simptom socant; ceva nu parea sa fie in regula.
Alte lucruri socante au mai fost?
Primeam ziare din tara. Si am vazut o fotografie cu o boxa in care erau membrii Comitetului Politc Executiv, Dascalescu, Manea Manescu, Emil Bobu, Ion Coman. Si in spatele lor, imbracati in uniforme ce pareau americane, reprezentantii Politiei Romane, cu banderole pe brat pe care scria, dupa model american, PM, Politia Militara. Totul era ca intr-un scenariu bine regizat. De unde au scos imediat aceste uniforme, de stil american?
Parea un caraghioslic?
Nu, era ceva care te punea pe ginduri. Pe masura ce reexaminam povestile din zilele cu „teroristii“, iarasi parea foarte ciudat ca totul era televizat. Revolutia televizata – un alt simptom bizar pentru cine avea minte ca sa judece si ragaz sa se dea inapoi trei pasi. Sau, daca vreti, cel mai crincen si straniu simptom, executia lui Ceausescu. Executia se face sau la zid sau prin legare de un stilp (sau de scaune, ca in cazul fascistilor italieni), pentru ca tinta plutonului de executie sa fie fixa. Ceea ce s-a aratat la noi au fost doua lesuri, intinse unul linga altul, in mijlocul unei curti. Executiile nu se petrec asa! Executia nu a fost ce s-a dat la televizor. Eu n-am putut sa cred ca cei doi au stat smirna drept in mijlocul curtii, la citiva metri de primul zid disponibil, ca au fost impuscati si au cazut chiar acolo, cuminti, pe spate, unul linga altul. Noua ni s-a aratat asa un fum, chipurile, praful de pusca. Sint detalii care pentru un ochi atent si sagace duc la aceeasi concluzie: si aici e ceva straniu!
Care a fost socul cel mai mare cind v-ati intors?
Explozia discursului public. Era o exploziva libertate de expresie – binevenita. In presa de atunci vedeam limba romana imbracind o forma cu totul diferita de limba de lemn. Eu citeam Scanteia inainte de 1989, din obligatie profesionala. Si, brusc, venind acasa, vezi ziare scrise altfel, vezi o varietate de formulari, de opinii. Era o eliberare a cuvintului. Din 1991, am revenit in fiecare an si am putut sa urmaresc din ce in ce mai lucid si mai edificat mersul lucrurilor. Probabil ca nu se putea sa fie altfel.
- Trebuia sa revenim la Constitutia abolita in 1947
De ce nu se putea sa fie altfel? Romania nu putea avea un alt traseu?
Nu cred ca putea exista un alt traseu. Ca sa ai un drum bine definit iti trebuie un atelaj, caruta, calul si, mai ales, vizitiul. Degeaba exista drumuri, daca nu ai cu ce sa mergi. Cred ca, din cauza absentei factorului uman responsabil si capabil sa actioneze matur in conditii de libertate, singura cale posibila era cea pe care am urmat-o. Singurii care au facut treaba, care cunosteau „meseria de vizitiu“, erau cei care aveau experienta dobindita in era anterioara. Era o fatalitate. Dar, sigur, putea sa vina cineva din afara, sa faca ordine, asa cum a venit Carol I in secolul al XIX-lea.
Cine sa vina?
Nu vreau sa spun ca Regele Mihai. In orice caz, aici a fost veriga lipsa. In momentul in care s-a prabusit sistemul, normal era ca prima masura sa fie abolirea Constitutiei comuniste si revenirea provizorie la Constitutia abolita in decembrie 1947. La raspintia din decembrie 1989, primul lucru cu cap ar fi fost repunerea in vigoare, cu titlu provizoriu, a Constitutiei din 1923. Dupa 23 august 1944, asta s-a intimplat. La o saptamina dupa lovitura de stat, Regele Mihai a repus in vigoare Constitutia din 1923, abrogata in 1938 de Carol al II-lea. Si Romania – razboiul nu se terminase – a functionat imediat cu acea Constitutie. Or, dupa decembrie 1989, Romania a functionat doi ani pe baza Constitutiei lui Ceausescu. Acesta era punctul arhimedic. Iar scrierea Constitutiei post-decembriste a durat foarte mult, cei care au scris Constitutia sint de nescuzat pentru lungirea enorma a timpului de elaborare a noii legi fundamentale.
Aveti un exemplu de scriere mai rapida a unei Constitutii romanesti.
Da. Constitutia din 1866 a fost intocmita in citeva luni. Carol I a venit ca domnitor in mai 1866, iar in vara Constitutia era adoptata. Si Constitutia din 1866 era cea mai democratica din zona. Iar Romania a facut un salt spectaculos din 1866 pina in 1914.
Spuneti ca trebuia sa se revina la Constitutia de dinainte de comunisti.
Nu cred ca s-a dorit acest lucru, aceasta innodare a istoriei. Dar nici n-au existat voci care sa ceara acest lucru. E posibil ca statul roman sa fi functionat aproape doi ani, dupa 1989, pe baza unei legi fundamentale elaborate de Ceausescu? Eu sint convins ca au fost persoane interesate ca lucrurile sa fie tocmai asa lasate.
Cine s-ar fi dat la o parte, din structurile de putere constituite dupa decembrie 1989, sa-l lase pe Regele Mihai? Asta cred ca era o utopie, iar Regele era privit ca un dusman periculos, neprimit in tara.
In decembrie 1989, dupa o versiune ideala a istoriei, care nu a fost sa fie, trebuia reinstaurata Constitutia abolita in 1947.
Domnule Brezianu, ginditi ca un american tipic: un stat nu poate functiona si nu poate asigura libertatea cetatenilor lui fara o Constitutie, de aici trebuie pornit, s-a vazut asta de la „Parintii Fondatori“ ai Americii. Dar, in decembrie 1989, citi oameni din Romania cunosteau importanta unei Constitutii?
Asta era cheia, pentru o intemeiere radicala, pentru o functionare normala a statului.
In primii ani de dupa 1989, Regele Mihai a fost vazut ca un pericol. Dupa aceea, in mandatul din 2000 al lui Iliescu, credeti ca Regele a fost neutralizat?
N-as folosi termenul acesta. Ce s-a intimplat cu Regele Mihai este mult mai profund pentru ceea ce putem numi profilul moral al poporului roman. E vorba de ideea impacarii, a ceea ce, caragialeste vorbind, se numeste „Pupat Piata Independentei“. Ideea pe care am sustinut-o, intr-un text din revista Idei in dialog, a fost ca, la romani, nu exista situatii ireversibile. Ne certam, ne balacarim, jertfim, dar, pina la urma, ne intelegem.
Textul dvs. se numeste Schita de tablou moral pentru o societate in tranzitie. Si dvs. spuneti ca romanii nu prea se omoara cu morala si ca ei sint ingaduitori pina la uitarea criteriilor.
Da, exact. Avem o morala laxa, acomodanta. Asta si pentru motivul ca biserica nu a devenit nationala si nu a slujit in limba poporului decit foarte tirziu. Moravurile n-au fost influentate incisiv si in profunzime de biserica. Religiozitatea romanilor, care este foarte mare, este mai degraba una exterioara. Se respecta ritualurile si sarbatorile, dar nu neaparat si definitoriu se ajunge la miezul profund. Iar cu Regele a fost un fel de hirjoana si pina la urma s-a „aranjat“.
Vorbiti, in cazul Regelui Mihai, de hirjoana impacarii. Poate ca ar fi fost nevoie ca Regele Mihai sa nu intre in acest joc. Sinteti de acord?
Da, inclin sa fiu de acord.
- Corectitudinea politica nu este a lui Bush
Locuiti de 20 de ani in America. Ce reprezinta victoria lui Bush pentru America?
A fost o realegere stranie. Toate datele ar fi trebuit sa convearga – cu marja mica – spre o infringere. Aici a intrat in joc, ca niciodata, reteaua mediatica si influenta religiozitatii baptistilor din Sud, acea masa de credinciosi de confesiune baptista cu o mare influenta politica si morala. Convergenta acestor doi factori (credinciosii baptisti si reteaua mediatica) au proiectat o imagine care i-a permis lui Bush sa cistige alegerile. A fost o victorie la limita.
Este o victorie in raspar cu ceea ce se numeste corectitudine politica?
Da. Corectitudinea politica nu este a lui Bush si nu este a baptistilor. Argumentul baptistilor a fost de tip religios. Iar corectitudinea politica, dusa la extrem, propovaduieste casatoria intre persoane de acelasi sex, avorturi cu nemiluita, fracturarea familiei, copii cu doua mame si nici un tata, sau copii cu doi tati si fara mama. Pentru PC – „political correctness“ – iata formele extreme, pe plan social si moral, intilnite azi in America. Nu sint preponderente, dar fac parte din aripa de extrema a corectitudinii politice. In momentul in care Partidul Democrat, care putea sa cistige Casa Alba, a fost stigmatizat ca partid care ar fi favorizat casatoriile intre persoanele de acelasi sex, aceste argumente au stirnit puternica reactie a oamenilor religiosi si au balansat voturile spre Bush. Trebuie subliniat ca victoria lui Bush a fost la limita.
Mai vedeti vreo diferenta in orientarea voturilor, poate in functie de razboiul in Irak? George W. Bush spune ca nu trebuie sa existe nici o ingaduinta fata de teroristi, trebuie sa-i cauti peste tot, sa intri cu armatele. Alte voci sustin o anumita toleranta.
Avem aici o mare confuzie de idei. Dupa parerea mea, terorismul este o arma si o tactica. A duce razboi contra unei tactici este ca si cum duci un razboi contra artileriei sau impotriva aviatiei. Razboiul are intotdeauna o componenta esentiala intr-un adversar real, nu intr-un concept: cum ar fi terorismul. Sau intr-o tactica: lupta impotriva terorismului. Formula are frumusetea ei metaforica, dar luata in serios este o reteta pentru rezultate indoielnice. Apoi, razboiul se poarta in anumite coordonate. Si un razboi se incheie intotdeauna prin incetarea focului, capitulare, armistitiu si, apoi, printr-un tratat de pace. Intr-un razboi impotriva terorismului ne putem intreba: cind va veni Terorismul la masa sa semneze o capitulare, cind va scoate Terorismul un steag alb pentru capitulare? Conceptia de baza a fost, dupa parerea mea, fundamental eronata. Daca duci un razboi, atacul trebuie sa fie la tinte reale, la motivatii.
Atacarea Irakului n-a fost o tinta reala?
Mediatic vorbind, a fost considerat un act extraordinar de eroism si de idealism democratic. Gratie retelei mediatice a fost creata aceasta impresie. Efemera. Dar hai sa spunem ca razboiul impotriva Irakului era justificat pe deplin, existind la Bagdad Dictatorul. Daca s-a pornit razboiul impotriva Irakului, Saddam Hussein trebuia sa semneze capitularea. Razboiul din Irak nu a dus la incetarea focului, nu a condus la o capitulare neconditionata. Au lipsit si lipsesc capitularea; de incetare a focului si de armistitiu nici vorba. Pina si in Kosovo a fost un acord tehnic de incheiere a luptelor. In Irak, nu se intrevede, in sens clasic, o incheiere a razboiului. In al doilea rind, cind se poarta un razboi de ocupatie si tara adversa este ingenuncheata, primul lucru este sigilarea frontierelor. Din punct de vedere militar, a fost o catastrofa: sa te duci la Bagdad si sa darimi o statuie si sa lasi vraiste frontierele... Irakul a fost ocupat, dar, odata ocupat, au putut patrunde in interior toti inamicii posibili. Vreau sa spun ca greselile sint enorme si au venit una dupa alta. Razboiul cu Irakul a fost pornit fara sa se aiba in vedere ca, in final, un interlocutor trebuie sa se recunoasca invins, potrivit legilor razboiului si sa semneze capitularea.
- O munca de o migala extraordinara
Va fac o placere si va rog sa discutam despre lucrarea dvs. Historical Dictionary of the Republic of Moldova. Cum ati lucrat la dictionar?
In pregatire este editia a doua. Editura Scarecrow Press scoate o serie de dictionare istorice europene si, pe la mijlocul anilor ’90, mi s-a facut propunerea sa ma ocup de Republica Moldova. Puteam foarte bine sa refuz aceasta comanda. Mi-am zis ca e bine sa scriu acest dictionar, sa fie ceva care sa ramina, sa fie o piatra pusa la temelia unei mai corecte intelegeri a unui teritoriu extrem de controversat.
In cit timp l-ati lucrat?
Desi eram absorbit de obligatiile mele la Vocea Americii, am lucrat la intocmirea cartii pret de patru-cinci ani. Este primul dictionar in limba engleza, de profil enciclopedic, despre Moldova. Pina la acest dictionar, o persoana necunoscind limba romana sau limba rusa, nu avea de unde sa se informeze decit fragmentar, in farime. E un instrument de lucru obiectiv, echidistant. A fost o munca de o migala extraordinara. Aici este geopolitica, istorie, cultura. M-am straduit ca in acest dictionar sa introduc lucruri pe care alte dictionare de acest gen nu le cuprind. Am introdus, de pilda, notiuni: aculturatie, suveranitate, anexare, deportari, cu exemplificari din istoria Basarabiei si a Republicii Moldova.
Stiti cum spunea odata Adrian Marino: Romaniei ii lipsesc dictionarele, enciclopediile, lucrarile de referinta. Ce ati facut dvs. este o lucrare fundamentala pentru un public occidental. A venit vreun editor roman sa va faca propunerea sa redactati si o versiune in limba romana?
A venit cineva anul trecut, insa nu era serioasa propunerea. Vreau sa va spun ca dictionarul a fost gindit pentru un public international de limba engleza. Daca e sa fie o versiune romaneasca – si ar merita osteneala – va fi in final o carte mult mai groasa. Dictionarul ar trebui rescris.
Ati putea-o face?
Evident. Insa ar fi altceva.
„Monseniorul Ghika este cea mai importanta prezenta din anii mei de formare“
Ce relatie a fost si este cu tatal dvs., criticul de arta Barbu Brezianu (Unul din exegetii remarcabili ai lui Brancusi, Ionel Jianu fiind alt nume)?
Foarte buna, fiasca si fireasca.
Care a fost invatatura pe care ati vrut sa o preluati?
Tatal meu nu mi-a fost un invatator, in sensul strict al termenului. A fost, as putea spune, un tata liberal. N-am crescut dascalit de tatal meu, insa m-am nascut intr-o casa cu carti si asta a contat enorm. Prin maniere difuze si nestridente am fost impregnat de atmosfera creata de carte, de cultura, de literatura, de arta. Pe de alta parte, tatal meu m-a scolit intr-ale traducerii. Am colaborat cu el in multe rinduri, in tinerete. Lucram pentru el unele traduceri, pe care le slefuia. Acest exercitiu al traducerilor a avut un rol pe care l-am inteles mai bine mai tirziu, cind am tradus, de exemplu, prima oara in romaneste, Povestea unui poloboc si Batalia cartilor de Jonathan Swift. Vreau sa spun ca datorez tatalui meu o buna parte din formarea mea. N-a facut-o sub forma de dascaleala. A fost o influenta indirecta, foarte diafana.
Tatal a facut puscarie politica, a fost la Canal. Care au fost dificultatile fiului?
Am facut studii de filozofie si teologie catolica. La absolvirea acestor studii am trecut la munca „de jos“, am lucrat in fabrica, la „Arta lemnului“, apoi la „Arta Aplicata“. Nu aveam un dosar corespunzator. Cind s-a suprimat povestea cu dosarele, in 1964, am putut sa revin in Universitate, unde am urmat engleza si romana. Mi-am luat si doctoratul in literatura comparata. Aceste episoade de familie cu „originea nesanatoasa“ m-au costat ani buni din viata. Nu le regret. Am lucrat la munca de jos: la prese, la laminoare, am fost si sint familiar cu oamenii obisnuiti. Am cunoscut si aceasta parte de viata, care s-a datorat conditiilor acelui regim si felului in care era privita de autoritatile statului originea sociala.
L-ati cunoscut pe Monseniorul Ghika. Il considerati un mentor.
Este cea mai importanta prezenta din anii mei de formare. Cred ca aveam 14-15 ani cind l-am intilnit. Dinsul era la Biserica Franceza din Bucuresti, de unde a si fost ridicat si dus la Jilava, judecat si condamnat la „T.G“ – temnita grea. In temnita a murit. Cu Monseniorul Ghika aveam momente de conversatie intelectuala si spirituala. Lucrurile pe care mi le-a spus sint foarte prezente in mintea si in spiritul meu, m-au marcat definitiv. Asa se intimpla cind o personalitate importanta se intersecteaza cu o personalitate in formare. Eram mic, n-a fost o intilnire de lunga durata; cred ca trei sau patru ani.
In ce perioada?
Monseniorul Ghika a fost arestat in 1952. Eu am vorbit cu el cred ca din ’48, pina la arestare. El frecventa familia noastra, eram aproape vecini. Noi mergeam la biserica, el venea la noi acasa. Cind am mai crescut, am intrat in dialoguri mai mature cu dinsul. El era in Romania din 1937-1938. L-a prins razboiul. A ramas aici. A venit comunismul. A ramas aici. E o prezenta luminoasa in istoria societatii romanesti. Se va vedea mai tirziu, cind se decanteaza lucrurile: persoane care ramin luminoase se vad odata cu trecerea timpului. N-a fost om politic, putea sa fie un mare literat, un mare interpret, cinta foarte frumos la orga; putea sa fie un mare medic, facuse studii de medicina. Era un om polivalent.
Nu va tenteaza sa scrieti o monografie despre Monseniorul Ghika?
Mi s-a propus. In momentul de fata sint preocupat de doua lucrari ale Monseniorului Ghika, doua piese de teatru, Femeia adultera si Barabas sau cel preferat. Sint doua piese de teatru practic necunoscute. Femeia adultera a fost jucata la Paris in 1931. Anul trecut la Cluj a fost prezentata intr-un spectacol-lectura. Ar trebui pusa in valoare plenar.
Cum simtiti intilnirea cu Monseniorul Ghika? Noroc, minune, iluminare?
A fost o intilnire providentiala. Asa sint caile Domnului. Dinsul si-a inceput cariera ecleziastica la 50 de ani. A fost laic pina la 50 de ani. A intirziat pentru ca n-a vrut sa o contrarieze pe mama lui care ramasese ortodoxa. A asteptat sa moara mama lui si a pasit intru preotie. Eu insumi, in felul meu, am inceput o viata noua la aceeasi virsta.. Marea mea cotitura a fost America, la virsta de 50 de ani. Si mi-am spus ca daca el a putut la 50 de ani sa inceapa o viata noua, trebuie sa am si eu acest curaj. Mi-am zis: urmeaza-ti constiinta; trebuie sa privesti lucrurile in fata si sa iei viitorul in piept.
Prozator, eseist, traducator, Andrei Brezianu a locuit peste 20 de ani in America. A condus sectia romana a postului de radio Vocea Americii, mai intii ca redactor-sef, apoi ca director, din 1991, pina la desfiintare, zece ani mai tirziu. Inainte de a emigra, a lucrat in Romania la o importanta revista, Secolul 20. A preferat sa nu ramina la Secolul 20, desi locul sau de munca parea privilegiat in conditiile sistemului comunist de atunci. Dupa pensionare, Andrei Brezianu a revenit, pentru mai lungi perioade de timp, acasa, in Romania. Publica in revistele Idei in dialog, Convorbiri literare, Dilema veche, 22, Magazin istoric s.a. A oferit publicului occidental o lucrare de referinta pentru intelegerea realitatilor din Republica Moldova, Historical Dictionary of the Republic of Moldova (The Scarecrow Press, 2000). Ultima sa carte, aparuta in toamna anului trecut la Albatros, este volumul de eseuri Itinerarii euro-americane. Dialogul nostru ofera prilejul descoperirii unei personalitati exemplare, care traieste cu entuziasm si claritate cele doua experiente, cea americana si cea romaneasca.
In 1985, ati ramas in America. De ce ati ales calea exilului?
Sa spunem ca dintr-un complex de motive personale. In 1985 ma aflam in Anglia, cu o bursa la Churchill College, Universitatea Cambridge. Bursa prevedea si prezenta sotiei mele, prozatoarea Alexandra Tarziu. Autoritatile romanesti de atunci nu numai ca nu au catadicsit sa dea un raspuns afirmativ cererii mele, de a raspunde invitatiei impreuna cu sotia, dar au pastrat o tacere jignitoare.
Sotia n-a plecat cu dvs.?
A ramas zalog aici. Verbal, pe coridoare, asa cum mi s-a relatat, se spunea ca nu prezint „garantii moral-politice“. Daca nu prezint garantii moral-politice, voi proceda in consecinta, mi-am zis eu, lucrurile fiind inca in cumpana la acel stadiu al dramei. Am optat pentru ce mi s-a oferit la Washington, o bursa la Catholic University, pentru inca sase luni. N-am mai cerut permisiune de la nimeni, de la nici un stapin.
Sotia a putut veni?
Abia dupa doi ani. Dupa ce fusesem angajat la Vocea Americii. In calitatea mea de redactor-sef, Departamentul de Stat a intervenit si pentru mine, adaugind numele sotiei mele la lista de persoane care facusera cerere sa emigreze sau sa calatoreasca si li se refuzasera aceste drepturi. Asa se face ca Alexandra Tarziu a primit permisiunea sa calatoreasca in Statele Unite pentru a-si vedea sotul.
- Revista Secolul 20 servea si de paravan
Dumneavoastra ati lucrat, pina in 1985, intr-un loc privilegiat pentru acele vremuri. Ati lucrat in redactia revistei Secolul 20. Era onorant sa lucrezi acolo, nu era nimic compromitator.
Acest loc privilegiat in care am lucrat, revista Secolul 20, a fost una din cauzele morale care m-au determinat sa am acest gind, al plecarii. Sa ma explic. Frumoasa cum era, eleganta cum era, revista devenea un paradox viu intr-o lume care arata cum arata. Pentru mine, incetul cu incetul devenise tot mai greu de suportat gindul ca redactia scoate numere de profil artistic si cultural occidental in timp ce oamenii mureau de foame si de frig. Incoltise in mine dorinta sa ma intorc la munca „de jos“, daca nu as fi primit permisiunea sa plec la Cambridge. Permisiunea a venit dupa aproape doi ani de asteptare si demersuri. In junetea mea, eu am lucrat ca muncitor la Cooperativa „Arta Aplicata“, calificindu-ma la locul de munca in meseria de presator-gablontz. In anii ’80 eram dispus sa ma intorc la „Arta Aplicata“. Nu doream sa continui aceasta s-o numesc obscenitate.
Unde era obscenitatea?
Lucram la o revista de cultura inalta, care servea insa si de paravan.
Va era rusine ca lucrati la Secolul 20?
Ma simteam tot mai jenat ca lucram la o revista atit de eleganta si de frumoasa, intr-un context in care toata societatea suferea atit de mult. Aceasta enclava, aceasta extrateritorialitate a Secolului 20 incepuse sa ma deranjeze. Nu puteam sa suport ideea. Mi se parea indecent.
Dar prezenta dvs. la Secolul 20 nu era o forma a rezistentei prin cultura? (Este binecunoscuta formula "rezistentei prin cultura" ca scuza a intelectualului roman neangajat. Simonca o ridica de data asta la fileu, iar Brezianu o trimite frumos acolo unde apartine... Excelent schimb!)
Pina la un punct era rezistenta prin cultura. Mai departe, avea ceva dintr-o incongruenta. Vreau sa va spun cind mi-au cazut solzii de pe ochi. Am scos un numar consacrat Europei si spiritului european, in 1982. Fusesem responsabil de numar, eram mindru de ce facusem. Se spunea in redactie: „Vezi ce miracole se petrec in jurul nostru, uite ce numar frumos am scos“. Da, eram primul care s-o recunosc. Chiar asa era. Dupa un timp, m-am intilnit pe strada cu o personalitate importanta a culturii romane din acel timp, care si ea ma felicita si-mi spune „Cind am fost la Conferinta OSCE de la Madrid, toti am primit cite un exemplar in avion, si delegatia a aratat la conferinta ce putem tipari la Bucuresti, cum Romania nu este o tara barbara...“. In acel moment, mi s-a aprins beculetul: am inteles cum era folosit Secolul 20: drept mijloc de amagire pentru lumea de afara. Era un lucru bun, era rezistenta prin cultura, insa un instrument, bun in sine, poate fi folosit in diverse moduri.
N-ati mai vrut sa fiti privilegiat.
In esenta, n-am mai vrut sa fiu acolo. Cind am inteles mecanismul miracolului, am simtit imboldul sa ma retrag. Realitatea era ca Secolul 20 era o publicatie tolerata, folosita abil de regim ca sa-si promoveze unele interese. Eu ajunsesem intr-un punct critic. Am mers pina acum cu revista, imi spuneam, dar acum ea pare cu totul desprinsa de realitate. Era suprarealist sa comentezi si sa traduci din Joyce si Saul Bellow, in timp ce, in paralel, toata presa culturala se prosterna, inundata in osanale, la picioarele „conducatorului iubit“, care afunda tot mai mult tara in sapa de lemn.
La bursa din Anglia cum ati ajuns?
Primisem o invitatie din partea lui George Steiner. (Pai Steiner nu poate fi asociat cu vreo agentie, asta-i toa de carte. Spune-mi cine te invita si unde te invita si-ti spun cine esti!) Fusesem numit Fellow la Churchill College, Universitatea din Cambridge. Invitatia era din 1981. Am asteptat trei ani. In decembrie 1984 mi-a venit pasaportul.
De cind va stiati cu George Steiner?
Ne cunoscusem la Lahti, in Finlanda, la Conferinta internationala a Scriitorilor. Ne-am inteles foarte bine, am dialogat superb si m-am pomenit onorat cu numirea la Churchill College.
Care va erau obligatiile la Cambridge?
Eu primisem mai degraba un titlu, decit o bursa. Eram Fellow, un titlu acordat pe viata. Trebuia sa petrec sase luni la Cambridge, fara nici un fel de alta obligatie. Nu aveam o bursa clasica, in care sa ma duc si sa fac o lucrare.
- La Vocea Americii iesisem din turnul de fildes
Si de ce ati facut imediat traseul de la Cambridge la Washington?
Sotia mea, care ramasese la Bucuresti, imi spunea ca primea telefoane indecente si provocatoare, era vizitata de personaje suspecte. Era sfatuita sa divorteze, i se spunea ca sotul s-a incurcat cu nu stiu cine. Cam astea erau tacticile organelor represive. Ea a facut memorii peste memorii sa vina in Anglia si a fost mereu refuzata. Atunci am cautat o bursa in America si am gasit-o la Catholic University. (Aici nu-i tocmai clar cum s-a produs tranzitia si de ce. Virgil Nemoianu, specialist in comparata se afla la Catholic University. Mai degraba Nemoianu sa fi fost motivul...)
In America ati lucrat peste 15 ani la Vocea Americii. Ultimii zece ani, 1991-2001, ati fost directorul Departamentului romanesc. Cum ati ajuns la Vocea Americii?
In timpul bursei din America, eram preocupat de ce urmeaza. Am dat examen la Vocea Americii sa fiu angajat redactor. Calificarile mele de jurnalist si om de cultura erau cunoscute. La Vocea Americii majoritatea celor care lucrau la Serviciul de limba romana erau persoane plecate demult din Romania, fara experienta jurnalistica recenta in cimpul de expresie al publicisticii romanesti. Se simtea nevoia de condeie noi. Am luat examenul si am inceput sa lucrez la Vocea Americii din ianuarie 1986. Curind dupa aceea am devenit redactor-sef si m-am ocupat de echipa si de programe. Directorul Serviciului romanesc era un american, care primise alte insarcinari. Practic, inca din 1986, ca redactor-sef, am primit curind responsabilitatea Serviciului.
Cum au fost anii dvs. la Vocea Americii?
Am iesit din turnul de fildes in care traiam in Romania. Am plonjat in miezul lucrurilor care conteaza cu adevarat, actiunea umana in plina desfasurare la nivelurile cele mai inalte, asa cum se reflecta pe scena mare a lumii. A fost o baie de realitate extraordinar de importanta.
- De ce vin in America fiul lui cutare sau nora lui cutare?
Cum a fost decembrie 1989, trait la microfonul de la Vocea Americii?
A fost senzational si incredibil. Nimeni nu credea ca avea sa se intimple prabusirea lui Ceausescu. Se stia ca exista o opozitie, exprimata, printre altele, de „Scrisoarea celor sase“, fostii parteneri de drum care protestau fata de degradarea vietii publice. Numai ca dupa Congresul al XIV-lea PCR, din noiembrie 1989, unde nu se intimplase nimic, se parea ca se asterne un lung interval de tacere si de opresiune. Fusesera protestele muncitoresti de la Brasov, protestele studentesti de la Iasi; noi eram la curent cu tot ce se intimpla. Dar nu credeam in caderea lui Ceausescu.
Nici schimbarile din Ungaria, Cehoslovacia nu va faceau mai optimist?
Nu. Romania parea un zalog al Rusiei Sovietice si asa cum credeam ca URSS va dainui ca piramidele, tot asa ne inchipuiam ca Romania va fi o anexa a regimului dominat de homo sovieticus. Era o interpretare logica. Pe linga Molohul sovietic, ne puteam imagina ca vor exista puncte de suport limitrof ale acestuia. In dimineata lui 21 decembrie izbucnise incredibilul. Ceausescu huiduit in direct, neputindu-si tine cuvintarea. Noua nu ne-a venit sa credem ca se poate intimpla asa ceva.
Cind v-ati dat seama ca lucrurile iau o intorsatura ciudata?
Foarte curind. Eram edificat ca situatia nu este in regula cind au izbucnit violentele de la Tirgu Mures. Dar mai erau si alte elemente interesante. Dintr-o data veneau cu diverse burse si granturi, in America, la Washington, indeobste odrasle ale unor persoane care fusesera active in sistemul comunist. Era o intrebare: De ce vine la Washington tocmai fiul lui cutare sau nora, sau fiica lui cutare? Nu erau in misiuni politice, erau pur si simplu niste vizitatori. Care s-au insurubat si au ramas in sistem. Primul val de romani pe care i-am vazut la Washington, in 1990, erau persoane pe care nu ne asteptam sa-i vedem. Acela a fost un simptom socant; ceva nu parea sa fie in regula.
Alte lucruri socante au mai fost?
Primeam ziare din tara. Si am vazut o fotografie cu o boxa in care erau membrii Comitetului Politc Executiv, Dascalescu, Manea Manescu, Emil Bobu, Ion Coman. Si in spatele lor, imbracati in uniforme ce pareau americane, reprezentantii Politiei Romane, cu banderole pe brat pe care scria, dupa model american, PM, Politia Militara. Totul era ca intr-un scenariu bine regizat. De unde au scos imediat aceste uniforme, de stil american?
Parea un caraghioslic?
Nu, era ceva care te punea pe ginduri. Pe masura ce reexaminam povestile din zilele cu „teroristii“, iarasi parea foarte ciudat ca totul era televizat. Revolutia televizata – un alt simptom bizar pentru cine avea minte ca sa judece si ragaz sa se dea inapoi trei pasi. Sau, daca vreti, cel mai crincen si straniu simptom, executia lui Ceausescu. Executia se face sau la zid sau prin legare de un stilp (sau de scaune, ca in cazul fascistilor italieni), pentru ca tinta plutonului de executie sa fie fixa. Ceea ce s-a aratat la noi au fost doua lesuri, intinse unul linga altul, in mijlocul unei curti. Executiile nu se petrec asa! Executia nu a fost ce s-a dat la televizor. Eu n-am putut sa cred ca cei doi au stat smirna drept in mijlocul curtii, la citiva metri de primul zid disponibil, ca au fost impuscati si au cazut chiar acolo, cuminti, pe spate, unul linga altul. Noua ni s-a aratat asa un fum, chipurile, praful de pusca. Sint detalii care pentru un ochi atent si sagace duc la aceeasi concluzie: si aici e ceva straniu!
Care a fost socul cel mai mare cind v-ati intors?
Explozia discursului public. Era o exploziva libertate de expresie – binevenita. In presa de atunci vedeam limba romana imbracind o forma cu totul diferita de limba de lemn. Eu citeam Scanteia inainte de 1989, din obligatie profesionala. Si, brusc, venind acasa, vezi ziare scrise altfel, vezi o varietate de formulari, de opinii. Era o eliberare a cuvintului. Din 1991, am revenit in fiecare an si am putut sa urmaresc din ce in ce mai lucid si mai edificat mersul lucrurilor. Probabil ca nu se putea sa fie altfel.
- Trebuia sa revenim la Constitutia abolita in 1947
De ce nu se putea sa fie altfel? Romania nu putea avea un alt traseu?
Nu cred ca putea exista un alt traseu. Ca sa ai un drum bine definit iti trebuie un atelaj, caruta, calul si, mai ales, vizitiul. Degeaba exista drumuri, daca nu ai cu ce sa mergi. Cred ca, din cauza absentei factorului uman responsabil si capabil sa actioneze matur in conditii de libertate, singura cale posibila era cea pe care am urmat-o. Singurii care au facut treaba, care cunosteau „meseria de vizitiu“, erau cei care aveau experienta dobindita in era anterioara. Era o fatalitate. Dar, sigur, putea sa vina cineva din afara, sa faca ordine, asa cum a venit Carol I in secolul al XIX-lea.
Cine sa vina?
Nu vreau sa spun ca Regele Mihai. In orice caz, aici a fost veriga lipsa. In momentul in care s-a prabusit sistemul, normal era ca prima masura sa fie abolirea Constitutiei comuniste si revenirea provizorie la Constitutia abolita in decembrie 1947. La raspintia din decembrie 1989, primul lucru cu cap ar fi fost repunerea in vigoare, cu titlu provizoriu, a Constitutiei din 1923. Dupa 23 august 1944, asta s-a intimplat. La o saptamina dupa lovitura de stat, Regele Mihai a repus in vigoare Constitutia din 1923, abrogata in 1938 de Carol al II-lea. Si Romania – razboiul nu se terminase – a functionat imediat cu acea Constitutie. Or, dupa decembrie 1989, Romania a functionat doi ani pe baza Constitutiei lui Ceausescu. Acesta era punctul arhimedic. Iar scrierea Constitutiei post-decembriste a durat foarte mult, cei care au scris Constitutia sint de nescuzat pentru lungirea enorma a timpului de elaborare a noii legi fundamentale.
Aveti un exemplu de scriere mai rapida a unei Constitutii romanesti.
Da. Constitutia din 1866 a fost intocmita in citeva luni. Carol I a venit ca domnitor in mai 1866, iar in vara Constitutia era adoptata. Si Constitutia din 1866 era cea mai democratica din zona. Iar Romania a facut un salt spectaculos din 1866 pina in 1914.
Spuneti ca trebuia sa se revina la Constitutia de dinainte de comunisti.
Nu cred ca s-a dorit acest lucru, aceasta innodare a istoriei. Dar nici n-au existat voci care sa ceara acest lucru. E posibil ca statul roman sa fi functionat aproape doi ani, dupa 1989, pe baza unei legi fundamentale elaborate de Ceausescu? Eu sint convins ca au fost persoane interesate ca lucrurile sa fie tocmai asa lasate.
Cine s-ar fi dat la o parte, din structurile de putere constituite dupa decembrie 1989, sa-l lase pe Regele Mihai? Asta cred ca era o utopie, iar Regele era privit ca un dusman periculos, neprimit in tara.
In decembrie 1989, dupa o versiune ideala a istoriei, care nu a fost sa fie, trebuia reinstaurata Constitutia abolita in 1947.
Domnule Brezianu, ginditi ca un american tipic: un stat nu poate functiona si nu poate asigura libertatea cetatenilor lui fara o Constitutie, de aici trebuie pornit, s-a vazut asta de la „Parintii Fondatori“ ai Americii. Dar, in decembrie 1989, citi oameni din Romania cunosteau importanta unei Constitutii?
Asta era cheia, pentru o intemeiere radicala, pentru o functionare normala a statului.
In primii ani de dupa 1989, Regele Mihai a fost vazut ca un pericol. Dupa aceea, in mandatul din 2000 al lui Iliescu, credeti ca Regele a fost neutralizat?
N-as folosi termenul acesta. Ce s-a intimplat cu Regele Mihai este mult mai profund pentru ceea ce putem numi profilul moral al poporului roman. E vorba de ideea impacarii, a ceea ce, caragialeste vorbind, se numeste „Pupat Piata Independentei“. Ideea pe care am sustinut-o, intr-un text din revista Idei in dialog, a fost ca, la romani, nu exista situatii ireversibile. Ne certam, ne balacarim, jertfim, dar, pina la urma, ne intelegem.
Textul dvs. se numeste Schita de tablou moral pentru o societate in tranzitie. Si dvs. spuneti ca romanii nu prea se omoara cu morala si ca ei sint ingaduitori pina la uitarea criteriilor.
Da, exact. Avem o morala laxa, acomodanta. Asta si pentru motivul ca biserica nu a devenit nationala si nu a slujit in limba poporului decit foarte tirziu. Moravurile n-au fost influentate incisiv si in profunzime de biserica. Religiozitatea romanilor, care este foarte mare, este mai degraba una exterioara. Se respecta ritualurile si sarbatorile, dar nu neaparat si definitoriu se ajunge la miezul profund. Iar cu Regele a fost un fel de hirjoana si pina la urma s-a „aranjat“.
Vorbiti, in cazul Regelui Mihai, de hirjoana impacarii. Poate ca ar fi fost nevoie ca Regele Mihai sa nu intre in acest joc. Sinteti de acord?
Da, inclin sa fiu de acord.
- Corectitudinea politica nu este a lui Bush
Locuiti de 20 de ani in America. Ce reprezinta victoria lui Bush pentru America?
A fost o realegere stranie. Toate datele ar fi trebuit sa convearga – cu marja mica – spre o infringere. Aici a intrat in joc, ca niciodata, reteaua mediatica si influenta religiozitatii baptistilor din Sud, acea masa de credinciosi de confesiune baptista cu o mare influenta politica si morala. Convergenta acestor doi factori (credinciosii baptisti si reteaua mediatica) au proiectat o imagine care i-a permis lui Bush sa cistige alegerile. A fost o victorie la limita.
Este o victorie in raspar cu ceea ce se numeste corectitudine politica?
Da. Corectitudinea politica nu este a lui Bush si nu este a baptistilor. Argumentul baptistilor a fost de tip religios. Iar corectitudinea politica, dusa la extrem, propovaduieste casatoria intre persoane de acelasi sex, avorturi cu nemiluita, fracturarea familiei, copii cu doua mame si nici un tata, sau copii cu doi tati si fara mama. Pentru PC – „political correctness“ – iata formele extreme, pe plan social si moral, intilnite azi in America. Nu sint preponderente, dar fac parte din aripa de extrema a corectitudinii politice. In momentul in care Partidul Democrat, care putea sa cistige Casa Alba, a fost stigmatizat ca partid care ar fi favorizat casatoriile intre persoanele de acelasi sex, aceste argumente au stirnit puternica reactie a oamenilor religiosi si au balansat voturile spre Bush. Trebuie subliniat ca victoria lui Bush a fost la limita.
Mai vedeti vreo diferenta in orientarea voturilor, poate in functie de razboiul in Irak? George W. Bush spune ca nu trebuie sa existe nici o ingaduinta fata de teroristi, trebuie sa-i cauti peste tot, sa intri cu armatele. Alte voci sustin o anumita toleranta.
Avem aici o mare confuzie de idei. Dupa parerea mea, terorismul este o arma si o tactica. A duce razboi contra unei tactici este ca si cum duci un razboi contra artileriei sau impotriva aviatiei. Razboiul are intotdeauna o componenta esentiala intr-un adversar real, nu intr-un concept: cum ar fi terorismul. Sau intr-o tactica: lupta impotriva terorismului. Formula are frumusetea ei metaforica, dar luata in serios este o reteta pentru rezultate indoielnice. Apoi, razboiul se poarta in anumite coordonate. Si un razboi se incheie intotdeauna prin incetarea focului, capitulare, armistitiu si, apoi, printr-un tratat de pace. Intr-un razboi impotriva terorismului ne putem intreba: cind va veni Terorismul la masa sa semneze o capitulare, cind va scoate Terorismul un steag alb pentru capitulare? Conceptia de baza a fost, dupa parerea mea, fundamental eronata. Daca duci un razboi, atacul trebuie sa fie la tinte reale, la motivatii.
Atacarea Irakului n-a fost o tinta reala?
Mediatic vorbind, a fost considerat un act extraordinar de eroism si de idealism democratic. Gratie retelei mediatice a fost creata aceasta impresie. Efemera. Dar hai sa spunem ca razboiul impotriva Irakului era justificat pe deplin, existind la Bagdad Dictatorul. Daca s-a pornit razboiul impotriva Irakului, Saddam Hussein trebuia sa semneze capitularea. Razboiul din Irak nu a dus la incetarea focului, nu a condus la o capitulare neconditionata. Au lipsit si lipsesc capitularea; de incetare a focului si de armistitiu nici vorba. Pina si in Kosovo a fost un acord tehnic de incheiere a luptelor. In Irak, nu se intrevede, in sens clasic, o incheiere a razboiului. In al doilea rind, cind se poarta un razboi de ocupatie si tara adversa este ingenuncheata, primul lucru este sigilarea frontierelor. Din punct de vedere militar, a fost o catastrofa: sa te duci la Bagdad si sa darimi o statuie si sa lasi vraiste frontierele... Irakul a fost ocupat, dar, odata ocupat, au putut patrunde in interior toti inamicii posibili. Vreau sa spun ca greselile sint enorme si au venit una dupa alta. Razboiul cu Irakul a fost pornit fara sa se aiba in vedere ca, in final, un interlocutor trebuie sa se recunoasca invins, potrivit legilor razboiului si sa semneze capitularea.
- O munca de o migala extraordinara
Va fac o placere si va rog sa discutam despre lucrarea dvs. Historical Dictionary of the Republic of Moldova. Cum ati lucrat la dictionar?
In pregatire este editia a doua. Editura Scarecrow Press scoate o serie de dictionare istorice europene si, pe la mijlocul anilor ’90, mi s-a facut propunerea sa ma ocup de Republica Moldova. Puteam foarte bine sa refuz aceasta comanda. Mi-am zis ca e bine sa scriu acest dictionar, sa fie ceva care sa ramina, sa fie o piatra pusa la temelia unei mai corecte intelegeri a unui teritoriu extrem de controversat.
In cit timp l-ati lucrat?
Desi eram absorbit de obligatiile mele la Vocea Americii, am lucrat la intocmirea cartii pret de patru-cinci ani. Este primul dictionar in limba engleza, de profil enciclopedic, despre Moldova. Pina la acest dictionar, o persoana necunoscind limba romana sau limba rusa, nu avea de unde sa se informeze decit fragmentar, in farime. E un instrument de lucru obiectiv, echidistant. A fost o munca de o migala extraordinara. Aici este geopolitica, istorie, cultura. M-am straduit ca in acest dictionar sa introduc lucruri pe care alte dictionare de acest gen nu le cuprind. Am introdus, de pilda, notiuni: aculturatie, suveranitate, anexare, deportari, cu exemplificari din istoria Basarabiei si a Republicii Moldova.
Stiti cum spunea odata Adrian Marino: Romaniei ii lipsesc dictionarele, enciclopediile, lucrarile de referinta. Ce ati facut dvs. este o lucrare fundamentala pentru un public occidental. A venit vreun editor roman sa va faca propunerea sa redactati si o versiune in limba romana?
A venit cineva anul trecut, insa nu era serioasa propunerea. Vreau sa va spun ca dictionarul a fost gindit pentru un public international de limba engleza. Daca e sa fie o versiune romaneasca – si ar merita osteneala – va fi in final o carte mult mai groasa. Dictionarul ar trebui rescris.
Ati putea-o face?
Evident. Insa ar fi altceva.
„Monseniorul Ghika este cea mai importanta prezenta din anii mei de formare“
Ce relatie a fost si este cu tatal dvs., criticul de arta Barbu Brezianu (Unul din exegetii remarcabili ai lui Brancusi, Ionel Jianu fiind alt nume)?
Foarte buna, fiasca si fireasca.
Care a fost invatatura pe care ati vrut sa o preluati?
Tatal meu nu mi-a fost un invatator, in sensul strict al termenului. A fost, as putea spune, un tata liberal. N-am crescut dascalit de tatal meu, insa m-am nascut intr-o casa cu carti si asta a contat enorm. Prin maniere difuze si nestridente am fost impregnat de atmosfera creata de carte, de cultura, de literatura, de arta. Pe de alta parte, tatal meu m-a scolit intr-ale traducerii. Am colaborat cu el in multe rinduri, in tinerete. Lucram pentru el unele traduceri, pe care le slefuia. Acest exercitiu al traducerilor a avut un rol pe care l-am inteles mai bine mai tirziu, cind am tradus, de exemplu, prima oara in romaneste, Povestea unui poloboc si Batalia cartilor de Jonathan Swift. Vreau sa spun ca datorez tatalui meu o buna parte din formarea mea. N-a facut-o sub forma de dascaleala. A fost o influenta indirecta, foarte diafana.
Tatal a facut puscarie politica, a fost la Canal. Care au fost dificultatile fiului?
Am facut studii de filozofie si teologie catolica. La absolvirea acestor studii am trecut la munca „de jos“, am lucrat in fabrica, la „Arta lemnului“, apoi la „Arta Aplicata“. Nu aveam un dosar corespunzator. Cind s-a suprimat povestea cu dosarele, in 1964, am putut sa revin in Universitate, unde am urmat engleza si romana. Mi-am luat si doctoratul in literatura comparata. Aceste episoade de familie cu „originea nesanatoasa“ m-au costat ani buni din viata. Nu le regret. Am lucrat la munca de jos: la prese, la laminoare, am fost si sint familiar cu oamenii obisnuiti. Am cunoscut si aceasta parte de viata, care s-a datorat conditiilor acelui regim si felului in care era privita de autoritatile statului originea sociala.
L-ati cunoscut pe Monseniorul Ghika. Il considerati un mentor.
Este cea mai importanta prezenta din anii mei de formare. Cred ca aveam 14-15 ani cind l-am intilnit. Dinsul era la Biserica Franceza din Bucuresti, de unde a si fost ridicat si dus la Jilava, judecat si condamnat la „T.G“ – temnita grea. In temnita a murit. Cu Monseniorul Ghika aveam momente de conversatie intelectuala si spirituala. Lucrurile pe care mi le-a spus sint foarte prezente in mintea si in spiritul meu, m-au marcat definitiv. Asa se intimpla cind o personalitate importanta se intersecteaza cu o personalitate in formare. Eram mic, n-a fost o intilnire de lunga durata; cred ca trei sau patru ani.
In ce perioada?
Monseniorul Ghika a fost arestat in 1952. Eu am vorbit cu el cred ca din ’48, pina la arestare. El frecventa familia noastra, eram aproape vecini. Noi mergeam la biserica, el venea la noi acasa. Cind am mai crescut, am intrat in dialoguri mai mature cu dinsul. El era in Romania din 1937-1938. L-a prins razboiul. A ramas aici. A venit comunismul. A ramas aici. E o prezenta luminoasa in istoria societatii romanesti. Se va vedea mai tirziu, cind se decanteaza lucrurile: persoane care ramin luminoase se vad odata cu trecerea timpului. N-a fost om politic, putea sa fie un mare literat, un mare interpret, cinta foarte frumos la orga; putea sa fie un mare medic, facuse studii de medicina. Era un om polivalent.
Nu va tenteaza sa scrieti o monografie despre Monseniorul Ghika?
Mi s-a propus. In momentul de fata sint preocupat de doua lucrari ale Monseniorului Ghika, doua piese de teatru, Femeia adultera si Barabas sau cel preferat. Sint doua piese de teatru practic necunoscute. Femeia adultera a fost jucata la Paris in 1931. Anul trecut la Cluj a fost prezentata intr-un spectacol-lectura. Ar trebui pusa in valoare plenar.
Cum simtiti intilnirea cu Monseniorul Ghika? Noroc, minune, iluminare?
A fost o intilnire providentiala. Asa sint caile Domnului. Dinsul si-a inceput cariera ecleziastica la 50 de ani. A fost laic pina la 50 de ani. A intirziat pentru ca n-a vrut sa o contrarieze pe mama lui care ramasese ortodoxa. A asteptat sa moara mama lui si a pasit intru preotie. Eu insumi, in felul meu, am inceput o viata noua la aceeasi virsta.. Marea mea cotitura a fost America, la virsta de 50 de ani. Si mi-am spus ca daca el a putut la 50 de ani sa inceapa o viata noua, trebuie sa am si eu acest curaj. Mi-am zis: urmeaza-ti constiinta; trebuie sa privesti lucrurile in fata si sa iei viitorul in piept.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu